Mănăstirile din Arhiepiscopia Timișoarei

Abstract

The paper dwells on the history of monasteries from Petroasa Mare, Săraca and Timișeni. The Săraca monastery is the oldest one from Timiș. The Timișeni monastery was founded in 1944 by Vasile Lăzărescu , the first archbishop of Timișoara, and the monastery from Pietroasa Mare was set up in 2001. The Săraca monastery impresses by its oldness and by its architectural style. Its name comes from the lamentable conditions that the monastery had in the past. Although was abandoned, robed, bough and bough back, the Săraca monastery finally remained a temple of God.

Mănăstirea Petroasa Mare

Accesul spre mănăstire se face pe drumul național Lugoj-Reșița (DN 58A). La ieșirea din Lugoj urmăm ramnificația (DL 136) ce merge spre Petroasa Mare și după 7 km, la intrarea în sat pe partea stângă, se profilează pe cer turla bisericii mănăstirii Petroasa.¹

Cu toate că istoria acestui așezământ nu a fost una liniștită totuși parcă acest lucru a făcut-o să fie mai frumoasă, iar Liturghia săvârșită aici mai înălțătoare.

Localitatea Petroasa Mare, în a cărei vecinătate se află mănăstirea, a fost un sat cu o populație integral germană care însă a plecat după 1990, venind în locul lor familii ortodoxe din toată țara, în special din Maramureș. În sat nu există biserică ortodoxă ci doar una romano-catolică în care nu se săvârșea Liturghie ortodoxă dar, în ultimii ani a fost ridicată o biserică ucraineană ortodoxă. În acest context este firesc ca familiile de ortodocși români să fi simțit nevoia unui loc unde să poată veni să se întâlnească cu Dumnezeu.

Inițiativa ridicării unui așezământ monahal o ia Maria Orășan, o credincioasă din părțile Sibiului ce locuiește în prezent în Lugoj, care în urma adunării unui număr mare de semnături reușește să obțină de la Patriarhia Ortodoxă Română aprobarea ridicării unei mănăstiri. Inițial, mănăstirea a fost construită pe proprietatea particulară a Mariei Orășan pe care aceasta o obținuse prin cumpărare. Aprobarea oficială pentru ridicarea mănăstirii a fost eliberată de către Patriarhia Ortodoxă Română la 22 februarie 1996. Cu toate că nu existau monahi sau monahii, totuși în decursul anului 1996 se pune piatra de temelie a mănăstirii dar, într-o formă necanonică, fără arhiereu. Aceasta obține și aprobările necesare ridicării construcțiilor astfel încât până în anul 2001 reușește singură să ridice până la nivelul centurii superioare atât biserica cât și complexul de chilii. Maria Orășan era atât ctitora mănăstirii cât și proprietara acesteia. Fapt neobișnuit ca un mirean să fie proprietarul unei mănăstiri. Așadar în 28 iunie 2001 printr-un act formal de vânzare cumpărare întreaga mănăstire este predată integral Arhiepiscopiei Timișoarei. Ca urmare a demersurilor facute de aceasta, în data de 26 iulie 2001 în cadrul ședinței Consiliului Eparhial se ia hotărârea înființării schitului de monahi Petroasa din comuna Victor Vlad Delamarina.²

În august 2001 vin la această mănăstire primii viețuitori: starețul Rafael Mutrescu de la mănăstirea Agafton din Botoșani, împreună cu ieromonahul Ștefan Mateiaș și monahul Adrian, aceștia din urmă fiind de la mănăstirea Tazlău, județul Neamț. Astfel că în 26 august 2001 are loc binecuvântarea mănăstirii de către P.S. Lucian Lugojanu, împreună cu un mare sobor de preoți. Din 15 ianuarie 2008, starețul Rafael Mutrescu merge să păstorească obștea mănăstirii Izvorul Miron. Ca urmare conducerea mănăstirii de la Petroasa Mare îi revine lui Mateș Ionel care păstorește așezământul până în prezent. La început s-a locuit în cele trei chilii care existau deja iar serviciile religioase se oficiau afară. Abia în noiembrie 2001 se săvârșește pentru prima dată Sfânta Liturghie în paraclisul amenajat în trapeză. Ulterior, prin strădania monahilor, se reușește continuarea construcțiilor la stăreția care în prezent cuprinde 11 chilii, bucătărie, trapeză mică și mare. De asemenea se continuă lucrările și la biserică reușindu-se ca în prezent să se poată sluji în ea. Iconostasul și întregul mobilier interior al bisericii este dat în lucru la Târgul Neamț unde urmează să fie sculptat în lemn de stejar. În 2003 mănăstirea cumpără un clopot de la un anticar.³ Acesta are o greutate de 70 kg, este fabricat în Austria și pe suprafața lui este imprimată inscriția „Donat pentru biserica greco catolică de credincioșii foști în America în timpul războiului. SCHIER”. Biserica ce impresionează prin frumusețea și armonia îmbinării stilurilor arhitectonice românești are o lungime de 13 m, o lățime de 5 m și este înaltă de aproximativ 25 m.

