Icoana povățuitorului de suflete în Cuvântul către păstor al Sfântului Ioan Scărarul

Prezentă mai în toate traducerile ce s-au făcut la Scara Raiului, acest cuvânt adresat păstorului vine să completeze în mod armonios tot ce s-a scris în cele 30 de trepte ale desăvârșirii. Scara raiului ne arată pașii urcușului duhovnicesc. Cu toate acestea, se adresează la două categorii de râvnitori ai Raiului, novicelui căruia îi arată pașii pe care trebuie să îi parcurgă precum și păstorului de suflete. În primul caz Cuvântul către păstor vine să arate cu ajutorul cui se face acest urcuș, pe când celei de a doua categorii acest cuvânt se adresează direct, venind în întâmpinare sub forma unui ghid deosebit de u. Așadar lucrarea discutată este o parte complementară Scării și mai ales necesară celor care își însușesc ultimele trepete ale acesteia și care au în grija lor și alte suflete.¹

Deși Cuvântul către păstor se adresează în special stareților sau acelor călugări îmbunătățiți care și-au luat în grija lor ucenici, regulile, sfaturile și exemplele de aici pot fi cu ușurință extrapolate și celeilalte categorii de păstori mireni, și anume preoților.² În cele ce urmează aș încerca să adaptez acest cuvânt povățuitor pentru stareți, preoților mireni cărora le revine dificila sarcină de a „lucra” cu un număr mult mai mare de păstoriți, de a se întâlni cu un număr mai variat de situații critice și mai ales de a proceda la modelarea spirituală a acestora într-o manieră la fel de optimă ca și cea a unui stareț, dar sub o formă mai puțin „violentă” din punct de vedere spiritual. În această scriere a Sf. Ioan Scărarul găsim într-o formă clar prezentată atât caracteristicile pe care trebuie să le aibă un păstor de suflete cât și atitudinea pe care e bine să o păstreze față de ucenici și modalitățile de lucru pe care ar trebui să le exercite cu aceștia. În sprijinul celor afirmate aduc cuvintele Sf. Ioan Sinaitul care spunea că „mare lucru este acela de a nu avea frică de tulburările din afară și a rămâne cutezător și nemișcat în fața zgomotului acestora, doar la exterior petrecând împreună cu oamenii, pe când în interior cu Dumnezeu.”³

În lucrarea de față preotul este asemănat de către Sfântul Ioan Sinaitul unui păstor, medic, cârmaci de corabie și învățător. Ca mai toți părinții apuseni și Sf. Ioan se folosește din belșug de numeroase comparații și metafore pentru a prezenta într-o manieră cât mai plastică și totodată ușor de înțeles forma în care el vede păstorul model.

Când preotul, este comparat cu un păstor, acesta are menirea de a-și duce oile sale pe pășunile veșnic verzi păzindu-le de lupii care le răpesc. Păstorul, după cum știm își îndrumă oile sale cu cuvântul și cu fluierul său, dar și prin drumul pe care îl urmează el căci oile merg după stăpânul lor. Preotul se aseamănă cu un medic, căci el vindecă bolile sufletului dându-i sănătate celui bolnav. Cârmaci este atunci când având în corabia lui mai multe suflete chiar de va fi furtună va ști să îi scoată la bun liman pe toți. Ca învățător, el cunoaște adevărurile divine și le face cunoscute și altora spre mântuirea lor. Dar cum preotul le face pe toate acestea vom vedea în cele ce urmează căci Sfântul Ioan Sinaitul ca un mare conducător de suflete a știut să lase în scris o bogată învățătură despre ceea ce înseamnă să fi un adevărat păstor de suflete.

Atunci când un preot pleacă să lupte cu patimile celor pe care îi are în grijă trebuie să fie înarmat cu multe virtuți și numeroase calități dobândite prin experiența de viață și prin darurile lui Dumnezeu, pentru a putea să ridice și din cele mai adânci prăpăstii ale pătimirii pe cei din grija lui.⁴

Fiind vorba de un slujitor al lui Dumnezeu o primă virtute vitală este credința. Credința în Dumnezeul nemuritor, în Dumnezeul părinte al tuturor, în Dumnezeul al cărui slujitori suntem. Credința este cea care însuflețește omul în general și preotul în special.⁵ Credința este acea formă de relaționare cu Dumnezeu care mântuiește suflete, vindecă boli trupești și sufletești și învie morții. Căci celui ce crede toate îi sunt cu putință⁶, dacă nu se va îndoi în inima lui.⁷ Caci cum să vindece preotul boli sufletești fără de Dumnezeu, și mai ales cum să ceară lui Dumnezeu lucruri imposibile pentru noi dacă ne îndoim în adâncul inimii noastre de împlinirea rugii noastre. Cum să se clintească „munții” de patimii pe care voim să îi aruncăm în „marea” smereniei și a pocăinței dacă în suflet nu găsim credință nici măcar cât un bob de muștar. Cum să cerem ceva ce nu credem că poate fi înfăptuit? Această îndoială asupra îndeplinirii rugii noastre nu poate veni decât din necredința noastră. Nu credem că Dumnezeu poate înfăptui lucruri pe care rațiunea noastră nu le poate înțelege. Și așa se ajunge la granița dintre rațiune și credință. Dumnezeu nu intervine decât în momentul în care noi ne lăsăm în brațele Lui și ne dăruim Lui. Și această dăruire nu este altceva decât începutul credinței, pentru aceasta trebuind să lăsăm rațiunea noastră limitată să fie umbrită și pătrunsă de nelimitările rațiunii divine. Doar cei ce părăsesc raționalul și pășesc în zona iraționalului uman, adică în sfera infinită a rațiunii divine, pot să lupte pe pământ cu armele lui Dumnezeu. Mare este puterea credinței așa cum spune Avva Ioan care a văzut un „păstor neputincios care a curățit prin credință neputința celui neputincios.”⁸ Așadar fără credință nu suntem nimic și nu putem fi slujitori ai celui Slăvit.

