Chestiunea privind deosebirea dintre preoția harică sau specială și cea generală sau universală s-a simțit mai prezentă în abordările subiectelor teologice îndată ce Bisericile Reformei au adus această învățătură prin care se scotea în evidență faptul că “toți credincioșii sunt preoți; ei nu se disting unul de altul decât prin funcțiile ce le ocupă în comunitate”1. Această învățătură își are fundamentul cu exclusivitate în cărțile Sfintei Scripturi, pornind în special de la explicarea versetelor I Petru 2, 9 și Apocalipsa 5, 10, ambele texte fiind în legătură cu cel de la Exod 19, 6.
Cât privește preoția harică, aceasta a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos dupa învierea Sa din morți, atunci când a suflat peste sfinții apostoli împărtășindu-le harul Sfântului Duh (Ioan 20, 22-23).
Textele care vădesc așa-zisa preoție universală, în exegeza Sfinților Părinți fundamentează învățătura ortodoxă despre preoția credincioșilor asa cum a fost ea înțeleasă de Biserică încă de la începutul ei. Versetul de la Exod 19, 6 vizează dimensiunea sacerdotală ca act de slujire a creației lui Dumnezeu. A sluji sub o întreită formă, ca împărat, ca preot și ca profet înseamnă a fi “împărat prin stăpânirea duhovnicească a naturii sale, rege peste simțămintele inimii sale, unde ard energiile divine, rege printr-o stăpânire a universului nu spre distrugere, ci spre comuniune, rege pentru o prezență activă de pace dreaptă in istorie. Această stăpânire împărătească este nedespărțită de o slujire preoțească. Ca preot, omul respiră in Duhul și face să respire în Dumnezeu universul si istoria printr-o rugăciune respirătoare, coborând o putere de a face ca o euharistie in toate lucrurile. Iar ca profet, ramâne profet al Învierii, profet al scopului eshatologic, prezent deja în inima lumii”2.
Misiunea de a desăvârși creația prin participare la ea, a avut-o omul dintru început. Ea se oglindește în mod deplin în binecuvântarea primită in grădina Edenului de la Însuși Dumnezeu-Creatorul său: “Crește-ți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facere 1, 28). De la origine, omul a primit întreita demnitate a slujirii sale, “de împărat al întregii firi, de luminător, vestind prin cuvânt și faptă voia lui Dumnezeu și punând nume tuturor vietăților și plantelor, făcându-și apoi și unelte de muncă; și de preot mulțumind, mijlocind și slăvind pe Dumnezeu în numele său și al ființelor necuvântătoare”3.
Slujirea lui Dumnezeu în preoție se concretizează prin împlinirea iubirii față de El și față de intrega creație. Evanghelia însăși pune pe primul plan în exercitarea dreptului sacerdotal tema iubirii creștine: “a-L iubi pe El din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele”(Marcu 12, 33). Jertfa lui Hristos face ca strădania noastră pentru semeni să aibă ecou înaintea împărăției lui Dumnezeu pentru că “în aceasta am cunoscut iubirea, că El și-a pus sufletul Său pentru noi și noi suntem datori să ne punem sufletele pentru frați” (I Ioan 3, 16). Păcatul strămoșesc nu a distrus total chipul lui Dumnezeu în om după cadere, ci doar l-a alterat, i-a încetinit funcțiile spirituale, acest lucru dovedit fiind și din faptul că nu există de-a lungul istoriei și civilizației umane vreun popor care câtuși de puțin să nu-L fi cunoscut pe Dumnezeu. Cea mai mare bogăție a persoanei umane este însuși chipul lui Dumnezeu din om și de aceea funcția de căpătâi a preoției personale este împlinirea datoriilor fața de întreaga făptură, datorii aduse ca ofrande pe altarul propriei vieți: “omul este un altar la care el trebuie să slujească cu aceeași datorie si responsabilitate ca și la jertfelnic”4.
În textul de la Romani 12, 4, apostolul neamurilor separă cele doua forme de a sluji lui Dumnezeu și anume preoția harică de cea generală.