Mănăstirea Petroasa Mare are hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril și desfășoară și funcția parohială pentru satul Petroasa Mare. Acest loc sfânt ridicat din dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu își are porțile deschise pentru toți cei ce trec prin apropierea lui, așteptându-i ca impreună cu preotul și călugării mănăstirii să aducă laudă lui Dumnezeu.

Mănăstirea Săraca

Acces spre mănăstire se face pe drumul (DN 59) de la Timișoara la Voiteg de unde urmăm ramificația la stânga pe drumul (DN 58B) ce duce la Reșița, prin Gătaia. De aici urmând linia vechilor cazarme grănicerești, cotim spre dreapta pe drumul (DJ 588) ce duce la Șemlacul Mic.⁴ Mănăstirea se află la intrarea în sat, la 70 Km de Timișoara și 9 km de Gătaia.

În partea de sud-est a județului, se află o altă mănăstire a cărei istorie se întinde până în îndepărtate vremuri. Pe malul stâng al râului Moravița aproape de granița țării se află seculara mănăstire Săraca. Încă din depărtare putem zări turnul bisericuței mănăstirii ce este așezată la marginea satului Șemlacul Mic, ocrotind parcă prin prezența ei credincioșii de aici care de-a lungul veacurilor cu multe sacrificii și-au păstrat atât identitatea națională cât mai ales credința în Dumnezeu.

Localitatea Șemlacul Mic este amintită încă din timpul lui Bela IV, în perioada cuceririi Banatului de către acesta, când aici a fost construită o cetate de apărare. Așezările umane din jurul dealului Șumig (în preajma căruia sunt dispuse localitățile Gătaia, Șemlacul Mare și Șemlacul Mic) sunt atestate prin săpături încă din perioada dacică. Faptul că comitetul Carașului, în 1205, își avea sediul la Șemlacul de Câmpie (Mezö Somlyó) nu face altceva decât să confirme dezvoltarea economică și politică a acestei regiuni.

Fiind o mănăstire foarte veche așezată într-o zonă copleșită de conflictele datorate intereselor marilor boieri români și sârbi, nu s-au păstrat documente care să ateste anul întemeierii mănăstirii. Astfel de momente au fost pârjolirea mănăstirii în timpul învaziei turcești din sec. XVI și închiderea acesteia din ordinul lui Iosif II, în anul 1768, când bunurile mănăstirii, inclusiv cărți, icoane și obiecte de cult sunt transferate la mănăstirea Mesici de lângă Vârșet. Singurul document în care este amintită data restaurării mănăstirii este o inscripție în slavonă aflată deasupra ușii în naosul bisericii: „Izvideniem oța i s pospeșeniem Sâna iso iavleniem sviatago Duha pomovise i pomazasia obitel imenovati Semliuc zadrajave r...carl. Șestago...i preosviaștenâm a gda vladâco blajenago Maxim Nestorovici i...igumenu Simion...ctitor Ghiurișco Lazarevici i sânâ sego Nicola i Jivan...7233 (1730)”. (Cu voința Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu arătarea Sfântului Duh s-a învoit și s-a zugrăvit Sf. Biserică din Șemliuc pe vremea domniei lui carl... (Carol al VI-lea) și a preasfițitului domn episcop fericitul Maxim Nestorovici și ... a egumenului Simion ... ctitor Ghiurișco Lazarevici și fii acestora Nicola și Jivan ... 7233 (1730) ).⁵