La Sfântul Ioan Sinaitul nădejdea este o altă parte a armurii unui bun slujitor. Această virtute stă în strânsă legătură cu credința. Dacă credința este cea care ne duce la Dumnezeu și la darurile Duhului Sfânt, nădejdea este cea care până să dobândim credința ne ține în acea tensiune continuă de a-l cunoaște pe Dumnezeu, trăsătură ancestrală a fiecărui om. Iar după ce am dobândit credința, nădejdea ne oferă acea speranță și convingere că vom câștiga nemurirea alături de Dumnezeu și de Sfinții Lui. Credința nu există fără nădejde și nici nădejdea nu există fără credință. Sunt două elemente care se autoîntrețin. Ele există atâta timp cât sunt împreună și sunt active. Nu putem avea nădejde în ceva ce nu credem precum nici nu putem crede ceva ce nu nădăjduim să se întâmple, căci altfel ar fi o credință stearpă. Cum să pleci în războiul despătimirii fără nădejde de câștig. Fără nădejde, fără speranță orice acțiune este sortită eșecului chiar înainte de a începe.

Dar dacă tot vorbim de preotul model nu putem uita că preotul ca slujitor al lui Dumnezeu trebuie să fie ca o oglindă pe pământ a Celui ce îi este Stăpân. Știm că Dumnezeu din dragostea Sa nemărginită față de oameni și-a dat pe unicul Său Fiu să fie bătut, scuipat, biciuit, răstignit și omorât pentru mântuirea noastră, a tuturor oamenilor. A suferit moartea pe cruce pentru vina și păcatele noastre cele fără număr. A suferit o moarte nedreaptă ca să ne ofere nouă o cale de îndreptare. Dumnezeu a făcut sacrificiul suprem pentru noi, din IUBIRE față de noi. Si atunci cum poate fi slujitorul lui Hristos altfel decât plin de iubire, o iubire care să se vadă în gândurile noastre, în vorbele noastre, în faptele și viața noastră. Importanța acestui sentiment este relatată de însuși Hristos când a spus „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.⁹ Și dacă Mântuitorul a spus că în aceste porunci se cuprinde toată legea, putem înțelege că este vorba de cea mai importantă virtute fără de care nu poate exista nimic. Iubirea întreține credința și nădejdea, tot din ea se revarsă bunătatea, răbdarea, smerenia și toate celelalte. Preotul trebuie să ia ca exemplu iubirea divină nesfârșită și inepuizabilă. Ca oameni fiecare greșim în fiecare zi, mai mult sau mai puțin, mai grav sau mai puțin grav și cu toate acestea toate păcatele, prin pocăința din scaunul spovedaniei, Dumnezeu ni le iartă. Dumnezeu ne iartă astăzi, ne iartă mâine și ne va ierta până la sfârșitul vieții noastre în „speranța” că ne vom întoarce la El. Hristos bate în fiecare zi la ușa inimii noastre sperând să îi deschidem, vine sub formă euharistică la fiecare Liturghie în speranța că toți cei prezenți se vor uni cu El și Îl vor accepta înlăuntrul sufletului și trupului lor. Din nemărginita dragoste față de oameni Hristos iartă criminali, hoți și nelegiuiți de tot felul. Și toate acestea doar pentru că ne iubește, ne iubește așa cum nimeni nu ne-a iubit și nu ne va iubi vreodată. Cu toate acestea însă, noi Îi întoarcem spatele în fiecare zi, îl uităm și Îl hulim, însă să nu uităm că Dumnezeu încă ne iubește. Și dacă Dumnezeu revarsă atâta iubire asupra noastră noi să nu ne iubim unii pe alții și toți pe Hristos? Și atunci preotul ca supus al Iubirii absolute să nu îi iubească și el pe cei pe care îi păstorește? Asemenea Sfântului Ioan Scărarul care spunea că păstorul de suflete trebuie să îi iubească atât de mult pe cei pe care îi păstorește încât să își dea sufletul său pentru sufletul lor.¹⁰

În conturarea imaginii unui păstor ajuns cât mai aproape de perfecțiune Sfântul Ioan Sinaitul consideră și smerenia ca fiind una dintre virtuțile pe care trebuie să le aibe un bun păzitor de suflete. Foarte mulți dintre Părinții pustiei consideră păcatul mândriei ca fiind sămânța tuturor celorlalte păcate. Smerenia ca opusă mândriei o distruge pe aceasta. Tot smerenia este virtutea care ne face să ne înțelegem limitele ființei umane. Smerenia nu implică și nu înseamnă lipsa respectului de sine cu care este confundată de multe ori. Respectul de sine este respectul față de creația lui Dumnezeu, care suntem fiecare dintre noi. Nu noi am creat lumea ci ea a fost creată pentru noi. Cei bogați și-au câștigat bunăstarea și averea prin munca lor dar prin acceptul lui Dumnezeu. Medicul a salvat viața pacientului și prin cunoștințele lui dar și prin sprijinul lui Dumnezeu. Părinții au copii nu numai prin aportul personal ci mai ales prin prezența lui Dumnezeu care oferă viață embrionului format. Prin smerenie trebuie să ne aducem permanent aminte de Dumnezeu fără de care nu am putea face nimic. Doar atât să ne gândim cum în fiecare dimineață constatăm că încă mai respirăm, că încă mai trăim și că Dumnezeu este Cel care ne-a mai oferit încă o zi de viață. Atât preotul cât și orice om trebuie să fie permanent conștient de aceste lucruri pentru a nu se mări în fața celorlalți. În acest sens aduc spre exemplu pe Însuși Hristos care chemându-i pe ucenici la El le-a spus că „dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor.”¹¹ Așadar preotul ca slujitor al lui Dumnezeu să slujească și oamenilor asemenea îndemnului lui Iisus. Vedem cum aceste cuvinte pe care le-a spus Iisus ucenicilor săi se perpetuează în fiecare zi în fața noastră. Dumnezeu ca și creator al întregului Univers, ca Ființă infinită și nemuritoare, vine și ne slujește nouă muritorilor în fiecare zi prin înplinirea rugilor noastre făcute către El. Dumnezeu dă preoților un exemplu extraordinar de slujire necondinționată, nerăsplătită și făcută din dragoste. Dumnezeu împlinind rugăciunile noastre exemplifică continuu cuvintele lui Iisus.

