Familia este prima și cea mai mică celula a organismului social și o biserică în mic în marea comunitate a Bisericii. De aici, interesul pentru familie din partea statului și din partea Bisericii. Desigur, în măsuri diferite pentru stat dar, totdeauna prezentând același interes major indiferent de ideologiile veacului privind familia si problema demografică pentru Biserica și Morala creștin-ortodoxă, de-a lungul timpului și mai cu seamă astăzi într-o societate cu o gândire socială secularizată. Originea căsătoriei și a familiei stă în însăși natura socială a omului și a vieții lui, precum și în voința lui Dumnezeu exprimată pozitiv la crearea omului. Ca orice instituție, familia se întemeiază printr-un act, și anume prin căsătorie, adică prin legătura de buna voie si pentru toată viața, a unui bărbat și a unei femei. Căsătoria ca instituție divina a fost așezată în forma monogamă de Dumnezeu în rai, la crearea omului: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.”1 Pentru a reface caracterul monogam al căsătoriei, întinată și ea prin căderea protopărinților, Mântuitorul Hristos a ridicat căsătoria la rang de Sfântă Taina, redându-i prin împărtășirea harului Sfântului Duh celor rostul și importanța ei primordiala. Astfel putem spune că în căsătorie legătura sufleteasca dintre soți stă pe primul plan, determinând comuniunea si unitatea soților în această comuniune și prevalând însoțirea conjugală.
Viața de familie, voită și poruncită de Dumnezeu 2 este calea obișnuită, la îndemâna tuturor, pentru viețuirea morala după voia lui Dumnezeu pe pământ.3 De aceea Biserica a condamnat totdeauna disprețul față de căsătorie practicat de ereticii gnostici, manihei, eustațieni și alții (can. 51, și 13 Trulan) privind căsătoria și familia creștină prin prisma principiului că “toate sunt bune foarte” și că în consecintă ea este singura instituție așezată de Dumnezeu pentru perpetuarea omenirii si singura împreunare legală și permisă.
Instituția familiei, în constituția ei originară lăsată și binecuvântată de Dumnezeu, începe să fie astăzi tot mai contestată, dovadă numărul crescut de divorțuri și de infidelități între membrii acesteia. „Frecvența și facilitatea destrămării căsătoriei – numărul tot mai mare al divorțurilor, cu precădere în societățile «dezvoltate» - s-ar putea să fie un simptom semnificativ al amplorii luate de contestarea practică a instituției. Însă, independent de mărturiile statistice, este clar că modul de viață impus nouă în cadrul civilizației tehnologice autonome și al societății de consum subminează (de nu cumva o exclude radical) instituția căsătoriei. Iar aceasta fiindcă, oricum, respectivul mod de viață este individualist: el pare a nimici posibilitățile de depășire și de relație personală. În cadrul lui, relația e o formă de supunere: supui ori ești supus. De aceea refuzul fidelității față de legătura conjugală este prezentat pretutindeni ca o necesitate naturală de libertate, ca o eliberare de supunerea la convenții și rutină, ca o deschidere către viață, care e o aventură nesfârșită de depășire a formelor.”4
Familia creștină se întemeiază prin căsătorie. Aceasta este definită ca fiind „actul juridic prin care un bărbat și o femeie, care s-au ales reciproc, unul pe altul, se angajează să trăiască împreună până la moarte.”5Căsătoria a mai fost definită în Dicționarul de drept civil ca fiind o „uniune încheiată prin liber consimțământ, în condițiile legii, între un bărbat și o femeie, în scopul de a întemeia o familie.”