În Biserica primelor veacuri s-au scris cele mai valoroase tratate de teologie despre preoție de către unii mari Părinți și dascăli ai Bisericii ca: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chiril al Alexandriei ș.a.m.d. Când Sfinții Părinți vorbesc despre valoarea și sublimitatea preoției, spusele lor fac referință la fundamentul teologico-dogmatic al acesteia, la funcția ei dogmatico-eclesiologică. Prin preoția harică, Părinții Bisericii înțeleg misiunea specială la care sunt chemate anumite persoane, cu calități vocaționale, ce devin prin lucrarea Duhului Sfant vase alese ale Preasfintei Treimi. Preoția generală sau universală reprezintă o preoție a jertfelor duhovnicești aduse de creștin pentru mântuirea proprie și nu faptul că fiecare credincios în parte posedă puterea harului tainei Sfintei Preoții, așa cum înțeleg protestanții. Origen, în comentariul făcut la Romani 12, 1 tâlcuiește: “dacă port crucea mea și urmez lui Hristos, eu am oferit o jertfă la altarul lu Dumnezeu”5. Botezul, ca și punte de trecere de la făptura cea veche, stricată de pofta înșelăciunii, la făptura cea nouă si neprihănită, este localizat de Sfântul Ioan Gură de Aur ca început al slujirii preoțești: “În Botez tu ești făcut rege, preot și profet. Rege când ai aruncat la pământ toate acțiunile urâte și ai omorât păcatele, preot când te-ai oferit pe tine însuți lui Dumnezeu și profet când înveți drept cuvântul adevărului”6. Sfântul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei Egiptului, vede exprimată în textul de la I Petru 2, 9, legătura indisolubilă dintre Euharistie și cei cu viața curată, căci nu se cuvine sufletelor lipsite de sfințenie să se împărtașească de Sfântul Trup al lui Hristos, ci celor curați cărora le spune “voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit lui Dumnezeu”(I Petru 2, 9)
Deseori se vede accentuat parcă rolul clerului cu slujirea aferentă fiecărei trepte ierarhice în detrimentul laicatului creștin. În sprijinul susținerii misiunii păstorilor Bisericii sunt antrenați si laicii, fără de care “nici Evanghelia, nici Biserica nu-și îndeplinește misiunea între oameni”7. Renumitul canonist al Bisericii Ortodoxe Române, regretatul profesor Liviu Stan, afirma pe baza interpretărilor corecte ale unor texte din Noul Testament și pe marginea unor surse din patristica veche rolul indispensabil al laicilor în Biserica creștină. Astfel, textul de la Marcu 9, 38-39, în care se prezintă situația unui om care săvârșea minuni în numele Domnului Iisus Hristos și pe care Mântuitorul nu l-a oprit, vizează oarecum problema laicilor; in comuniatea creștină din Alexandria Egiptului, didascalii, în fiecare miercuri și vineri, după terminarea serviciului religios in biserică, explicau credincioșilor Sfânta Scriptură8. De aceea “se bucură și laicii de o preoție generală; ca membri ai trupului mistic al lui Hristos sunt și ei în stare preoțească, dar această preoție generală a laicilor nu trebuie confundată cu preoția specială. Privită în raport cu preoția sacramentală, preoția generală a laicilor constituie în realitate prima treaptă a preoției creștine și prin această primă treaptă trebuie să treacă toți cei care vor să obțină celelalte trepte ale preoției sacerdotale”9. Teologul și scriitorul rus Paul Evdokimov face o caracteristică de excepție credinciosului laic, pe care-l vede “un om al rugăciunii, mai intâi de toate un om liturgic. Omul lui Sanctus și al Trisaghionului. Cuviosul Antonie cel Mare vorbește de un om de mare sfințenie ce-și exercita profesia de medic. El da săracilor tot prisosul său și cânta Trisaghionul, unindu-și inima cu îngerii”10. În Taina Sfântului Mir, prin aplicarea peceții harului și darurilor Sfântului Duh, noul intrat în familia Bisericii lui Hristos, primește si preoția generală, preotul rugându-se ca el “să placă lui Dumnezeu în tot lucrul și cuvântul, iar sufletul său să fie păzit în curăție și în dreptate”11.