Imaginea păstorului de suflete este completată și de rugăciune. De fapt aceasta este sau ar trebui să fie arma cea mai importantă a unui preot. Odată pentru că în principal în aceasta constă slujirea lui și în al doilea rând pentru că doar prin rugăciune omul poate dialoga cu Dumnezeu.¹² Rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu, și dacă noi suntem deschiși să vorbim cu El atunci și El ne va vorbi nouă prin ajutorul și ocrotirea pe care ne-o oferă. Hristos S-a rugat El Însuși Tatălui ceresc dar ne-a învățat și pe noi să ne rugăm, în timpul predicii de pe munte.¹³ Sfântul Ioan Sinaitul pune un accent mare pe rugăciunea „păstorului pentru oile sale” atunci când acestea se află în momente grele de ispită și încercare.¹⁴ Aceasta este una dintre datoriile principale ale păstorului de suflete în decursul activității sale. Preotul trebuie să se afle într-un dialog permanent cu Dumnezeu, ca un slujitor cu stăpânul său. De multe ori acolo unde omul nu mai poate face nimic doar rugăciunea primită de Dumnezeu mai poate face ceva.

Dar nu este suficientă numai o simplă rugăciune. Căci precum a spus Hristos că „împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea,”¹⁵ tot așa și în rugăciune dacă preotul nu este sârguitor ca prin străduință să ducă rugăciunea înaintea lui Dumnezeu înseamnă că nu și-a îndeplinit misiunea ce i-a fost încredințată. Sârguința nu este necesară numai în rugăciune ci și în restul slujirii sale. Pentru că atunci când patimile celor păstoriți sunt multe și mari și căderile acestora sunt multe și atunci și strădania păstorului trebuie să fie mai mare, căci de toate sufletele încredințate lui va da seama înaintea lui Dumnezeu. Orice păstor care a primit această slujire înaltă și anevoioasă de a aduce jertfă lui Dumnezeu sufletele curate ale celor păstoriți, trebuie să știe încă de la început că această cale nu poate fi urmată decât printr-o strădanie continuă până la sfârșitul vieții. Căci așa cum spunea Avva Ioan „Cu adevărat este mare lucru a răbda cu mărinimie și bărbăție arșița, calmul și lenevia pustiului și a nu căuta în afara chiliei corabiei (risipiri) și mângâieri, precum fac acei dintre corăbieri care, fiind mai leneși, se scaldă în mare când aceasta este liniștită. Dar incomparabil mare lucru este acela de a nu avea frică de tulburările din afară și a rămâne cutezător și nemișcat în fața zgomotului acestora, doar la exterior petrecând împreună cu oamenii, pe când în interior cu Dumnezeu.”¹⁶

O altă virtute a păstorului de suflete, așezată în crearea imaginii acestuia de către Sfântul Ioan Scărarul, este răbdarea. Ținând cont de faptul că este vorba de o slujire care se întinde pe parcursul unei vieți în care se duce o luptă continuă cu păcate dar mai ales cu patimi adânc înrădăcinate în sufletele oamenilor, răbdarea este un element esențial al preotului.¹⁷ Cei împătimiți se ridică și cad de nenumărate ori până să ajungă să se elibereze de acea patimă. În acest caz preotul cu multă răbdare trebuie să vină și să îl susțină pe cel căzut de fiecare dată ca și cum ar fi venit la el prima dată. Răbdare în ridicarea celor căzuți, răbdare în îndurarea ocărilor celor necredincioși, răbdare în sprijinirea continuă a sufletelor oamenilor încredințați și răbdare pentru a avea această răbdare. Așa cum Hristos a îndurat cu răbdare atâtea batjocoriri pentru noi și pentru a noastră mântuire, tot așa și preotul trebuie să îndure cu multă răbdare toate încercările și ispitele ce vin prin păstorirea celor încredințați.¹⁸

În conturarea imaginii păstorului de suflete Ioan Sinaitul pune un mare accent și pe faptul că preotul trebuie să învețe să cunoască adevărurile divine. Aici este vorba de acea cunoaștere pe care o pune Dumnezeu în sufletul luminat de rugăciune a celui despătimit. Ioan Sinaitul nu se referă la acele adevăruri dumnezeiești dobândite din citirea cărților ci la acele adevăruri descoperite de Dumnezeu celor cu adevărat credincioși. Dar toate adevărurile divine descoperite preotului prin citirea cărților sau direct de Dumnezeu nu trebuiesc păstrate doar pentru sine din egoism ci cuoscându-L pe Dumnezeu să Îl facă și altora cunoscut. Autorul Scării Raiului ne atenționează foarte clar asupra a ceea ce facem însă cu învățătura lui Dumnezeu. Unii fiind la începutul urcușului duhovnicesc nu ar putea să înțeleagă lucrurile mai profunde, așa cum învățătura „ușoară” l-ar ține în loc pe cel care este deja inițiat în cele ale despătimirii. Suntem atenționați chiar „să luăm aminte atunci când voim să aruncăm sămânța celor de față, timpul când s-o aruncăm, cui s-o împărțim, în ce cantitate să o dăm și ce fel de calitate oferim.”¹⁹ Așadar să fim atenți ca atunci când voim să Îl facem cunoscut, cel care ascultă să fie dispus să asculte, să dorească să Îl cunoască pe Dumnezeu, să știm cât să descoperim din ceea ce cunoaștem noi și mai ales să ne raportăm la nivelul cultural și social al omului cu care vorbim. Este necesar ca preotul să fie vigilent față de noile ispite și încercări ce pot apărea în rândul celor păstoriți, pentru că așa cum știm păcatele rămân aceleași doar modul în care se manifestă se schimbă. Sfântul Ioan Scărarul îi atenționează pe cei ce doresc să păstorească suflete să fie înțelepți față de demoni.²⁰ Aceștia în încercarea de a ispiti se manifestă sub diverse forme și gânduri numai pentru a reuși să robească suflete. Această atenție față de lucrările demonilor trebuie să fie manifestată și de cei păstoriți, care trebuie să fie învățați de către preot cum să se ferească și cum să înfrunte capcanele întinse de aceștia. Demonii au acumulată înțelepciunea a mii de ani și ca urmare numai prin post și rugăciune sufletul poate fi întărit pentru lupta cu aceștia.²¹