Pentru creștinii ortodocși, căsătoria religioasă reprezintă o formă de mijlocire, pecetluită de Duhul Sfânt, în care soțul și soția devin întrupări vii ale lui Hristos și ale Bisericii, îndeplinind rolul de mijlocitori ai mântuirii unul față de celălalt, față de copiii lor și față de întreaga comunitate ortodoxă. Apostolul Pavel spune despre taina căsătoriei că „Taina aceasta este mare, pentru că vă vorbesc despre Hristos și Biserica Lui”, iar Sfântul Ioan Gură de aur ne spune: „Să vă spun în ce fel este și căsătoria o taină a Bisericii ? Hristos a venit în Biserică, iar Ea a fost făcută din El și El S-a unit cu Ea într-o întrepătrundere spirituală... Așa încât, căsătoria este de felul prezenței lui Hristos.”6
Omul nu au fost creat pentru a trăi într-o izolare egoistă, ci pentru a trăi împreună, într-o unitate binecuvântată, bucurându-se împreună dintr-o iubire crescândă, în așa fel încât, în unicitatea lor, să se poată ridica de la iubirea trupească la cea spirituală și să aspire către Creatorul lor, după ce au descoperit, prin propria lor înălțare în iubire, sensul acelei iubiri, mai înalte și apropiate de perfecțiune, care caută să se elibereze de legăturile pasiunilor trupești. Căsătoria fiind o Sfântă Taină, o taină a Împărăției și făcând parte din Marea Taină a Mântuirii, prin ea se revine la intenționalitatea ei originară, la finalitatea pentru care a fost creată în Paradis. Astfel, căsătoria redevine o dezvăluire a mântuirii, de felul și după asemănarea lui Hristos și a Bisericii.
Modul în care era înțeleasă căsătoria s-a schimbat odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, în sensul că s-a redat acesteia semnificația ei inițială, cât și plenitudinea semnificației ei. Astfel, Hristos a restabilit prin El Însuși condiția originară a omului, în umanitatea Lui, destinul pe care Adam nu a știut să-l atingă fiind îndeplinit prin Hristos.
În societatea secularizată din zilele noastre cea mai mare provocare la adresa familiei este păcatul divorțulului, ce produce despărțirea soțului de soția lui legiuită de Dumnezeu și ruperea unității dintre ei. Datorită slăbiciunilor omenești și în baza darului libertății pe care omul îl are, s-au produs multe divorțuri de-a lungul timpului, mai ales atunci când, în cadrul familiei, credința în Dumnezeu a slăbit.
Ca noțiune, divorțul reprezintă disoluția sau ineficacitatea căsătoriei, survenită în timpul vieții soților, fie datorită unor motive temeinice, imputabile soțului pârât sau ambilor soți, fie datorită bolii unuia dintre soți, ce face imposibilă continuarea căsătoriei, fie, în anumite condiții, datorită dorinței exprimate de ambii soți.
Din punct de vedere juridic înțelegem că divorțul este permis, ca și regulă, pentru motive temeinice, iar în mod excepțional, prin acordul ambelor părți, dacă nu au rezultat copii minori din căsătorie și a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei. Astfel, art. 38 din Codul familiei prevede că „instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.” Societatea este interesată în menținerea căsătoriei, pentru a proteja atât interesele familiei, ca grup social, cât, mai ales, interesele copiilor rezultați din acea căsătorie. În art. 37 din Codul familiei se arată: „căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface prin divorț.”
Deși căsătoria se încheie pe viață, sunt situații din punct de vedere juridic în care este preferabilă desfacerea ei, dacă justiția constată că credința ce și-o datorează soții nu mai există, căsătoria devenind o situație necinstită, în dosul căreia se ascund relații ilicite sau că legătura sufletească dintre soți nemaiputând exista, e înlocuită prin dispreț, aversiune și relații ostile. În acest caz, nu e în interesul nici al copiilor, nici al familiei, nici al societății menținerea unei situații legale, care nu mai corespunde realității.
Divorțul se deosebește de separația de fapt, deoarece el pune capăt căsătoriei, pe când separația de fapt menține căsătoria, care devine o „căsătorie fără menaj”, în care se mențin toate drepturile și obligațiile soților, cu excepția obligației de coabitare.
Dispozițiile de drept material privitoare la divorț se regăsesc în Codul familiei, art. 37-44, iar procedura divorțului este reglementată de Codul de procedură civilă, art. 607-619, ca procedură specială, sub denumirea „divorț”. Desfacerea căsătoriei poate fi cerută de oricare dintre soți, pentru motive temeinice, datorită cărora raporturile dintre soți sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. La baza desfacerii căsătoriei stă fie culpa soțului pârât, fie a ambilor soți, deoarece nu este posibil ca divorțul să se pronunțe din culpa reclamantului.