Prima menționare documentară este făcută în 1270 de către Turchanyi când mănăstirea a fost folosită drept reședință de către un comite. În această perioadă regele Ștefan al V-lea dăruiește unei mănăstiri de călugări ai ordinului Sf. Augustin, de lângă Șumig, valea Berzovei și o moară cumpărată de la un iobag cu numele Kaz.⁶ În actul de danie mănăstirea figurează cu numele de Mezö Somlyó (Șemlacul de Câmpie), fiind vorba de mănăstirea catolică cu hramul Sf. Toma ridicată de Bela al IV-lea și nicidecum de mănăstirea Săraca de la Șemlacul Mic (mănăstirea era prezentă în trecut și cu numele de Șumig, Șemliug, Sâmluc – nume ce provine de la Sf. Luca sau de la Sfânta luncă, ce ar fi fost o pădure consacrată unui Sfânt⁷, Șemlac și Morava⁸).⁹ În anul 1400 călugărul franciscan Fermengini o numește „pepinieră de schismatici”.¹⁰ În a doua jumătate a sec. XV după moartea lui Iancu de Hunedoara, în 11 august 1456, numele mănăstirii apare din nou într-o circulară a episcopului Petru de la mănăstirea Sf. Gheorghe din Caransebeș, care scria egumenilor din mănăstirile Vodița, Vărădia, Oravița, Srediștea, Partoș și Săraca și tuturor preoților din Banat „să rânduie slujbi pentru odihna sufletului vitezului voievod Ioan de Hunead...și să pomenească pră toți nobilii și chinejii din districturi și din margini, care or căzut la acea bătaie...”, de asemenea este amintită și în perioada mitropolitului Iosif cel Nou (1650-1656) când acesta în timpul unor vizite canonice făcute la Partoș, Sângeorge, Mesici, Vărădia, Srediștea, Hodoș, Lipova, Isău, ajunge și la mănăstirea Săraca. În 18 aprilie 1756 cu ocazia sfințirii antimisului de către episcopul Ioan Georgevici al Caransebeșului și Vârșețului mănăstirea este amintită din nou. O menționare constantă a mănăstirii Săraca (Șemliug) cu hramul ei actual se face abia începând din sec. XVIII.¹¹

Datorită informațiilor reduse ce se referă la întemeierea mănăstirii în urma cercetărilor s-au constituit două ipoteze: una în care se acceptă sec. XIII ca perioadă a înființării mănăstirii și o a doua susținută și de Ioachim Miloia în care se menționează că mănăstirea ar fi fost întemeiată în sec. XV. Astfel F. Milleker în Geschichte des Schulwesens in Banat vor 1716, R. Molin și V. Molin în Românii din Banat consideră anul 1404 ca an al întemeierii mănăstirii. Ctitoria ei se pune pe seama despotului sârb George Brancovici sau a urmașilor acestuia aducându-se ca argument faptul că în anul 1448 Ioan de Hunedoara a pierdut lupta împotriva sultanului Murad și a fost făcut prizonier în cetatea Smedria de către despotul sârb George Brancovici. Ioan de Hunedoara a plătit ca preț de răscumpărare a libertății lui, câteva sate și cetăți printre care se afla și cetatea Șemlac.¹² Întrucât au existat presupuneri că mănăstirea Săraca ar fi fost ctitorită de un sârb atunci cu siguranță ar fi fost menționată măcar în treacăt în procesul mănăstirilor sârbești din Banat. Chiar populația majoritar românească din satul Șemlacul Mic vine să confirme faptul că ar fi fost prea puțin posibil ca un boier sârb să ctitorească o mănăstire pe seama unui sat în care sârbii reprezentau o minoritate nesemnificativă. Conform statisticii oficiale din 1930 datele demografice ale comunelor din jurul mănăstirii sunt: Șemlacul Mare 810 români și 5 sârbi, Gătaia 1328 români și 14 sârbi, Berecuța 307 români și 4 sârbi. Așadar este exclus ca mănăstirea Săraca să aibă un ctitor sârb pentru că nu se poate vorbi încă de imigrarea sârbilor în aceste locuri.¹³ Cu toate acestea există și ipoteze conform cărora mănăstirea ar fi fost ridicată în sec. XII-XIII când s-au construit și multe alte mănăstiri din Banat cum ar fi Sângeorge, Hodoș, Cenad, Horom, Cubin, Mesici, Orșova, Slatița, Lipova, Isău, Vodița și Vărădia. Idee susținută și de istoriograful maghiar Szentklaray care spune că între numeroasele mănăstiri înființate sub arpadieni figurează și mănăstirea de la Șumag.¹⁴