Simplitatea și sinceritatea preotului să fie model pentru cei ce îi are în grija sa. Căci adevărul este cel ce biruie întotdeauna iar simplitatea, mai ales în gândire, ne apropie de Dumnezeu, transformarea de către preot a celor „complicați în simpli” fiind admirată în mod deosebit de către Avva Ioan.²² Ca un slujitor al Celui de sus și ca un adevărat păstor acesta nu trebuie să fie părtinitor ci aceeași dragoste să o aibă pentru toți împătimiții sau despătimiții, buni sau răi, hulitori sau rugători, împărtășind dragostea primită de la Hristos. De asemenea, un aspect important asupra căruia ni se atrage atenția este modul în care prezentăm urcușul duhovnicesc celor ce doresc să meargă pe această cale, trebuind „să cereceteze cu grijă și să dea doctoria cea mai potrivită.”²³ Cei care tind spre deznădejde să fie încurajați iar celor mândri să li se arate partea grea a căii mântuirii, ca astfel să se smerească. Și pentru că fiecare persoană este unică, la fel trebuie să fie modul în care îi administrăm „doctoria”, fiecare primind ceea ce este potrivit pentru el. Ca un povățuitor preotul trebuie să fie sever cu cei a căror suflet este împietrit dar și îngăduitor cu cei a căror suflet este slab.²⁴ Cu toate acestea Sfântul Ioan Sinaitul foarte înțelept atenționează pe preot „să nu se lege de cele mai mici greșeli pe care le face cineva, căci în felul acesta nu vei putea fi imitatorul lui Dumnezeu, care rabdă nenumăratele noastre mici abateri.”²⁵

Curajul trebuie să fie o altă componentă a imaginii ce ilustrează un păstor de suflete. În primul rând preotul atunci când are în grija sa numeroase suflete trebuie să nu se sfiască atunci când este necesar să poruncească sau să mustre pe cel ce dorește să se mântuiască. Uneori când cel încredințat dorește să se mântuiască, iar voința lui este slăbită, este nevoie să se intervină și într-un mod mai direct pentru a îndrepta unele abateri grave. Un caz asemănător ne istorisesește Ioan Sinaitul spunând că a văzut „mulți bolnavi care, fiind bine intenționați și cunoscându-și frica și slăbiciunea, rugau pe medicii lor duhovnicești să-i lege chiar de s-ar împotrivi și să îi tămăduiască ori de vor voi, ori de nu vor voi; aceasta pentru că duhul lor era sârguitor, nădăjduind în viața viitoare – iar trupul nepunticios din pricina vechilor obiceiuri.”²⁶ Curajul este necesar și pentru înfruntarea tulburărilor din lume care ar putea alunga liniștea sufletului. Aceasta este cu atât mai valabilă în cazul preoților de mir care trăiesc în vâltoarea lumii acesteia dar care trebuie să își păstreze sufletul asemenea unui pustnic. Cu toate acestea curajul cel mai mare trebuie avut în fața ultimului test pe care îl dă fiecare om la sfârșitul vieții – moartea. Sfântul Ioan Sinaitul consideră teama de moarte ca fiind foarte rușinoasă pentru un păstor de suflete. Aceasta probabil pentru că în primul rând nu este pregătit pentru acest pas, lucru care la un preot nu este admis ținând cont de menirea lui în viață, ceea ce demonstrează faptul că doar dorea să fie un model fără însă a fi un real model. În al doilea rând ar putea arăta faptul că probabil încă nu a ajuns să cunoască cu adevărat ceea ce înseamnă de fapt moartea. Moartea este ultimul teren pe care omul mai poate lupta pentru mântuirea sufletului. Moartea poate fi ultimul moment de pocăință pentru cei nelegiuiți sau poate fi ultima încercare și ultima înfruntare cu demonii înainte de a pleca cu sufletul spre veșnicie. Moartea este o răspântie unde se pierd și se câștigă multe suflete. În acest moment demonii fac o ultimă încercare de a ne insufla un ultim gând de deznădejde față de câștigarea vieții veșnice și față de nemărginita milă și dragoste a lui Dumnezeu. Apropierea morții este momentul în care trebuie să fim împăcați cu cei din jur, cu noi înșine și mai ales cu Dumnezeu. Moartea este o ultimă încercare pentru care trebuie să fim pregătiți fiecare dintre noi în fiecare clipă a vieții noastre.

Se trage și un semnal de alarmă asupra originalității. Necesitatea de a se conduce fiecare după ceea ce îi este propriu, de a-și urma propria cale, de a-și găsi vocația cu care să înmulțească talanții pe care i-a primit²⁷. Putem să ne folosim de exemplele Sfinților și mai ales de cel al Mântuitorului dar fără a încerca să îi copiem. Nu putem să copiem și în același timp să fim noi înșine pentru că Dumnezeu ne cere să ne găsim calea (crucea) și să o urmăm (purtăm), nu putem lua crucea altuia.²⁸ Dacă nu vei putea fi tu însuți nu te vei putea cunoaște și dacă nu îți cunoști sufletul tău nu vei mai putea găsi înăuntrul tău Împărăția cerului. Este indicat să ne ajutăm de experiența altora dar, să o punem în practică din prisma noastră.