Astfel, pentru desfacerea căsătoriei, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:
- a) existența unor motive temeinice, care vor fi apreciate de instanța judecătorească sesizată cu acțiunea de divorț;
- b) vătămarea gravă a relațiilor de căsătorie;
- c) imposibilitatea continuării căsătoriei.
Potrivit premiselor dreptului civil, divorțul este reglementat ca un remediu la imposibilitatea continuării căsătoriei, datorită motivelor temeinice, cu toate că, cel mai adesea, această situație se datorează culpei unuia dintre soți sau culpei ambilor soți, nefiind permis divorțul din culpa reclamantului. Odată cu divorțul, instanța de judecată trebuie să hotărască și cu privire la copiii minori rezultați din căsătorie, în sensul cui îi va încredința spre creștere și educare și va stabili pensia de întreținere în favoarea acestora.
În perioada Vechiului Testament, deși exista ideea indisolubilității căsătoriei, totuși, conform legilor mozaice, divorțul era permis în anumite condiții și se exprima printr-o „carte de despărțire” pe care soțul o lăsa soției lui. Motivele repudierii femeii de către bărbat erau adeseori minore, constând în aceea că femeia „nu a aflat bunăvoință în ochii bărbatului”, sau dacă „afla ceva neplăcut la ea” (Deuteronom 24,1). Sf. Ioan Hrisostom comentează astfel această îngăduință a divorțului din vremea lui Moise: „Deci Moise n-a legiferat în principiu (divorțul) ci obligat să cedeze slăbiciunii celor pentru care făcea legi. Pentru că erau gata să ucidă în orice clipă și umpleau casele de sângele familiilor lor; și nu-i cruțau nici pe ai lor, nici pe străini; și ca să nu-și mai înjunghie soțiile când se săturau de ele, le-a dat dreptul să le lase, ca să scape astfel de un rău și mai mare: promptitudinea cu care ucideau.”7
Prin vocea Profetului Maleahi, Dumnezeu afirmă indisolubilitatea căsătoriei și condamnă repudierea femeii: „Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură cu trup și suflet? Și această făptură întrunită ce năzuiește ea? Urmași de la Dumnezeu! Păstrați-vă deci viața voastră; iar tu nu fi viclean cu femeia tinereților tale. Căci Eu urăsc alungarea femeii, zice Domnul Dumnezeul lui Israel...” (Maleahi 2,15-16).
În Noul Testament Mântuitorul Iisus Hristos afirmă că, deși, Moise a admis „cartea de despărțire”, dintru început divorțul nu a fost admis: „Ei (fariseii n.n.) I-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărțire și să o lase? El le-a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar, din început nu a fost așa” (Matei 19,7-8). El arată că familia este lăsată și binecuvântată de Dumnezeu, iar bărbatul și femeia nu trebuie să se despartă unul de altul: „Dar de la începutul făpturii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa. Și vor fi amândoi un trup; așa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Marcu 10,6-9). Hristos a readus legătura „dintre bărbat și femeie, căsătoria, la starea ei primordială, la înălțimea pentru care a fost creată: unitatea indisolubilă până la moarte.”8
De asemenea, trebuie spus că Hristos nu a admis divorțul decât în caz de adulter al unuia dintre soți: „S-a zis iarăși: «Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărțire». Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter” (Matei 5,31- 32).
