Evanghelia și Regulamentul Resemnificarea noologică a Interludiului

Abstract

Structurally, Romanian Orthodox Church has guided itself up to The Great Union of 1918 by some well-balanced laws that kept it away from any intrusive political temptation according to: The Law of 1872, The Laical Clerk Law of 1893, The Fundamental Regulations of Romanian Orthodox Church’s Structure, The Romanian Orthodox Church’s Rules of 1948. The legislative tumult aroused with the moment of Romanian Revolution in 1989 has solved the issue of worship by promulgating the Law 489 in 2006. So, Romanian Orthodox Church has worked out its Structural Regulations that became operationally on January 22, 2008.

The present study highlights upon its shortcomings related to European laws.

Tăvălugul regimului comunist, neîndoielnic, ne-a „turtit” plenitudinea ființială monstruos, devenind mai toți, „sechelari”, purtători de răni și carențe, greu vindecabile. Obtuzitatea dobândită, ne determină să nu mai sesizăm cu clarviziune sinesteziile existente principialmente între toate „componentele” Realității. Fericit ar fi, ca între acestea să se stabilească întotdeauna un „raport tainic și de bună cuviință”¹. Demolarea suporturilor spirituale ale Vieții², face ca Lumea să „zacă” în băltoacele Răului, orice „ierarhie” axiologică fiind abolită, producându-se „inversiuni” scandaloase din perspectiva unei rațiuni „luminate” de „razele” Duhului.

Lev Tolstoi într-una din „povestirile” sale, pune oarecum „câlțos” – ironic în nex de echivalență Evanghelia lui Hristos cu un obișnuit Regulament „jandarmeresc”³. Fără nici o „undă” persiflantă, „depănușarea” etimologică și analogică, ne-ar îndrepta spre o inevitabilă coincidentia oppositorum a celor două amintite „tipologii”. Substantivul feminin fr. „regle” are o semantică bogată: riglă, linie, regulă de purtare, precept, normă, principiu, de regulă, după lege, de obicei a se conforma, regulament, ordine, rânduială, disciplină, model, exemplu canon ș.a.⁴. În Franța primei jumătăți a secolului XVI (1538) se întâlnește în limbajul comun cuvântul „regulament”, folosit cu sensul de „conformare”, după ce, la mijlocul secolului XIII „circula” cuvântul „înfrățit”, Statut⁵. Desigur, „la origine” stă Latina – „regula”, ae = normă, lege; statutum, .. = decret, edict⁶.

Evanghelia, „Arhiva Sfântă”⁷ unde se „păstrează” toate „documentele” întrupării Fiului lui Dumnezeu, ne dezvăluie pe cel Nevăzut „venit” în Lume să ne „arate” pentru totdeauna care este „traiectoria vie a Religiosului”⁸. Numai pe această „direcție” putem beneficia noi oamenii, de „uimirea”⁹ prezenței Persoanei – Eveniment¹⁰ = Iisus Hristos, Cel ce „asistă” Istoria prin lucrarea Duhului Sfânt. Scripturile Legii Noi „ascund” ca și „țarina” din Evanghelie¹¹ aceea „comoară” ce se lasă „scoasă” la lumină doar cu „uneltele” Iubitorului de Oameni, căci raționalitatea iubirii de la Acesta „vine” neîncetat în Creație (Ioan 1,9; I Corinteni 16, 22; Apocalipsa 22, 22). Tatăl Ceresc „se retrage” pentru a „croii” cale liberă Fiului–Trimis, fapt ce nu obnubilează „proveniența părintească a Scripturii”¹². Cuvântul Divin „încastrat” în Textul Sacru „vorbește altfel și spune altceva¹³ Omului ce îl citește sau îl ascultă. El este „domeniul vital” al Existenței sau altfel spus, „pasarela” ce face, legătura între Profan și Sacru. Hristos, așa cum „marea acoperă nisipul de pe plajă”¹⁴ a făcut „valuri” la intrarea Sa în Lume prin ineditul „Curent” suflat de Duhul Sfânt în „creștetul” culturilor marcate de sterilele tradiții religioase ale Umanității.

Evanghelia lui Hristos este totuși în esență o „Carte Privată”¹⁵ dăruită Bisericii, dar care asemenea unui izvor care susură poate ademeni pe orice „Drumeț” aflat pe Calea Vieții să-i „guste” Apa Adâncă și astfel să se odihnească în „desișul” Înțelepciunii lui Dumnezeu știind mai apoi încotro să-și îndrepte Mersul.

Indiferent de „încadrările” cult„urale” ale Bibliei în general, sau ale Evangheliei în special, această Capod–Operă este pentru cei ce suspină după mântuire „o scrisoare de rămas bun, semn al unei întâlniri amânate”¹⁶, lăsată „gaj de Cel „dus” la Tatăl până la Marea Întoarcere.