În urma săpăturilor arheologice efectuate în septembrie 1973 de către Direcția Monumentelor Istorice și de Artă s-a putut observa structura zidurilor bisericii care sunt din cărămidă, din loc în loc fiind încadrate între cărămizi pietre nefasonate, cărămizi ce prezintă o mare varietate de dimensiuni și care, se pare, că au fost produse special pentru zidirea bisericii. Un specific al zidăriei mănăstirii îl reprezintă temelia formată dintr-un singur rînd de pietre, foarte rar două care au o grosime de 10-25 cm și care lipsesc în dreptul ușilor de la pronaos și naos. S-a observat de asemenea că pridvorul deschis al bisericii susținut de stâlpi de zidărie este un adaos la biserică făcut în sec. XVII-XIX.¹⁵ De asemenea în cadrul săpăturilor efectuate s-au descoperit în pronaos două morminte, ulterioare construirii bisericii, dar care nu prezintă elemente de datare exactă, aproximându-se după materialele descoperite (resturi de încălțăminte și un pahar de sticlă) că ar aparține sec. XIX. În jurul bisericii au fost descoperite o serie de morminte în care s-au găsit două monede din sec. XVIII. De asemenea în centrul naosului se află un cavou boltit zidit din cărămizi cu pereți groși de 0,5 m ce aparține familiei Ostoici ridicat în sec. XVIII și care nu a fost desfăcut în cadrul cercetărilor efectuate. Printr-o crăpătură a cavoului s-au putut observa două sicrie căptușite cu tablă și alături de ele oseminte reînhumate. Osemintele înhumate în cavoul din interiorul bisericii au fost scoase și reînhumate în cimitirul mănăstirii în 1934 când mănăstirea a intrat în proprietatea Episcopiei Caransebeșului.¹⁶ Se știe că biserica, în 1838 a fost transformată în cavoul familiei Ostoici, paharnic la curtea imperială din Viena.¹⁷ Conform informațiilor furnizate de bătrânii satului, mormintele au fost deschise în jurul anului 1930.¹⁸ Rezultatele cercetărilor arheologice confirmă faptul că biserica ar fi construită după sec. XIV și deci foarte posibil în sec. XV ținând cont și de părerile istoricilor care susțin această perioadă dar și de înformațiile puține dat fiind faptul că inventarul din 1771 precizează că documentele vechi ale mănăstirii au ars. De asemenea, datorită faptului că biserica este primul lăcaș de cult zidit în acest loc, e de înțeles că ridicarea acesteia se leagă de primele atestări sigure ale mănăstirii. În acest sens se poate ține cont și de părerile unor istorici mai vechi, care datează mănăstirea înaintea căderii Banatului sub turci, bazându-se în susținerea lor pe indiciile ce pot fi culese din zonele de tradiții existente încă la sfârșitul sec. XVIII.¹⁹

