Abstract
The eternal life is to know the Only God and His Only Begotten Sun, Jesus Christ. This is the essence of thruth and to get it we have to work with two sorts of knowledge: religion and science, two parts of an only entire.
Religia este comuniunea filială de iubire desăvârșită dintre Dumnezeu și om, trăită înlăuntrul Religia a scos pe om din animalitate, i-a îmblânzit instinctele, i-a dat imboldul spre cultura sufletului și spre progres. Religia a trezit în sufletul omului puterile gândirii, simțirii și voinței, a cultivat germenii vieții spirituale și a impus cele mai grave preocupări asupra rostului și destinului lumii și al oamenilor, fără de care nu s-ar fi născut nici știința, nici arta, nici filosofia, nici progresul. Religia e matricea în care s-a zămislit cultura, făclia vieții din care s-au aprins toate luminițele valorilor morale și culturale. Din religie s-au născut așezămintele și organizațiile sociale care au contribuit efectiv la civilizarea, emanciparea și ameliorarea omului.1
Religia este vocea inimii manifestată în exterior prin credință, cult, virtuți și fapte bune. În această definiție se indică fondul cel mai intim și mai autentic al religiei: iubirea și adorarea lui Dumnezeu, precum și forma cea mai veridică prin care se exprimă religia: cultul divin și viața morală.
Știința, ca sistem distinctiv al vieții sociale, s-a instituit relativ târziu în istoria devenirii umane. Se poate vorbi, desigur, de științe începând cu antichitatea, dar nu de sistemul științei, care este produsul epocii moderne. Constituită ca sistem sau manifestată sub forma disciplinelor care s-au născut începând cu antichitatea și au evoluat cumva pe cărări singuratice pentru a se întâlni numai sporadic în personalitatea unor genii, știința este un produs social, cu rădăcini adânci în sistemul vieții materiale, ce se instituie ca expresie superioară a unui atribut imanent ființei umane: cunoașterea.
Contradicția dintre știință și religie nu se reduce la aspectul pus în evidență de dimensiunea timpului conform căruia ideile religioase au fost elaborate în cea mai mare măsură în perioada copilăriei neamului omenesc, pe când adevărurile științifice sunt rodul maturizării și maturității sale.
Conflictul, cum spune un gânditor, reprezintă forma dezvoltată a contradicției de principiu dintre cunoaștere și falsă cunoaștere.2
Totuși, între religie și știință nu există o contradicție, un conflict, ci mai degrabă sunt două moduri ale aceleași realități. De fapt, înainte de Revoluția Franceză, în cultura europeană, nici nu se punea problema unei separații între știință și religie.
Pe parcursul secolelor de dinaintea Revoluției franceze s-au petrecut multe evenimente grăitoare pentru relația știință – religie și multe personalități au pus în discuție controversata relație.
Astfel, gândirea antică a fost printre primele care a cunoscut separația între religie și știință. Pe atunci, mari filosofi precum Democrit, Platon sau Aristotel porneau din lumea ideilor științifice și ajungeau la concluzii teologice, Democrit admițând existența sufletului, iar Aristotel concepând pe Dumnezeu ca fiind primul motor nemișcat al lumii.
Mai departe, în Evul Mediu dominat de aristotelism și platonism, teologii creștini și chiar cei necreștini au contribuit la dezvoltarea cunoașterii umane în general.
Renașterea a culminat cu descoperiri fantastice pentru dezvoltarea științei, cu ajutorul unor gânditori precum Giordano Bruno, Galileo Galilei, Kepler și alții. Deși majoritatea acestor gânditori erau considerați, în mod eronat, atei, ei admiteau existența lui Dumnezeu, dar îl identificau în sens panteist cu natura.
Începând cu Revoluția Franceză și cu iluminismul s-a pus accentul pe știință, iar Dumnezeu a fost înlocuit cu omul considerat a fi centrul universului.
Pozitivismul, materialismul mecanist și, mai apoi, materialismul marxist au dus până la ultimele consecințe această concepție.3
K. Marx spunea că religia este necesară oamenilor oropsiți doar în interesul claselor dominante. El considera că religia este opiu pentru popor, că apără expoloatarea și narcotizează clasa muncitoare, masele exploatate.4 Tot el condamnă zeii cerești și pământeni că nu recunosc conștiința de sine a omului drept zeitate supremă.5 Este evident că filosofia lui Marx era eronată, pentru că omul din toate timpurile și din toate locurile a fost conștient că el este o creatură deosebită a Divinității. El nu s-a izolat niciodată de aceasta, ci dimpotrivă, întotdeauna a fost pătruns de cele mai profunde sentimente de recunoștință față de ea.6
Știința este benefică pentru om, cu ajutorul ei omul și-a îmbunătățit condițiile de viață. Însă din punct de vedere spiritual, știința a generat cea mai mare criză a lumii contemporane. Lumea modernă a încercat să-l așeze pe om alături de Dumnezeu și chiar să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu omul.