Un păstor de suflete trebuie să fie devotat celor păstoriți în așa măsură încât la nevoie să își pună sufletul său pentru al salva pe al acestora. Sfântul Ioan Scărarul consideră că păstorul ideal trebuie să fie ca un medic ce nu se îngrețoșează de rănile sufletești a celor din jur. Să aibe pricepere câștigată de la Dumnezeu pe care să o sădească într-un suflet și un trup sănătos și care să fie plin de liniște și pace. Și astfel despătimit fiind cu o mare putere duhovnicească să poată vindeca patimi ce nu au putut fi vindecate de alții.

Așadar, Sfântul Ioan Sinaitul ne zugrăvește un tablou al păstorului model. Un păstor plin de credință, nădejde, iubire, smerenie, sârguință, răbdare, simplitate, sinceritate, și curaj, un păstor rugător, cunoscător al învățăturii dumnezeiești și bun povățuitor.

Marele Avă nu ne-a lăsat scris doar cum ar trebui să fie un stareț sau preot, ci voind să facă o cât mai completă descriere a acestuia ne-a lăsat în scris și câteva învățături despre ceeea ce trebuie să facă un astfel de ocârmuitor în anumite situații, pe care le voi prezenta mai jos.

Atunci când unii dintre cei păstoriți rămân în urmă în urcușul lor duhovnicesc preotul trebuie “să arunce cu piatra cuvântului”, acesta fiind semnul după care se recunoaște un bun păstor.²⁹ La fel și când cei păstoriți sunt cuprinși de patimi mintea preotului să fie precum niște câini care păzesc sufletele acestora, alungând patimile și ispitele. Vedem cum preotul nu trebuie să își păzească doar propriul suflet ci și sufletele încredințate lui. O mare si o tăioasă atenționare o găsim la Sfântul Ioan Sinaitul în sintagma “Răsplata ni se va da (stareților sau preoților) nu pentru ceea ce spunem, ci pentru ceea ce săvârșim”.³⁰ Așadar din faptele noastre vom fi judecați, și așa vom fi răsplătiți. Tocmai de aceea, spune Sfântul Ioan Scărarul, că atunci când ajutăm pe cel bolnav sufletește să se ridice, nu numai să ne rugăm pentru el și să îi dăm sfaturi ci să și suferim alături și împreună cu el înțelegându-i durerea. Doar fiind cu toată ființa noastră alături de cel bolnav acesta se va vindeca mai repede.

Păstorul trebuie să-și facă prieteni pe prietenii lui Dumnezeu, care îl pot ajuta în lupta cu demonii.³¹ Și dacă prietenia cu părinții cu viață înbunătățită și cu Sfinții este de folos, cu atât mai de folos va fi prietenia cu Dumnezeu. E necesar să folosească toate mijloacele pentru a putea avea o cât mai mare „trecere ” la Dumnezeu pentru a primi ajutor de la Acesta. În lupta cu demonii și cu patimile este nevoie uneori ca „medicul duhovnicesc” să simulze o anumită patimă. Acest lucru nu poate fi înfăptuit dacă acesta nu are un suflet despătimit căci în caz contrar ar putea fi ușor cuprins de patima respectivă. Atunci poate fi dovedită iscusința preotului, când va reuși să facă din sufletele netrebnice și pătimitoare suflete pline de lumină.

Așa cum am mai spus, preotul trebuie să aibe permanent o atenție sporită pentru a putea preveni sufletele păstorite de ispitele și încercările ce pot veni, ca aceștia știind de venirea lor să se poată lupta sau feri de ele. Să nu uităm că orice păstor de suflete este răspunzător de fiecare suflet încredințat.³² La fel atenția părintelui spiritual trebuie să fie în permanentă creștere atunci când vede că și alții afară de cei încredințați lui încep să îi urmeze. Cu cât mai multă lume urmează sfaturile unui preot cu atât acesta trebuie să fie mai atent la ceea ce face și ceea ce spune pentru că va fi exemplu pentru tot mai mulți. O altă metodă de „lucru” cu cei păstoriți este următoarea. Pentru a alunga rușinea atunci când atrage atenția asupra unui păcat, preotul tebuie să și-l atribuie lui. Tot când este vorba de teamă sau rușine, când preotul atenționează pe cineva pentru păcatele sale, este bine ca această atenționare dacă nu se poate face verbal în mod direct, să se facă în scris.³³ Este mai mult decât necesar atât pentru cel păstorit cât și pentru cel ce păstorește să discute despre problemele și piedicile ce apar în urcușul spiritual. Căci dacă preotul nu atenționează pe cei ce greșesc atunci el nu-și mai are rolul de păstor. Din tăcerea preotului duhovnic cei încredințați lui pot crede că se află pe calea cea bună când de fapt poate fi contrariul. De aceea este atât de necesar un dialog deschis și continuu între păstor și cei păstoriți. Acesta trebuie să jaloneze traseul pe care îl are de urmat un supus duhovnicesc. El trebuie să fie călăuza care îi duce pe toți cei încredințați la lumina lui Dumnzeu, pentru a se putea mântui și păstoriții și păstorul. Pentru că așa cum femeia se mântuiește prin naștere de prunci, tot așa și duhovnicul se mântuiește prin „naștere” de fii despătimiți și virtuoși, căci aceasta este menirea preotului în viața și drumul pe care și l-a ales. Tocmai de aceea Sfântul Ioan Sinaitul a insistat atât de mult pe acest dialog dintre cele două părți, de aceea acest dialog trebuie să se desfășoare într-un mod continuu indiferent de modalitățile prin care se face.