La începutul sec XVIII, după retragerea turcilor, biserica fiind deteriorată este reparată în anul 1730 de către Giurgico Lazarevici și fiii săi Nika și Jivan, care făceau parte dintr-o familie de negustori bogați veniți din Grecia. Cel mai bătrân din familia Lazarevici fiind Lazăr, tatăl lui Giurgico. Din familie cel mai cunoscut era Ștefan, dar cheltuielile au fost suportate de Nika și Jivan.²⁰ Fapt cunoscut atât din mărturia starețului actual al mănăstirii cât și din pisania din naosul bisericii, de deasupra ușii acestuia, unde stă scris: „Cu vrerea Tatălui cu sârguința Fiului și lucrarea Sfântului Duh a fost renovat și s-a semnat Sfântul Lăcaș ce se numește Șemliung, în timpul împărăției marelui cezar Carol al șaselea și a prea sfințitului Domn episcop Maxim Nestorovici, cu truda smeritului egumen Simeon dar voi și noi...ctitor Giurgico Lazarevici și fiii săi Nika și Jivan...cu aceștia 1730”.²¹ Și ca o confirmare a renovării și pictării bisericii în anul 1730, zugravii acesteia au scris în altar: „Pomenește Doamne scriitorii (adică zugravii) Andrei – Andrei fiul meu, Iovan, Kiriak leat 1730 (7238)”.²² La opt ani de la restaurare, în 1738, mănăstirea primește o donație de 12 florini, lăsați prin testament de către episcopul Maxim Nestorovici(+ 22 febr. 1738). Tot în prima jumătate a secolului XVIII în incinta mănăstiri a funcționat o școală a cărei dascăli erau călugării mănăstirii, fiind amintit monahul Pahomie Mihailovici, de etnie română, ca și grămatic al școlii și care până în 1744, când a devenit călugăr a funcționat și învățător.²³ Școala de la mănăstirea Sărac a fost înființată și finanțată de cneazul din Fizeș, Nicolae Lucaci. Prestigiul școlii era recunoscut deoarece se încadra în rândul școlilor vestite de la mănăstirile Partoș și Vărădia. În acestea călugării și dascălii veniți din Principate erau pregătiți pentru școlile în care urmau să predea. Aceste centre au funcționat sub denumirea de școli confesionale, erau sub protecția Bisericii și prin ele se încerca menținerea caracterului unitar român.²⁴ Continuând firul evenimentelor ce în curgerea lor amintesc de mănăstirea Săraca, menționăm că în anul 1753, episcopul Ioan al Vârșețului lasă să se copieze, icoana „Sfinților Despoți Sârbi”, descoperită în mănăstire, care ulterior a fost luată împreună cu copia ei și dusă la mănăstirea Cruședol – Serbia. Pe această copie găsim inscripția care confirmă cele spuse mai sus: „Icoana celor sfinți și despoți sârbești stăpânitori ai Sremului am găsit-o în vremea preapașnicilor și preasfintelor Măiestăți cezaro – crăiești romane, Francisc I și soției sale Maria Tereza, în mănăstirea ce se numește Șemliung, cu hramul Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din eparhia Caransebeșului, Vârșețului, Lugojului...în anul de la mântuirea noastră 1753 și s-a pictat în orașul Vârșeț...iconopiseț Nicolae Neșcov.” Numai după trei ani, în 18 aprilie 1756, mănăstirea este din nou amintită cu ocazia sfințirii antimisului de către episcopul Ioan Georgevici (1749-1769) al Caransebeșului și Vârșețului.²⁵ Cu toate că în această perioadă mănăstirea avea o situție bună atât din punct de vedere a personalului monahal cât și economic totuși, în 1768 se dă un ordin imperial prin care se impune ca numai mănăstirile ce au un venit anual de 4000 florini (sumă foarte mare pentru acea perioadă) pot să își continue activitatea.²⁶ Astfel că în perioada 1771-1775 se face o statistică a mănăstirilor și în consecință, în anul 1776 mănăstirea este desființată, iar după sinodul de la Corlowitz, în 16 iunie 1788, mănăstirea Săraca este alipită de mănăstirea Mesici de la Vârșeț. Cu această ocazie toate obiectele cu valoare cultică, istorică, culturală și economică sunt transferate în această mănăstire, fără a se mai întoarce vreodată înapoi.²⁷ Și ca și cum nu ar fi de ajuns toate câte s-au întâmplat, în același an este emisă legea „Privilegia Valachorum tollantur”, de către Maria Tereza, în urma căreia cele trei județe Bănățene au fost subordonate guvernului Ungariei.