Sf. Ap. Pavel le arată celor din Corint că voia lui Dumnezeueste este împotriva despărțirii soților: „Iar celor ce sunt căsătoriți, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său, tot așa, bărbatul să nu-și lase femeia” (I Corinteni 7,10-11). Comentând acest pasaj biblic, Sf. Ioan Hrisostom spune: „Fiindcă s-au întâmplat dezbinări...fie din pricina înfrânării, fie din alte pricini și micimi de suflet, pentru aceea este cu mult mai bine ca nici începutul să nu se facă, iar de cumva s-a făcut, apoi rămână femeia cu bărbatul, și chiar dacă nu mai are legături cu dânsul, cel puțin nu mai are pe alt bărbat.”9
Apostolul neamurilor îi mai îndeamnă pe corinteni să nu accepte divorțul nici în caz că unul dintre soți este păgân, deoarece legătura căsniciei îl poate întoarce pe unul ca acesta la creștinism: „Celorlalți le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, și ea voiește să viețuiască cu el, să nu o lase. Și o femeie, dacă are bărbat necredincios, și el binevoiește să locuiască cu ea, să nu-și lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios...Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare” (I Corinteni 7,12-14, 27). Deși cei doi soți devin un singur trup, necurăția (necredința) unuia dintre soți nu se răsfrânge și asupra celuilalt, ci dimpotrivă, curăția celui bine-credincios învinge necurăția celuilalt, deoarece relația lor familială este binecuvântată de Dumnezeu și în ea lucrează harul Duhului Sfânt. Nu tot așa se întâmplă cu cel care se unește cu o desfrânată (în acest caz, el devine la fel de necurat ca și ea), deoarece relația lor este una păcătoasă și lipsită de harul divin.
Prin Taina Cununiei Dumnezeu crează o nouă familie creștină, în care cei doi soți sunt legați pe viață unul de altul și doar moartea (adică tot voia divină) este aceea care-i poate despărți și desface de legea legăturii dintre ei: „Căci femeia măritată e legată prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăiește; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă față de lege ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat” (Romani 7,2-3). Tot la fel spune Sf. Ap. Pavel și corintenilor: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul” (I Corinteni 7,39).
Totuși, Sf. Scriptură îndeamnă la păstrarea fidelității față de soț chiar și după moartea acestuia, dovadă a legăturii indisolubile ce se creează între cei doi prin Taina Nunții: „Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine...Cel necăsătorit se îngrijește cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (I Corinteni 7,8,32).
Pericolul divorțului poate fi înlăturat dacă cei ce se căsătoresc înțeleg pe deplin taina unității lor trupești, cu adevărat indivizibile: „Cei care intră în căsătorie curați și neprihăniți din punct de vedere trupesc, abia atunci încep să înțeleagă, să afle și să pătrundă taina unității trupești. Ca urmare, se naște în sufletul lor o nouă și necunoscută, până atunci, stare: un sentiment de evlavie față de trupul celuilalt, care devine pentru el ceva sfințit și luminos. Așa cum ne arată viața, abia la apropierea trupească din căsătorie (săvârșită în condiții normale), înflorește în suflet sentimentul adânc, luminos și îmbucurător al iubirii unuia din soți față de celălalt...un simțământ adânc de nedespărțire. În aceasta se descoperă, în mod experimental, adevărul monogamiei și tot de aici rezultă și lipsa totală de sens a divorțurilor.”10
Cei care, în familie, se iubesc în mod deplin nu vor să facă nimic decât împreună; într-o astfel de situație divorțul (ruperea unității dintre ei) nu este posibil: „În căsătorie dispare sentimentul «eului propriu» al omului separat; în lucrurile mărunte, ca și în lucrurile mari, în căminul conjugal, ca și în lumea din afară, soțul și soția se simt ca și cum ar face parte dintr-un tot unitar: nu vor să îndure nimic unul fără celălalt, nu vor să supraviețuiască unul altuia, nu vor să facă nimic unul fără celălalt, ei vor să fie în toate și totdeauna împreună, să fie amândoi pretutindeni. Orice despărțire se resimte în mod chinuitor, întocmai ca o ruptură în această unitate integrală.”11