În legătură cu apariția vieții s-au născut câteva contradicții între religie și știință. Concepția preotului și fizicianului Georges Lemaîntre conform căreia universul are un început și un sfârșit, atât în ceea ce privește forma cât și în ceea ce privește materia din care este alcătuit, la originea lui fiind o stare numită „singularitate”, a dus la posibilitatea înțelegerii faptului că universul nu este infinit. El a fost creat de Dumnezeu, are un început și un sfârșit.7
Când examinează probleme legate de originea vieții, mulți se lasă influențați de părerile general acceptate sau de sentimente.
Charles Darwin, cel mai cunoscut apărător al evoluției, a dat de înțeles că era conștient de limitele teoriei sale.8 în prima sa operă se abținuse să trateze chestiunea originii omului, dar îndemnat probabil de elevii și admiratorii săi va pune în discuție această problemă în ultima lucrare a sa „Descendența omului”. Aici va spune că omul nu este decât un animal perfecționat, o maimuță care, suferind acțiunea agenților naturali și a legilor transformisto-darwiniste (influența mediului și selecția naturală) a devenit om.9
Astăzi nu se mai discută dacă Darwin a avut sau nu dreptate, pentru că în torentul vast al evoluției cosmice se înscriu aspectul material și cel spiritual al existenței umane, fapt ce depășește cu mult hotarele teoriei lui Darwin.
Teoria evoluționistă ține pe Dumnezeu departe de creația Sa, pentru că Divinitatea este concepută ca un principiu metafizic nemișcat. Din cauză că Dumnezeu rămâne izolat în ordinea naturală, atunci trebuie să optăm între două posibilități: să considerăm că lumea a fost creată perfectă chiar de la începutul existenței ei, făcând abstracție de evoluționosm sau să presupunem că lumea evoluează de la sine, în mod natural, fără intervenția lui Dumnezeu. Dar din cauză că prima variantă, cea creaționistă, intră în conflict deschis cu științele naturale, care au descoperit că lumea este rezultatul unei evoluții care depășește 16 miliarde de ani, există anumiți teologi, care au optat pentru cea de-a doua variantă și se declară în favoarea evoluționismului. Această evoluție teologică este cu atât mai necesară cu cât depășește opoziția deistă dintre Dumnezeu și lume, care a subminat creștinismul, și se pun bazele reconcilierii dintre credință și știință.
Este adevărat că evoluția lucrurilor și ființelor din lume este o realitate incontestabilă, așa cum susține teoria evoluției, dar evoluția nu este rezultatul unui proces autonom, de auto-organizare a lumii prin ea însăși, cum consideră aceeași teorie. Dimpotrivă, această evoluție este rezultatul intervenției personale a lui Dumnezeu, în procesul de creare a lumii, și trebuie înțeleasă ca o creație continuă. Dacă lumea ar fi rezultatul acestui proces evolutiv automat și mecanic, nu înțelegem motivul pentru care evoluția încetează odată cu pariția omului, și nu se continuă mai departe, cu apariția unor ființe superioare omului. Tot astfel, nu se poate explica nici motivul pentru care diferitele specii de animale nu se pot încrucișa între ele, ca să dea naștere la alte specii noi și diferite, dacă ele provin evolutiv unele din altele. În realitate, procesul de evoluție al lumii s-a produs odată pentru totdeauna, iar saltul calitativ de la o specie inferioară spre alta superioară, s-a produs numai prin intervenția personală a lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu s-a folosit de lucrurile și ființele anterioare, ca o condiție prealabilă pentru existența celor următoare, dar trecrea de la o specie la alta nu s-a făcut automat și evolutiv, ci prin intervenția creatoare a lui Dumnezeu. Evoluția devine acceptabilă, din punct de vedere biblic și patristic, atunci când apare ca o creație continuă întreprinsă personal de Dumnezeu. Este un non-sens să faci apel la factori iraționali (întâmplarea, hazardul, violența, etc.), pentru a justifica o teorie care se vrea științifică și rațională. Lumea este rațională, fiindcă își află originea ei în Logosul divin, ca Rațiune supremă. Violența din lumea ființelor necuvântătoare, la care face apel selecția naturală, poate explica lupta lor pentru supraviețuire a celui mai puternic, dar nu poate explica lupta lor pentru supraviețuire a celui mai puternic, dar nu poate explica evoluția sau saltul calitativ de la o specie la alta, și în cele din urmă la om, fără intervenția personală a Creatorului.10