În 1782, mănăstirea este scoasă la vânzare fiind cumpărată de familia Ostoici,²⁸ iar în 1803 Ioan Ostoici, îi împroprietărește pe fiii săi Ioan, Petru și George cu 1800 stânjeni pătrați în Șemlac, un zid, pădure și întreaga mănăstire. În 27 iunie 1838, frații Ostoici încheie o convenție în urma căreia mănăstirea va deservi drept criptă a familiei. Nefiind folosită pentru oficierea serviciilor liturgice și în urma jefuirii ei, mănăstirea își capătă numele de „Săraca”.²⁹ Abia în 28 octombrie 1934, mănăstirea este răscumpărată de la propietarul Sigismund Ostoici și devine proprietatea Episcopiei Caransebeșului.³⁰ Iată ce oferă oamenii unei mănăstiri, când mănăstirea Îl oferă oamenilor pe Dumnezeu. După răscumpărare, asupra bisericii se efectuează o serie de reparații de întreținere și consolidare în perioada anilor 1935-1972.³¹ Mănăstirea mai este amintită și mai recent, în 1946 când printr-o notă emisă de către episcopia Timișoarei către Cabinetul Petru Groza, prin care se cere oprirea colonizării localității Șemlacul Mic, cu greco – catolici, pe motiv că astfel se distruge comunitatea ortodoxă creată în jurul mănăstirii. În acest sens documentul menționează că: „Din organizația mănăstirească de altădată, tot ca prin minune ne-a mai rămas doar zidurile Sf. Mănăstiri Săraca, de lângă comuna Șemlacul Mic, județul Timiș – Torontal. Este singura mănăstire de pe teritoriul eparhiei ortodoxe române a Timișorii, la reorganizarea căreia au putut păși, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu și prin sprijinul înalt acordat de stăpânirea românească... În urma politicei oficiale de dislocare a elementului românesc din Banat, și jurul Sf. Mănăstiri Săraca a suferit esențiale schimbări etnografice. S-au colonizat germani, sârbi, maghiari și slovaci acolo unde odinioară băștinașii români ortodocși erau în mase compacte iar sub zidurile Sf. Mănăstiri Săraca, pe bunurile răpite de la ea, a luat ființă colonia șvăbească Șemlacul Mic. S-a crezut că în forma aceasta s-a stins pentru totdeauna viața ortodoxă românească de aici.” S-a dorit prin aceasta ca în Șemlacul Mic și în localitățile din jur să fie colonizați numai români.³² Totodată, prin aceasta se încerca evitarea unei eventuale ciocniri între comunitățile de confesiuni diferite existente în această zonă, așa cum reiese din documentele vremii: „Organizarea vieții religioase a unui alt cult implică și ea multe complicații, care ar putea la un moment dat, să producă ciocnire de interese, ceea ce la nici un caz nu ar fi de dorit, pentru că este în defavorul ambelor confesiunii și a neamului nostru.”³³

În prezent mănăstirea este condușă de către starețul Climent Vîntu sub a cărui oblăduire s-a ridicat între anii 1996-1997 un corp de chilii ce cuprinde 12 camere, 2 băi, o bibliotecă, sală de mese și bucătaărie. De asemenea, în perioada 2001-2007 s-a ridicat o nouă clădire în care se află 12 camere, 2 apartamente, 6 băi și un paraclis la parter, și care s-a pictat în tehnica frescă între anii 2006-2007.

Executată tot în tehnica frescă, pictura de la biserica mănăstirii Săraca se remarcă prin claritatea șe expresivitatea imaginilor dar și prin ingenioasa rezolvare a complicațiilor create de detaliile arhitectonice interioare. Iconostasul este de factură mai recentă a fost sculptat în 1983 de către ing. Ștefan Gajo și pictat de către picturul Atanasie Demian, ambii realizatori ai sculpturii și picturii iconostasului Catedralei Mitropolitane din Timișoara.³⁴