“La romano-catolici totul se face de Hristos prin preot fără comunitate, iar la protestanți păstorul e scufundat cu totul în comunitate, neavând un har special și ca urmare a opoziției față de catolicism s-a căzut într-o alta extremitate”12. Spre deosebire de poziția celorlalte două confesiuni creștine, ortodoxia oferă corecta interpretare a citatelor scripturistice privitoare la dublul aspect al preoției, iar prin versetul de la I Petru 2, 9, des invocat de protestanți, se înțelege că preoția universală nu este altceva decât viața duhovnicească a creștinului care își transformă interiorul într-un altar de jertfa al lui Dumnezeu, jertfele find iubirea, pacea, dreptatea, mila, bunatatea etc.
Preoția este strâns legată de viața Bisericii, de fapt reprezintă menirea, misiunea Bisericii în lume, ca extensie a iconomiei lui Hristos în Duhul Sfânt. “Biserica este o comunitate sacramentală universală. Căci așa cum preoții depind de episcopi, tot așa și episcopul depinde de colegialitatea episcopatului Bisericii întregi prin hirotonia sa și prin comuniunea cu ea. Deci și credincioșii își datorează bunurile lor spirituale comuniunii cu Biserica întreagă. Prin tot ceea ce primesc de la preotul lor sunt legați de tot episcopatul Bisericii”13. Analizând lucrurile în profunzime, preoția slujitoare dezvoltă în sine actul sacerdotal al Mântuitorului Hristos, dar și dimensiunea iconomică a harului Preasfântului Duh privind creșterea duhovnicească a membrilor Bisericii. Aceste două funcții se regăsesc într-o formă sinergică în Sfintele Taine deoarece “teologia preoției și de fapt teologia sacramentală este o teologie a reprezentării lui Hristos și a iconomiei harului Duhului Sfânt. Iată de ce concepția despre săvârșitorul Tainei rămâne cea mai importantă problemă în dialogul actual despre intercomuninea sacramentală”14. Legătura dintre cele trei tipuri de preoție, cea a Mântuitorului Hristos, cea harică și cea generală se bazează pe însăși revelația dumnezeiască. Persistența cuvântului biblic trebuie să depașească litera și să vizeze duhul cuvântului revelat în viața credincioșilor, iar dacă Sfânta Scriptură nu este trăită prin experiența ecleziastică, se poate ajunge la interpretări greșite. Astfel “creștinii trebuie să aibă împreună cu Biblia și experiența spirituală a Bibliei in Biserica nedespărțită”15.
Cea care dezvoltă o simbioză între cele două tipuri de preoție este Taina Sfintei Euharistii. În Euharistie, clerul și poporul se împartășesc din Unul și Același Hristos. “Același trup și același pahar sunt oferite tuturor. Rugăciunile se zic împreună de către preot și de către popor...Nici la împărtășanie preotul nu se împărtășește singur, ci cu tot poporul”16. O legătură nedespărțită ce la unește o reprezintă realitatea împlinirii lor, deoarece nu poți ajunge la preoția harică fară ca mai întâi să treci prin cea universală. Întâi de toate trebuie să fi botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi să primeșit pecetea harului și darurilor Sfântului Duh, după aceea să te unești cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie, apoi să crești cu vârsta și cu duhovnicia spre a putea primi harul preoției prin punerea mâinilor episcopului, gest aprobat pe deplin și de comunitatea credincioșilor care exclamă: “Axios!”(Vrednic este!).
Ce trebuie de la sine înțeles este faptul că cele trei taine de inițiere ale preoției universale nu se pot primi fără existența preoției speciale, căci nu există Sfântul Mir fără de episcop și Euharistie fără preot. Dar nici preoția harică nu se justifică fără cea generală, deoarece împreună cu credincioșii, clericii formează Biserica, ca Trup al lui Hristos și nu separat.