Cercetarea științifică modernă este dominată de un determinism total, de vreme ce legi imuabile și constante din punct de vedere matematic garantează rezultatul scontat. Pentru a acționa, este suficient să obții o cunoaștere perfectă a cauzalității și a efectului. Prin această cunoaștere, omul este capabil să planifice cu mult timp înainte orice eventualitate sau să sesizeze și să orienteze orice proces.11 Astfel a apărut cibernetica, știința automatizării și a analogiilor dintre procesele de automatizare și unele procese la animal și om (procese fizilogice și procese de gândire), o știință răsărită din necesitățile producției moderne. Mașinile automate prelungesc creierul uman și înlocuiesc pe om în conducere și comandă. Ele însă nu sunt identice cu omul, ele nu gândesc, ci eliberează pe om de activitatea intelectuală brută, de rutină. Gândirea creatoare este specific umană, ea nu poate fi înlocuită de mașini. Mașina este proiectată și construită de om, care îi supraveghează funcționarea. Mașina lucrează după datele și programa dată de om. Ea însă oferă omului puteri imense: automatizarea este condiția unei vieți omenești de o bogăție spirituală și materială inimaginabilă.
Marea forță care deschide zările unui viitor fericit pentru omenirea muncitoare este energia atomică, împreunată cu automatizarea într-o societate avansată.
Biserica noastră este alături de popor și sprijină munca lui pentru o viață mai bună, lupta lui pentru pace. De aceea ea luptă pentru folosirea energiei atomice în scopuri pașnice, pentru ca viața să fie tot mai frumoasă și mai îmbelșugată. În automatizare și alte progrese tehnice Biserica vede împlinirea de către om a porunci date de Dumnezeu: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți” (Gen. 1,28). Este caracteristic că stăpânirea pământului nu este dată unui singur om, ci întregului neam omenesc, care umple pământul. Știința și tehnica, prin care omul devine cu adevărat stăpân peste forțele naturii, nu trebuie să stea în slujba intereselor egoiste ale unuia singur sau ale unei minorități exploatatoare, ci ele trebuie să slujească vieții, ca viața tuturor oamenilor să înflorească sub un cer senin, într-o lume de pace, colaborare, prietenie și bunăvoire.12
Am stabili, deci, că tehnica satisface, în cea mai mare parte, trebuințele omului, dar, ca un revers al monedei, le suscită și le înmulțește la infinit. Omul epocii noastre este mereu mai nesatisfăcut decât omul altor epoci. Goana nebună a tuturor pentru satisfacerea trebuințelor materiale și puterea aproape discreționară a reclamei și consumului, care înmulțesc în mod disperat aceste trebuințe, depărtează mereu omul de Dumnezeu, de lumea valorilor spirituale.13
S-a afirmat – și uneori se mai afirmă și astăzi – că numai cunoașterea științifică este obiectivă, neutră și bazată pe fapte. Gândirea teologică ortodoxă nici nu a inițiat, nici nu a cultivat această stare de lucruri, ci, dimpotrivă, a susținut rolul pozitiv al științei, atunci când aceasta a fost folosită spre binele omului și al întregii creații. Porunca divină „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți” (Gen. 1,28) a constituit dintotdeauna motivația teologică a științei.
Astfel, chiar de la începutul secolului al II-lea, apologeții nu s-au mulțumit numai cu respingerea acuzațiilor aduse creștinismului, ci au demonstrat conformitatea acestuia cu rațiunea, ca element prin care se confirmă și se completează datele revelației.
După apologeți, creștinismul este posesorul adevărului absolut, datorită faptului că Logosul sau Rațiunea divină însăși coboară prin Hristos pe pământ.