Autorul Scării ne spune că „medicul nu-l poate tămădui pe cel bolnav dacă mai întâi n-a fost îndemnat de acesta cu toată credința, printr-o rugăciune fierbinte și prin arătarea rănilor”, de asemenea ne spune că a văzut și acei bolnavi sufletește care cunoscându-și slăbiciunea vioinței îi rugau pe doctorii duhovnicești să îi vindece chiar dacă ei, cei bolnavi, s-ar împotrivi.³⁴ Vedem cum un rol important în tămăduirea rănilor spirituale îl are chiar „pacientul”. Preotul nu poate face nimic pentru vindecarea celor încredințați dacă aceștia nu își doresc acest lucru din toată inima lor. Ioan Sinaitul ne spunea că înainte de a începe vindecarea de patimi a celor bolanvi aceștia trebuie să arate toate rănile pe care le au căci cei „care s-au rușinat de medici s-au umplut de puroi, iar deseori mulți au murit.” Evident este vorba de moartea sufletească, moarte care rupe total legătura dintre om și Dumnezeu. Aici ni se arată rolul deosebit pe care îl are un duhovnic și rolul important al Tainei spovedaniei. Din comparațiile atât de plastice de mai sus putem înțelege că orice preot înainte de a începe vindecarea celor împătimiți trebuie să-i cunoască pe aceștia printr-o spovedanie cât mai serioasă și mai ales sinceră din partea penitentului. Așadar, pentru o evoluție pe treptele mântuirii este necesar să existe o relație deosebit de strânsă între duhovnic și penitent. Drept urmare acestei legături fiecare păstor trebuie să își cunoască cât mai bine rânduiala și starea fiecărui suflet pe care îl păstorește pentru ca astfel fiecăruia dintre aceștia să le poată „administra” tratamentul necesar, așa cum spunea autorul Scării că un comandant de oști nu poate pleca la luptă dacă nu își cunoaște fiecare soldat în parte pentru a ști unde să îl pună să lupte pe câmpul de bătălie al patimilor.

Un lucru înțelept pentru păstori este acela nici de a se umili oricând, dar nici de a se mândri neîțelepțește. Așadar cel mai bun lucru fiind acela de a păstra calea împărătească, calea de mijloc. Ținând cont că totuși și păstorii de suflete sunt oameni supuși greșelilor și păcatului, Avva Ioan ne spune că a văzut rareori păstori împătimiți care conducând suflete eliberate de patimi au început să se rușineze de aceștia până când au ajuns și ei să se despătimească. Revin asupra unei remarci făcute mai sus, și anume necesitatea unei bune colaborări între păstor și cei păstoriți. Putem vedea în acest caz cum răspunsul primit de la cei păstoriți poate ajuta la urcușul duhovnicesc al păstorului. Așadar, acesta să nu fie invidios pe cei ce se află mai sus decât el pe scara virtuților ci să să fie cu luare aminte la aceștia urmându-le exemplul. Pentru că în calitatea de conducător al multor suflete, preotul uneori trebuie să fie și ca un judecător pentru cei ce greșesc, acesta trebuie să fie cât mai atent ce fel de suflet judecă și mai ales ce „penitențe” dă. Pentru că celor cu sufletul smerit, care mai ușor își văd greșelile, li se cuvine o penitență mai ușoară, pe când celor cu sufletul împietrit li se cuvine o pedeapsă mai aspră tocmai pentru a sensibiliza și a înmuia împietrirea sufletului. Desigur că în unele cazuri acest ultim tip de tratament dă rezulatate însă există și cazuri în care atunci când se răspunde cu duritate celor care par cu sufletele împietrite rezulatul este invers decât cel așteptat. Respectiva persoană se poate închide și mai mult, devenind pe parcurs tot mai greu de abordat. Este cazul celor care au ajuns într-o stare de împietrire tocmai din cauza unor acte de violență fizică sau verbală. În această situație poate singura soluție ar fi o abordare dintr-o perspectivă cât mai caldă și duioasă din partea duhovnicului. Nu întotdeauna pedeapsa aspră modelează un suflet aspru. Înțelegerea și compasiunea păstorului trebuie să se reverse permanent peste cei păstoriți. Așa cum de altfel ne atenționează și Sfântul Ioan Scărarul când spunea că păstorul să nu ia în seamă și să contabilizeze toate micile greșeli pe care le face cineva ca să poată fi asemenea lui Dumnezeu care trece cu vederea multele noastre păcate.

În mod deosebit ne este adus în atenție faptul că dacă cumva prin intermediul păstorului se face vreo minune oarecare, aceasta se poate întâmpla nu atât din cauza sfințeniei păstorului cât mai ales din credința celor din jur. Preotul să fie cu luare aminte ca în astfel de cazuri să nu se mândrească pentru ceea ce a făcut, pentru că nu el a făcut ci Dumnezeu, datorită credinței altora, folosindu-se de slujitori pentru a-și săvârși planul Său. Dacă totuși unii dintre păstori au ajuns la așa o înălțare duhovnicească încât au primit darul de a săvârși minuni, să le facă însă fără a-și da seama cei păstoriți. Aceasta pentru a se feri păstorul de păcatul mândriei iar credincioșii să dea mulțumire lui Dumnezeu și nu oamenilor. Preotul să ia aminte la responsabilitățile pe care le implică păstorirea atâtor suflete. Să fie conștient de faptul că sfaturile oferite trebuie să fie ziditoare de suflet și să nu fie greșite pentru că acestea vor fi ascultate și îndeplinite de mulți. Așadar cele spuse nu trebuie să ducă la pierderea sufletului celui păstorit. Păstorul va da socoteală în fața lui Dumnezeu și pentru greșelile păstoriților care au greșit din vina păstorului lor, dar se poate întâmpla și cum spune Sfântul Ioan Scărarul că „păcatul pe care îl face starețul cu gândul, este judecat mai grav decât cel pe care-l face ascultătorul cu fapta, deoarece și greșeala ostașului este mai ușoară decât reaua hotărâre a generalului.”³⁵ De asemenea păstorului îi este permis să se abțină de la a face un bine pentru a face un altul și mai mare, acest lucru presupunând răbdare dar mai ales o bună socotință a preotului.