Misiunea sacerdotală își are originea în iconomia Cuvântului întrupat, concretizată în mod special prin patimile, moartea și învierea Sa, căci „dacă nu murea Hristos pentru noi, n-am fi primit nici noi mirosul de bună mireasmă duhovnicească al lui Dumnezeu Tatăl. Dar odată ce s-a desăvârșit El prin patimi, venim după El îndată noi, ca dar sfințit lui Dumnezeu Tatăl și ne oferim pe noi înșine jertfă cu adevărat duhovnicească”17.
Cu toate că ierarhia este indispensabilă vieții ecleziastice, slujitorul nu este un „alter Cristus”, ci „Hristos singur este adevăratul preot, singurul preot al Noului Legământ”18. Jertfa și preotul rămân uniți în Hristos ca un semn al restaurării împlinite în persoana „Mielului lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29) și pentru aceasta „deosebim două aspecte în slujirea de Arhiereu permanent a lui Hristos, unul prin care ni se dăruiește, ca Cel ce s-a adus jertfă Tatălui pentru a imprima în noi pornirea de a ne aduce jertfă Tatălui împreună cu Hristos și altul prin care se primește jertfa noastră, pentru ca noi asimilându-o jertfei Lui, s-o aducem astfel Tatălui arătându-i unirea Lui cu noi în iubire, ca o iubire comună față de Tatăl Lui pe care L-a făcut și Tatăl nostru după har”19.
De-altfel, mișcarea noastră în spațiul sacramental se desfașoară sub forma unui act epectatic spre comuniunea de iubire a ipostasurilor dumnezeiești, trăirea și aprofundarea lăuntrică a preoției nefiind altceva decât viața în Dumnezeu.
Firul roșu al dezbaterii de față îl reprezintă strânsa legătură dintre preoția Arhiereului veșnic, preoția harică și preoția universală, perpetuarea celei dintâi prin cea de-a doua în Biserică crează o permanentă stare de jertfă ce are ca scop sfințirea omului și a întregii creații, punând-o în mișcare astfel și pe cea de-a treia.
Momentul Cincizecimii, ca act vizibil al nașterii Bisericii creștine, a fost anticipat de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morți când a suflat peste apostoli și le-a zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veti ține, le vor fi ținute”(Ioan 20, 22). Hirotonirea propriu-zisă a apostolilor s-a petrecut la Cincizecime când Preasfântul Duh în chipul limbilor de foc s-a pogorât peste ei, devenind astfel martori ai lui Iisus cel înviat de Dumnezeu din morți (cf. Fapte 2, 32). Candela nestinsă a apostoliei întemeiate de Domnul prin trimiterea Duhului de viață făcător a luminat cu aceași strălucire ca la Cinzecime și în desele momente ale activitații misionare a Sfinților Apostoli, când aceștia au adus înainte bărbați destoinici în cuvânt și fapta pe care „i-au hirotonit preoți în fiecare biserică și rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră” (Fapte 14, 23). Vorbim așadar de recapitularea Cincizecimii în Biserică până la sfârșitul veacurilor, concretizată prin succesiunea apostolică.
Istoric, teologic, geografic, se adeverește că tot adevărul cuprins în revelația dumnezeiască, încredințat de Hristos Bisericii Sale nu a fost lăsat spre a fi înțeles în chip subiectiv, ci rămâne strâns legat de obiectivitatea lui Hristos, asigurând Bisericii o identitate peste veacuri. „Cuvântul lui Dumnezeu către om nu se schimbă, dar răspunsul omului către Dumnezeu se schimba”20. Aceasta reiese și din sintagma paulină: „Iisus Hristos, ieri și azi și în veac, este același” (Evrei 13, 8).