Filosoful și gânditorul creștin Sfântul Iustin Martirul este primul care întinde mâna sufletelor îmbibate de filosofia greacă a doctrinei Logosului. Din punctul său de vedere nu se poate vorbi de o opoziție reală între creștinismul care se străduia să-și elaboreze o doctrină coerentă și filosofie, „știința” timpului.14
Sfântul Irineu al Lyonului se folosește de filosofie și de rațiune pentru a combate – în special – gnosticismul, care fie Îl separa pe Dumnezeu de lume, fie Îl confunda cu lumea. El a fost considerat fondatorul teologiei creștine datorită faptului că a așezat în centrul istoriei și al creației în general activitatea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos.
Relația teologie – știință cunoaște o nouă etapă odată cu Clement Alexandrinul, care pentru prima dată pune față în față învățătura creștină cu ideile culturale ale timpului și cu lucrările fundamentale. A înțeles faptul că Biserica, dacă vrea să-și împlinească menirea sa istorică, nu poate evita lupta cu filosofia și literatura păgână. Posedarea culturii timpului i-a permis să facă din credința creștină un sistem de gândire cu baze științifice.
Sfântul Vasile cel Mare are, în mare parte parte, același mesaj ca al înaintașilor săi, acela că teologia presupune o elaborare conceptuală coerentă, ceea ce implică o luare de poziție asupra categoriilor existenței și structurii limbajului. Pentru acest motiv, nu de puține ori, discursul său capătă pronunțate aspecte speculative și metafizice, datorită grijii de a conferi rațiunii capacitatea de a exprima fără contradicții coerența misterului trinitar.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că o viață îmbunătățită nu rezolvă totul, reiterând în alți termeni relația știință – credință, o problemă la fel de actuală și astăzi. Când acest om va fi pus în situația de a-și apăra credința, sudorile nevoinței nu-i vor folosi la nimic, dacă-i lipsește știința, iar cel care participă la o asemenea scenă nu pune înfrângerea pe seama neștiinței, ci pe seama șubrezeniei învățăturii.
„Momentul Fericitului Augustin” poate fi socotit piatra turnantă care, prin mișcări succesive va duce la tipizarea sau la individualizarea celor două mari tipuri de teologie creștină: cea răsăriteană și cea apuseană.15
Sfinții Părinți au formulat adevărurile de credință în dogme, care sunt construcții antinomice, supraraționale și supralogice, și nu iraționale și logice, cum susțin unii. Meritul lor cel mai mare este acela că au rămas fideli Revelației dumnezeiești.16
Gândirea Sfinților Părinți, purtători de cuvânt ai Bisericii, a integrat întotdeauna cunoștințele științifice ale vremii lor într-o viziune creștină, fundamentată pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție.
În domeniul cunoașterii, atât știința, cât și teologia, ajung la același rezultat, fiecare disciplină folosind mijloace proprii și specifice. Un singur exemplu poate fi concludent în acest sens: de la început teologia a afirmat raționalitatea creației și posibilitatea transfigurării acesteia. Astăzi, aceste adevăruri fundamentale din punct de vedere teologic sunt atestate ca atare și demonstrate prin procedee specifice de către știință. Din această perspectivă putem afirma cu îndreptățire că teologia și știința sunt discipline complementare.
Datorită rațiunii sale, omul este superior celorlalte existențe și făpturi; el nu este numai o realitate fizică sau biologică, ci și o realitate psihică; nu este un automat, nici o ființă pur instinctivă, ci este și gândire creatoare, prin care sfâșie beznele necunoștinței și devine stăpân „peste marginile lumii”. Din păcate, astăzi, suntem confruntați, mai mult decât în alte perioade, cu o rațiune care capătă accente diabolice. De aceea, teologia ortodoxă trebuie să facă ceea ce au făcut dintotdeauna înaintașii noștri: să asimileze în mod constructiv ceea ce este pozitiv și să demaște în mod categoric ceea ce contravine rațiunii umane. Și, mai mult ca oricând, este necesar să se pună în evidență relația profund intimă care există între religie și știință. De fapt, nu există știință, ci oameni de știință. Dintre aceștia, unii sunt pentru Dumnezeu, iar alții împotriva Lui. Dar adevărații oameni de știință cunosc faptul că, dincolo de puterea lor de înțelegere a tainelor lumii, se află Dumnezeu, iar acest fapt le dă puterea credinței în El.
Teologii și credincioșii în general pot avea un rol decisiv în asigurarea unei stări de sănătate pentru societatea contemporană, prin cultivarea mesajul divin, care vrea ca lumea să aibă nu viață pur și simplu, ci viață din belșug, adică după voia lui Dumnezeu, în Mântuitorul Hristos, prin Duhul Sfânt.