Sfântul Ioan Scărarul dă un sfat foarte interesant. Dacă păstorul de suflete observă că are în grija lui pe unii care nu pot evolua spiritual, să îl încredințeze altuia în oblăduirea căruia să poată să se dezvolte duhovnicește. Nu toate tipurile de personalități se potrivesc unui singur tip de duhovnic care poate are un alt caracter. Este necesar să se observe dacă există această compatibilitate între duhovnic și ucenic. Dacă duhovnicul este pe măsura ucenicului și ucenicul pe măsura duhovnicului. Cu riscul de a părea insistent readuc în discuție necesitatea unei bune comunicări între cei doi. Aceasta nu se poate realiza pe deplin dacă duhovnicul nu se poate modela în totalitate după sufletul și caracterul ucenicului. Dacă păstorul nu poate intra in toate ungherurile adânci ale sufletului și mai ales dacă nu poate sesiza elementele și stimulii spirituali la care răspunde ucenicul atunci este necesară schimbarea pe care a propus-o Avva Ioan. Nu poate ține duhovnicul un ucenic pe care nu îl poate modela spiritual pentru că astfel nu îl lasă nici pe acesta să se mântuiască și păstorul va răspunde pentru faptul că i-a închis acestuia porțile Împărăției cerurilor. Această predare a ucenicului unui alt duhovnic nu trebuie să fie considerată o rușine ci mai de grabă o bucurie pentru că astfel ucenicul poate va putea crește duhovnicește. Este de înțeles că această predare nu trebuie să fie făcută imediat după doar câteva întâlniri, sau din teama că preotul nu va putea fi de folos acestuia, ci aceasta trebuie făcută cu multă grijă și cugetare din partea amândurora, ca nu cumva ucenicul neștiind nimic să se smitească.

Acesta este tabloul păstorului de suflete așa cum l-a zugrăvit Sfântul Ioan Scărarul. Din cele scrise în Scara Raiului și în Cuvântul către Păstor se înțelege că marele Avvă a văzut astfel de păstori și le-a urmat exemplul. Dar cu toate acestea să nu uităm că aceasta este o imagine a păstorului ideal, așa cum ar trebui să fie fiecare păzitor de suflete.³⁶ Dacă se poate zugrăvi un astfel de model pastoral aceasta nu înseamnă că astăzi toți păstorii de suflete și îndeplinesc absolut toate aceste cerințe. Să ne gândim doar că mulți dintre Părinții pustiei, și marii Sfinți și pustnici au avut nevoie de 30, 40 de ani petrecuți doar în post și rugăciune într-o chilie de piatră pentru a ajunge la o astfel de viață îndumnezeită. Acesta este un model pe care trebuie să îl urmăm cu toții, este un etalon pentru păstorul din totdeauna și de pretutindeni.

Păstorii sufletelor de astăzi se confruntă cu noi încercări. Păcatul se manifestă sub o formă nouă păstrându-și însă același impact nimicitor atât pe plan spiritual cât și pe plan psihologic, social, politic, științific și cultural. Spiritual pentru că acesta sub o formă sau alta subjugă sufletul creând o formă deosebită de sclavie prin împătimire. Păcatul rămâne păcat atâta timp cât se manifestă rar și nu crează nici o formă de dependență. Când acesta se repetă suficient de mult încât să creeze o ușoară necesitate și mai apoi aceasta să se manifeste sub forma unei dependențe atunci nu mai vorbim de păcate ci de patimă. În momentul respectiv sufletul este în totalitate supus trupului care și el la rândul lui este supus patimii. Aceasta devine parte componentă a vieții de zi cu zi. Sufletul nu se mai poate manifesta prin intermediul corpului uman pentru că locul lui este luat de nenumăratele patimi care precum un virus coordonează viața persoanei împătimite. Păcatul este mult mai variat iar ispitirile sunt mult mai subtile. Alcoolismul este una dintre cele mai vechi forme de dependență, dar astăzi dependența se poate manifesta și prin internet, droguri, etc. Spectrul ispitirilor s-a mărit prin intermediul mass media și a internetului. Imagini cu caracter erotic însoțesc aproape fiecare reclamă. Și fără să vrem ajungem să ne creștem copiii într-o lume în care păcatul devine etalon al normalității. În ultima vreme sărbătorim crăciunul și nu mai sărbătorim Nașterea Domnului Iisus Hristos, primăvara vine iepuarșul cu diverse oferte în magazine ca de altfel și Moș Crăciun în timpul iernii, mergem să petrecem la festivaluri ale vinului precum romanii de acum 2000 de ani la sărbătorile lui Bachus. Trăim într-o lume în care idei neopăgâne și anticreștine ne sunt insuflate sistematic aproape într-un mod subliminal. Hristos a început să fie un „personaj” pe cale de dispariție. Totul pentru o piață de consumatori din ce în ce mai largă, în care totul este de vânzare de la sex la copii și organe umane. Societatea în care trăim imprimă un mod de viață din ce în ce mai alert. Nivelul de trai se ridică și o dată cu el și necesitățile considerate un strict necesar. Acest strict necesar din ce în ce mai mare și mai voluminos crează un flux de muncă continuă pentru a ajunge la acest standard. Flux de muncă care crează în urma lui un fel de vid temporar. Omul nu mai are timp, la început să petreacă cu familia, apoi nu mai are timp să meargă la biserică, la următorul pas nu mai are timp să se gândească nici la Hristos pentru ca la final să uităm de Dumnezeu. Acum terenul este liber. „Vechiul” Dumnezeu a fost înlăturat și s-a făcut loc pentru noi dumnezei. Calea este deschisă anticelor religii mistice cu zei „reânviați” dar, drumul este deschis și zeului banilor. În acest context ce se află în plină mișcare și (in)(e)voluție omul a descoperit că se poate juca de-a Dumnezeu începând să sfideze limitele eticii umane, prin experimente științifice ce au ca scop salvarea de vieți omenești, care sunt de admirat, dar și unele care întrec limita grotescului. Nu vreau să par un conservator lipsit de orice perspectivă a evoluției societății umane și a tehnicii dezvoltată de aceasta, dar acesta este noul context cu care trebuie să se confrunte păstorul sufletelor de astăzi. Duhovnivnicii de astăzi se află într-un moment în care nu mai trebuie să stea și să aștepte să vină oamenii la ei ci ei să meargă în întâmpinarea celor ce L-au uitat pe Dumnezeu. Sfântul Ioan Sinaitul a scris acest discurs despre păstorul de suflete în secolul al VI-lea, perioadă destul de apropiată de perioada de aur a patristicii și a creștinismului.³⁷ Era un timp în care încă se resimțea puternic „unda de șoc” făcută de Iisus. Dacă ar fi fost scris în secolul XXI discursul cu siguranță ar fi păstrat aceleași jaloane impuse de marile virtuți, însă ar fi avut o cu totul altă nuanță.