Succesiunea apostolică are în vedere toate cele trei trepte ale preoției harice: episcop, preot, diacon. Încă dintru început hirotonia, ca act vizibil al confirmării succesiunii apostolice, se făcea prin punerea mâinilor, ce vădea transmiterea harului Preasfântului Duh. „Deoarece această Taină, la început se săvârșea prin punerea mâinilor, ea poartă numele de hirotonie, cu toate că în antichitatea creștină ea a fost numită uneori hirotesie. Cu timpul, aceste numiri s-au diferențiat, numele de hirotonie exprimând ideea de Taină, în timp ce cel de hirotesie, îndeosebi în vremurile mai noi, indică o ierurgie...care nu e fără oarecare legătură cu Taina Hirotoniei”21. S-a urmat în această alegere și o continuitate temporală, „cei dintâi aleși spre a fi organe ale harului și ale cuvântului lui Hristos au fost ucenicii Lui. Harul arhieresc al apostolilor trece apoi la episcopii de după ei, iar prin aceștia la preoți”22. Prin succesiunea apostolică trebuie înțeleasă și succesiunea de credință alături de succesiunea harului. Sfântul Irineu crede cu toată tăria acestea, afirmând că „numai cei care au succesiunea de la apostoli, au primit odată cu succesiunea în episcopat și darul sigur al adevărului”23. Criteriul alegerii personalului clerical era unul foarte sever. El își are originea în scrisul Sfântului apostol Pavel: „episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să-i învețe pe alții. Nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint. Bine chivernisindu-și casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviința, căci dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei 3, 2-6); „episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, pașnic, nepoftitor de câștig urât. Ci iubitor de străini, iubitor de bine, înțelept, drept, cuvios, cumpătat. Ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici” (Tit 1, 7-9); „Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți, destoinic să dea învățătură, îngăduitor. Certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului” (II Timotei 2, 24-25); „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la vin mult, neagonisitori de câștig urât, păstrând taina credinței în cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la încercare, apoi dacă se dovedesc fară prihană, să fie diaconiți. Diaconii să fie bărbați ai unei singure femei, să-și chivernisească bine casele și pe copiii lor” (I Timotei 3, 8-12). Dar nu numai moralitatea și curăția interioară a slujitorilor reprezintă criteriul hirotoniei, ci și mărturisirea dreptei credințe. Astfel, la hirotonia arhiereului, ipopsifiul mărturisește în public dreapta credință: „mărturisesc că voi păstra și voi urma cu sfințenie, până la suflarea mea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor șapte sfinte sinoade ecumenice și ale celor locale; învățăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinți; tradițiile Sfintei Biserici Ortodoxe...”24 și îi anatematizează pe eretici : „Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!”.
Ierarhia bisericească nu a substituit pe Sfinții Apostoli dar ținea legătura cu Apostolii și actualiza iconomia Sfintelor Taine, iar „rolul esențial al episcopilor succesori ai Apostolilor este de a menține legătura cu Apostolii și nu de-ai substitui pe ei, ci de a stabili această legătură neîntreruptă garantând puritatea și autenticitatea mesajului transmis. Episcopii nu sunt Apostoli”25. Sfântul Atanasie cel Mare, face o frumoasă comparație între treptele slujirii preoțești și trupul Mântuitorului Iisus Hristos: „Când Biserica, precum zice Psalmistul, după un text din Psalmi, va fi readunată și realizată sub formă de comunitate, atunci de asemenea ungerea Duhului Sfânt și Preoția vor fi conferite mai întâi capului Bisericii, care este Hristos, apoi peste barbă, care este podoaba înfățișării Bisericii și pe care o reprezintă Apostolii, apoi se va prelungi asupra trupului întreg, adică asupra tuturor acelora care în Biserică vor fi îmbrăcați cu Hristos”26. Sfântul Chiril al Alexandriei completează șirul marilor Părinți ai Bisericii care au văzut în preoția harică perpetuarea iconomiei lui Histos în creație: „perpetuarea preoției slujitoare în Biserică este expresia perpetuării lui Hristos în stare de jertfă în lucrarea de Arhiereu spre folosul credincioșilor, întrucât prin preoți nu-și pune la dispoziția noastră prin mijloace sensibile numai harul stării Sale de jertfă, ci și cuvântul Său de învățătură. Arhiereii și preoții, ca slujitori ai lui Hristos, se aleg din aceia care s-au pregătit pentru a fi organe ale învățăturii neschimbate a Lui”27.