Biserica mănăstirii Săraca prezintă planul și înfățișara bisericilor din Strei și Srei-Sângiogi, monumente ale sec. XIII-XIV. Fiind ridicată într-o zonă de confluență a apusului cu răsăritul, biserica păstrează imprimat în detaliile arhitecturale stilul bisericiilor bizantine, și anume planul în cruce greacă cu abside laterale vizibile la exterior, acoperite cu semicalote iar naosul acoperit cu cupolă. Unii cercetători însă, susțin că biserica ar avea un plan în cruce greacă cu brațele libere. Este zidită³⁵ din piatră și cărămidă legate cu mortar și a fost acoperită cu șindrilă profilată în coadă de rândunică. Altarul este o absidă semicirculară în zidul căruia se află incastrate un diaconicon (veșmântar) și proscomidiarul. În fața acestuia se mai găsesc alte două nișe despre care se presupune că ar fi fost în altar. Ele au rămas în naos în urma mutării iconostasului înspre altar. Partea superioară a nișelor din altar și a celor din naos se termină cu o boltă semicilindrică. Naosul prezintă două abside laterale dreptunghiulare acoperite cu semibolte cilindrice. Deasupra careului central al naosului se află cupola ce formează turla bisericii. În naos, în nișa dinspre nord vest s-a găsit și s-a redeschis în 1971 scara ce duce spre pod, într-un spațiu aflat deasupra bolții pronaosului, fiind zidită din trepte de cărămidă. Faptul că această scară a fost ascunsă atât de multă vreme, și ținând cont de grosimea impresionantă a zidurilor(70 cm.) ni se sugerează că biserica servea și ca loc de refugiu în perioadele mai grele, sau că încăperea respectivă a fost folosită ca tainiță a mănăstirii. Deasemenea trebuie menționat și faptul că dimensiunile părții nordice sunt cu până la 20 cm. mai mari decât jumătățile părții sudice. Lățimea bisericii este de 7,5 m cu o lungime de 19,45 m, iar fără cerdacul care a fost adăugat în sec. XIX are 14,75 m lungime. Lărgimea cea mai mare în dreptul absidelor laterale este de 9,8 m, iar distanța de la sol până în vârful crucii de pe turlă este de 12 m. Aceleași abside dreptunghiulare ale naosului le mai găsim și în planul vechi al bisericii din Lipova – Arad (sec. XV), descoperit în 1928. Aceeași caracteristică o găsim și la biserica din Crușovăț (Caraș – Severin, sec. XVIII), Berini (Timiș, sec. XVII), Covăsânț – Arad (sec. XVIII) și la biserica din Brădet – Argeș (sec. XV) cu mențiunea că aceasta din urmă avea absidele semicirculare. Din cerdacul susținut de stâlpi, printr-o ușă mai mare decât cea originală se intră în pronaos de unde printr-o deschidere mai mică (aici s-a păstrat ușa originală) se ajunge în naosul format de cele două abside laterale. Biserica mai are patru ferestre înalte, cea din altar a fost mărită în urma restaurărilor din 1730.³⁶ Iconostasul, așezat inițial în fața stâlpilor ce susțin arcul principal, a fost mutat mai înăuntru altarului deoarece locul soliumului fiind prea îngust împiedica efectuarea mișcărilor liturgice care se fac în fața altarului.³⁷

Cu toate acestea mănăstirea a rămas până în prezent și va rămâne mult timp de acum înainte un simbol al luptei românilor bănățeni pentru credință și pentru dreptate. Iar biserica mănăstirească de la Săraca s-a păstrat până astăzi pentru a ne mărturisi parcă, prin câte „martirii” a trecut fără ca în ea să se preamărească un alt Dumnezeu decât cel Adevărat.

Mănăstirea Timișeni

Accesul spre lăcașul de închinăciune se face pe drumul (DN 59) ce merge de la Timișoara spre Șag, înainte de a părăsi comuna urmăm indicatorul spre mănăstire cotind la stânga pe ramnificația ce ne duce la oaza duhovnicească ce se află în imediata apropiere a Timișoarei. Acolo, la 14 km de orașul tumultuos, la marginea unei păduri răcoroase și nu departe de malurile râului Timiș se înalță spre cer turnurile bisericii de la mănăstirea Șag – Timișeni.³⁸

Mănăstirea a luat ființă în anul 1944 fiind ctitorie a primului mitropolit al Banatului, Vasile Lăzărescu. Localitatea Șag este atestată documentar încă din anii 1332-1337, apoi în 1404, 1425 și 1717, iar în 1823 au fost aduși aici coloniști germani. Conscripția din 1767 îi amintește pe preoții Cuzman Martinovici din Rășinari – Sibiu și Miloș Martinovici din Șag ca fiind preoții ai credincioșilor ortodocși români din această localitate.³⁹

Mănăstirea a funcționat la început ca metoc al mănăstirii Partoș (în prezent dezactivată), iar din anul 1956, când a fost canonizat Sf. Iosif cel Nou de la Partoș, a funcționat cu propriile-i rânduieli.⁴⁰ În perioada imediat următoare a fost înzestrată prin osteneala protosinghelului Iustinian Dalea, exarhul de atunci al mănăstirilor din Banat, cu clădiri corespunzătoare pentru activitatea unei țesătorii mecanice și cu cele necesare bunei gospodăriri, serviciile liturgice desfășurându-se în capela amenajată în încăperea imobilului. În 1968 s-au început lucrările de construcție a unei bisericii care s-au finalizat în 1972. Biserica a fost pictată în interior de către pictorul Victor Jurca din Lugoj.⁴¹ O mare purtare de grijă a mănăstirii a avut-o de-a lungul timpului și Î. P. S. Sa Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. Biserica a fost sfințită în 29 august 1972, la praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, care este și hramul mănăstirii.⁴² Prin purtarea de grijă a Chiriarhului, mănăstirea a fost înzestrată cu un atelier care îndeplinește necesitățile atelierului de lumânări al eparhiei, iar în 1985 cu unul de țesut covoare și un altul de tricotaj.