Pentru evitarea divorțului este necesar un efort susținut din partea ambilor soți de a trece împreună peste încercările și greutățile vieții, dar și iertarea greșelilor care se pot ivi din partea unuia sau a altuia. În acest sens, Sf. Vasile cel Mare îndeamnă soția creștină să-și rabde soțul pentru că este unită cu el prin căsnicie, zicând: „Chiar dacă soțul ar avea o fire aspră și sălbatică, soția trebuie neapărat să-l suporte și nicio pricină să nu facă să rupă unirea. Este pornit spre bătaie? Dar îi e bărbat! Este bețiv? Dar este unită cu el potrivit firii! Este aspru și neplăcut? Dar este mădularul tău și cel mai de cinste dintre mădulare.”12 Iar Sf. Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe bărbați să facă același lucru cu femeile lor, răbdându-le și iertându-le: „Imită și tu acest lucru – chiar dacă soția ta ar greși cu multe păcate în fața ta, uită-le pe toate, iartă tot; chiar dacă are o firea rea, îndreapt-o cu dulceață și bunătate, ca și Hristos Biserica.”13
Viața de familie are necazurile și greutățile ei, dar soții trebuie să conștientizeze faptul că au de dus împreună crucea căsniciei, care presupune jertfire de sine, iertare și dăruire reciprocă. Chiar dacă fiecare are o anumită fire și deprinderi deja formate, este necesar ca să existe o colaborare și un consens în toate problemele vieții. „Deși căsătoria și divorțul sunt acte libere, se impune totuși să fie abordate cu înțelepciune și discernământ. Altfel, libertetea autentică se destramă în anarhie, cu consecințe dezastruoase asupra familiei ca temelie a societății omenești.”14
Secularismul lumii în care trăim se definește și prin descumpănirea celulei de bază a societății care este familia. Omul de astăzi, pretinzându-se autonom în existența sa și înlăturând pe Dumnezeu din orice preocupare, și-a creat propriile drepturi ale afirmării personalității. Viziunea post-modernă asupra familiei se desprinde din viziunea mai largă ateo-materialistă despre lume a Occidentului și Orientului post-creștin, în care oamenii nu mai percep familia ca pe o instituție sfințită de Dumnezeu, unde cei doi se iubesc necondiționat și se întregesc unul pe altul în ceea ce sunt și fac, ci doar ca pe un mediu convențional în care soții își trăiesc aproape independent și în mod libertin viața lor.
De asemenea, trebuie recunoscut și faptul că latura economică a vieții actuale conduce de multe ori la criza vieții familiale: „Este adevărat că, în vremurile din urmă, viața de familie a devenit foarte dificilă, mai ales din cauza greutăților economice care apasă asupra ei și care de multă vreme crează un fel de criză a familiei, criză foarte îngrijorătoare și primejdioasă pentru viața popoarelor.”15
În ceea ce privește situația actuală a familiei în România, P.F. Părinte Patriarh Daniel arată că „identitatea, coeziunea și armonia familiei creștine...(sunt) expuse, solicitate și adesea amenințate..., în fața crizei economice (sărăcie, șomaj, nesiguranță etc.), a crizei morale (laxism, libertinaj, senzualism pornografic, dezordini erotice ridicate la rang de normalitate, prostituție din rațiuni comerciale, trafic de copii, divorț, droguri etc.), a crizei spiritual-religioase (sectarism fanatic, prozelitism agresiv, sincretism confuz, relativism doctrinar, indiferentism nihilist etc.).”16
Fiind conștienți de însemnătatea moral-socială a familiei și luând aminte la degradarea acesteia, Biserica, în purtarea ei de grijă, este cea care a oferit și oferă mereu perspectiva autentică asupra familiei, prezentând-o ca pe un sanctuar al unei existențe fericite în doi și ca pe un mijloc prin care membrii acesteia acced spre Împărăția lui Dumnezeu.
Abstract
The recent society prefers to refuse the call of God addressed by the Orthodox Church and when it comes to spirituality, it does nothing but to offer unreasonable, culturist and amoral solutions that rather correspond to the mean interests of this world. The Christian freedom is regarded by the contemporary society not as a source for the constitutions it produces or promulgates but it prefers to speak about religious freedom in general, or better said, about the freedom of all religions and creeds. The Orthodox Church stands up for individual freedom. By freedo, one should not understand, however, a mere choice. Christian life is a family life. Divorce means breaking the faith vows between husband and wife. Thise vows are made to their conscionsness, before people and before God, through the Mystery of Marriage.
“The modern man” understands the individual autonomy as the last truth that may free him/her and which is insufficient for him/her. However, the church offers the “face of God” which lies at the basis of Christ’s sacrifice, without which the so much desired freedom contemporary people are dreaming of is found no answer to.