Mediul religios, politic, social și cultural s-a schimbat mult, la fel s-a schimbat și mentalitatea oamenilor. Ca urmare păstorul de astăzi se simte nevoit să își schimbe metodele de lucru și de abordare a credincioșilor. În primul rând se cere o bună informare a acestuia, pentru că într-o lume în care informația curge în valuri, startul duhovnicului este pierdut încă de la început dacă informarea lui nu este suficient de actualizată.

Astăzi, păstorul trebuie să își păstreze credința și dacă poate apoi să o înmulțească. Noi erezii vin și zguduie credința creștinilor de astăzi. Un prim val a fost creat de fenomenul Codului lui Da Vinci. O lucrare de beletristică ce împletește atât de frumos elementele reale cu cele fabuloase încât la final cartea crează un nou Hristos foarte ușor de crezut de către cei neîntăriți în credință. Apar și alte elemente ce încearcă să creeze o descreștinare masivă și să zguduie credința tuturor. Se descoperă o evanghelie după Iuda care aduce vechea erezie gnostică în discuție. Și ca încercarea mass mediei să meargă până la final în demonstrarea că Iisus Hristos nu este și Dumnezeu și om ni s-a arătat pe toate canalele de televiziune ultima descoperire arheologică de senzație – sarcofagul cu presupusele rămășițe ale trupului lui Iisus. Acesta este mediul în care păstorul de suflete trebuie să păstreze neclintită atât credința lui cât și a păstoriților lui.

Nădejdea în viața veșnică însă este de-a dreptul exagerată, însă într-o cu totul altă direcție decât cea normală. Omul de astăzi nu mai vrea să trăiască veșnic în lumina divină alături de Hristos. Omul de astăzi vrea să trăiască veșnic pe Pământ, printre semenii lui și cu păcatele lui. Se încearcă din răsputeri să se ofere nemurirea în cel mai real sens al cuvântului. Oamenii de știință se străduiesc prin tehnici de criogenie și clonare să ofere nemurire omului. Se pare că omenirea de azi întinde mâna după același măr oferit de șarpe în Grădina Edenului. Atunci omul prin înșelăciunea șarpelui a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu. Astăzi încearcă același lucru întinzând mâna după nemurirea petrecută în afara lui Dumnezeu. Iată în ce viață veșnică se pune nădejdea oamenilor de azi. Preotul are dificila sarcina de a lua lucrurile în piept și să înceapă să lupte. O luptă prin care să descopere oamenilor adevărata viață veșnică, adevăratul Dumnezeu și adevărata cale pe care o avem de urmat.

Preotul trebuie în continuare să păstreze aceleași jaloane, să încerce să dobândească toate aceste virtuți arătate de Sfântul Ioan Sinaitul. Deși lumea s-a schimbat virtuțile au rămaș aceleași. Credința, iubire, nădejdea, răbdarea și toate celelalte păstrează aceeași valoare ca și acum 2000 de ani. Duhovnicul trebuie să încerce să se facă auzit și aceasta numai adoptând limbajul lumii de astăzi. Ca să fie auzit dar mai ales înțeles de tinerii de astăzi trebuie să învețe limba lor. Asemenea proverbului care spune că atunci când mergi la Roma trebuie să trăiești ca romanii și preoții care trăiesc între cei mai tineri păstoriți, trebuie să încerce să înțeleagă modul de viață și codul de valori al tânărului de astăzi. Doar înțelegând principiile de viață după care se ghidează un tânăr, păstorul de suflete poate afla unde se află problemele acestuia și îl poate ajuta. Tânărul de astăzi Îl caută pe Dumnezeu, dar pleacă în această căutare din lumea lui pentru ca mai apoi să se izbească de o cu totul altă lume care nu îl înțelege și îl etichetează ca rebel sau teribilist. Păstorul sufletelor de astăzi trebuie să își nuanțeze căutările sale. Astăzi oaia cea rătăcită nu se mai află în rândul poporului lui Israel de acum 2000 de ani. O găsim în rândul copiilor dependenți, în rândul celor fără adăposturi și printre cei ce prin intermediul mass media au pornit război împotriva Bisericii.

Acesta este mediul actual cu care se confruntă păstorul de astăzi. Va trebui să îndrepte suflete ce se află în cele mai variate stări și moduri de manifestare a păcatului. Va căuta sufletele rătăcite în cele mai viciate locuri, dar toate acestea fără a părăsi vreodată dorința și silința de a încerca să cultive în sufletul lui și al celor păstoriți virtuțile ce înalță sufletul spre împărăția lui Dumnezeu.

Abstract

The Ladder of Divine Ascent, or Ladder of Paradise, written by John Climacus (also known as John of the Ladder, John Scholasticus and John Sinaites) is an ascetical and mystical treatise that, starting from its appearance, was considered an important guide for the monks and all the Christians that wished to ascend to the highest degree of religious perfection. In almost all the translations of The Ladder of Divine Ascent, at the end is attached a separate chapter, which addresses to the shepherd of souls. In his word written to the shepherd, the author wanted to depict the image of the ideal priest and abbot. In order to highlight to special qualities that a priest has to own, John Climacus uses multiple metaphors and comparisons. From the author’s discourse, we can easily get to the conclusion that all the information and advices that Saint John gives to the priest are a result of his own religious experience or are inspired by the spiritual life of other monks that he had the opportunity to meet during his life. The Word to the shepherd can be considered as an icon and handbook for all the priests and abbots that have the responsibility to guide the souls to the salvation.