Mănăstirea are o mică colecție de cărți vechi din care putem aminti următoarele: Triod (1689), Penticostar (1767), Mărgăritare, adunare de cuvântări de multe feluri ale Sf. Ioan Zlataust (București, 1746), Octoih și slujbele sfinților de obște (Blaj 1792), Octoih sau Catavasier (Buda 1826), Carte preafrumoasă numită minunile Maicii Domnului (Neamț 1847), Două cuvinte ale Sfântului Casian Romanul (București 1823), Teologia Dogmatică de Ioan Raici (Sibiu 1854), Manual de Teologie morală creștină de Andrei baron de Șaguna (Sibiu 1855), etc. Obștea mănăstirii a fost formată din maici transferate aici de la mănăstirea Vasiova, județul Caraș-Severin, sub conducerea monahiei Aglaida Zabrelotva. După moartea acesteia urmează la conducerea mănăstirii monahia Maria Magdalena, venită de la mănăstirea Vatra Moldoviței. În ceea ce privește primii preoții slujitori ai acestei mănăstiri îi amintim, în ordinea trecerii lor pe la aceasta pe protosinghelul Iustinian Dalea, ieromonahul Calist Bobu, ieromonahul Eftimie Constantin, în 1949 ieromonahul Gherasim Moisescu fiind urmat de pr. Ioan Negruțiu, apoi ieromonahul Duma Mihai până în prezent și care a fost ajutat o perioadă de timp de preotul Adrian Covan. De la 1 septembrie 2007 la mănăstirea Timișeni este numit și exarhul Stana Simeon.

În urma decretului 410 din 1959, al Consiliului de Miniștrii, mănăstirea este desfințată, maicile retrăgându-se în satele natale. În urma evenimentelor petrecute, clădirile și terenul mănăstirii au trecut în posesia Gospodăriei Agricole de Sat din comuna Șag. În clădirile mănăstirii au fost instalați muncitorii angajați la via din apropiere, proprietate a Sfatului Regional. Când maicilor li s-a permis să se întoarcă în mănăstire, aceasta era într-un stadiu avansat de degradare. S-a început reamenajarea mănăstirii, iar în 6 decembrie s-a oficiat prima Sf. Liturghie. Tot în acest an a fost pusă piatra de temelie pentru biserica nouă. În 1990 mănăstirea a intrat în posesia terenului agricol pe care îl deține în prezent. În toamna anului 2000 s-au început lucrările de construire a unei biserici noi și a unui nou corp de chilii, iar în 2004 s-au început lucrările la un corp care să cuprindă o sală de mese și bucătăria. În prezent lucrările se află în stadiul de finisare. Noua biserică de acum, mult mai încăpătoare, poate primi un număr mult mai mare de credincioși care doresc să se închine lui Dumnezeu în acest loc minunat.

Și parcă precum pasărea phoenix a renăscut din propria-i cenușă tot așa și mănăstirea Șag – Timișeni a renăscut din propriile-i ruine după ce istoria s-a arătat atât de potrivnică. E greu astăzi de imaginat cum dintr-o mănăstire din care nu a mai rămas nici un viețuitor, prin puterea Duhului Sfânt care a fost chemat acolo de rugăciunile atâtor maici și mari duhovnici, s-a ajuns ca astăzi mănăstirea să cuprindă un mare sobor de viețuitoare având ca stareță pe Șimon Viorica, și fiind conduse spiritual de duhovnicul Mihai Duma. Revigorarea mănăstirii a fost atât de mare după 1989 încât cu o mică parte a viețuitoarelor de aici s-a reânființat mănăstirea Cebza.⁴³ Mănăstirea Șag –Timișeni rămâne un exemplu viu al puterii de comuniune și iubire frățească a unei obști mănăstirești.