În concepția ortodoxă, slujitorul Sfântului altar este organul indispensabil de legătură între credincioși și Dumezeu și invers, hrănindu-i pe aceștia din plenitudinea harului dumnezeiesc prin Tainele Bisericii, condiționate la rândul lor de Taina Preoției. Prin preoția slujitoare ni se deschide ușa veșniciei, având păcatele iertate și împăcați fiind cu Dumnezeu prin Fiul Său Hristos. Considerând rolul preoției speciale ca vital pentru mântuirea omului, Sfântul Grigorie Teologul aprecia: „Medicina e grea, dar Preoția e și mai grea și mai de preț. Preotul urmărește să înaripeze sufletul, să-l smulgă din lume și să-l dea lui Dumnezeu și dacă e în primejdie de-al pierde să-i arate calea, iar dacă s-a stricat să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește ca să facă a locui prin Sfântul Duh Hristos în sufletele oamenilor”28. Și Sfântul Efrem Sirul, conștient de valoare inestimabilă a Preoției îi îndeamnă pe slujitori să fie cu luare aminte la harul lui Dumnezeu care lucrează în ei: „minune uimitoare, putere nespusă, mister înfricoșat al Preoției. Slujbă sfântă și sublimă de neprețuit, cu care Hristos după venirea Sa pe pământ a voit să înzestreze pe nevrednicele Sale făpturi. Vă rog în genunchi, cu lacrimi și cu suspine, să cinstiți acest tezaur al preoției, tezaur pentru cei ce știu să-l păstreze cu sfințenie și cu vrednicie”29.
„Echilibrul dogmatic al teologiei ortodoxe restabilește adevărata legătură dintre ierarhie și comunitatea credincioșilor, așa cum reiese din învățătura Noului Testament și totodată dintre ierarhie și arhieria veșnică a Mântuitorului Hristos. Fără Preoția specială a Bisericii nu ne putem explica fructificarea jertfei lui Hristos în preoția generală a credincioșilor care se fac părtași la roadele acestei jertfe prin preoți ca „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Nimeni ca Sfinții Părinți nu a temeinicit o învățătură mai clară, mai sublimă și mai convingătoare despre preoția bisericească. Teologia lor, începând c teologia Sfintei Treimi și până la teologia legăturii preoției lui Hristos cu cele două preoții, cea specială și cea generală, păstrează în Biserică din punct de vedere dogmatic perihoreza celor trei Persoane treimice, sinergismul celor trei preoții și interdependența lor în Biserică. Prin acest echilibru, Ortodoxia nu a văzut mântuirea adusă de Arhiereul Hristos numai în una din lucrările Sale, nici nu s-a oprit la mântuirea adusă numai pe Cruce, ci în toate lucrările Sale actualizate în Biserică”30. Nepieritoare sunt cuvintele Sfântului Simeon Noul teolog, care laudă întreaga iconomie a lui Dumnezeu pentru om: „O, iconomia Ta și venirea Ta, o, mila Ta, dragostea Ta pentru toți oamenii credincioși și necredincioși, păgâni, păcătoși și sfinți, căci Te-ai adus mântuire și înviere pentru vii și pentru morți”31.
Ca o concluzie, Ortodoxia păstrează tezaurul deplin al adevărului primit de la Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, transmis apostolilor, continuat prin Părinții Bisericii care l-au formulat, fixat și transmis în chipul dumnezeieștilor dogme posterității, aspectul dinamic al Sfintei Tradiții fiind strâns legat de preoția lucrătoare, ca expresie vie a preoției Ariereului veșnic, perpetuată până la sfârșitul veacurilor prin succesiunea sacerdotală. Slujitorii altarelor alături de credincioși se înscriu în dimensiunea tainică a preoției lui Hristos descoperită în iconomia Evangheliei vieții. „Biserica se realizează în reciprocitatea tuturor. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel (ne-am facut părtași lui Hristos-Evrei 3, 14) i-a făcut pe Părinți să afirme prin deducție că fiecare creștin e îmbracat în întreita slujire: împărătească, preoțească și profetică. Chipul lui Dumnezeu în om reflectă împărăția Tatălui, preoția Fiului și profetismul Sfântului Duh”32.
Abstract
We know that from the beginning the early weight loss of communion between God and man has been made by sin. The special priestwood of the christian Church as an extension of the Christ the Savior`s priestwood has the purpose to establish the restoration of the entire creation and descending of God in each one from us.