„Bunul” cel mai de preț al Bisericii este Persoana Umană ce își extrage „substanța” din personalismul ce „definește” Treimicitatea Dumnezeirii”¹⁷. Precum Trinitatea Divină – Unul Multiplu¹⁸ nu poate „încăpea” decât în Iubirea Desăvârșită a Persoanelor, tot „asemenea” și Omul, în iubirea de Celălalt își „țese” Identitatea.

Biserica în „aspectul” ei văzut, s-a „deșirat” în Istorie ca și Comunitate – cuvânt amfibologic ce dă „bătaie de cap” utilizatorilor¹⁹ – adică un fapt, un dat, ce poate întreține un „dialog infinit”²⁰ între Unul și Celălalt, „formă de agregare” ce are și o deficiență majoră ce nu se „drege” deloc ușor: confruntarea cu ea însăși. O „sineitate” exagerată a unei comunități înscrise în aliniamentele unor determinații religioase, ar fi „preocupată” la un moment dat să se „videze” de elementul de legătură –Credința – și să își celebreze „existența pură” ca și „corp viu al unității”²¹. Astfel, zoon koinonikon”²² se „izbește” de „peretele” impenetrabil al Suficienței.

Organism viu , Biserica, cu adevărat este o comunitate a celor ce sunt legați între ei prin credință, legea dumnezeiască, ierarhie și Sfintele Taine, dar temelia este Iisus Hriatos (I Corinteni 3, 11). Faptul acesta supranatural o face să fie Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ²³.

Mântuitorul a încredințat Biserica Sa sfinților apostoli, aceștia la rândul lor au lăsat-o vrednicilor urmași, „prelungindu-se” astfel până la sfârșitul veacurilor. Însuși Hristos își conduce Biserica prin „lăsământul” Său – Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție – precum și prin „ocârmuirea continuă a Duhului Sfânt”²⁴.

Autoritatea Bisericească cu „troița” ramurilor sale „potestas magisterii”, „potestas ordinis” și „potestas jurisdictionis” – se poate exercita „cu folos” numai dacă este „căptușită” cu Iubire.

Biserica Ortodoxă Românească, în chiar organizarea ei „provincială”, până la Marea Unire s-a condus după legi bine cumpănite, care au ținut „în frâu” tentațiile intruzioniste ale Politicului – Legea din 1872, Legea clerului mirean din 1893, Statutul Organic din 1868, Legea și Statutul pentru organizarea B.O.R. din 1925, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române din 1948²⁵.

Europa – loc de întâlnire a religiilor – a „experimentat” trei tipuri de sisteme a relațiilor dintre Stat și structurile religioase²⁶: „strânsă colaborare” – Danemarca, Finlanda, Grecia, Anglia, Suedia; „neutralitatea” – Austria, Belgia, Germana, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania; „separație totală” – Franța, Olanda și Irlanda.

România a promovat, desigur cu unele excepții, un regim de manifestare liberă a sentimentelor religioase²⁷. Între Biserică și Stat a existat, în genere, o colaborare distinctă în spirit de respect reciproc, impunându-se în acest fel principiul bizantin al „simfoniei” sau „sinalleliei”²⁸.

Revoluția din Decembrie 1989 a impus o efervescență legislativă în România care „pune la punct” și problema „cultelor” prin Legea nr. 489 din 2006.

Biserica Ortodoxă Română „ieșită” din Tunelul Comunismului” cam „terfelită” din cauza colaboraționismului unor ierarhi și preoți cu „puterea atee”, a întors „Pagina Roșie”²⁹, a „cărții” sibilinice editată de P.C.R. și a redeschis Evangheliei Dreptății, „inspirându-se”, nu îndeajuns însă, din lumina Cuvântului de Sus, nefiind încă „organizată spiritual”³⁰ ca o „Oază” unde nu „calcă” decât „sandala lui Dumnezeu”.

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat în Sfântul Sinod prin hotărârea nr. 4768 luată în ședința de lucru din 28 noiembrie 2007 și întrată în vigoare la data de 22 ianuarie 2008 prin publicarea în „Monitorul Oficial al României, Partea I”, nr. 50, se vrea a fi un text canonic – juridic care urmărește să unească Libertatea și Responsabilitatea. Principiile majore orientative care au stat la baza întocmirii actualei „constituții bisericești” sunt următoarele³¹:

• Unitate de credință panortodoxă și autocefalie națională;
• Unitate ierarhică primațială și coresponsabilitate episcopală sinodală;
• Cooperarea ierarhilor cu clerul și cu mirenii – responsabilități distincte, dar lucrare comună;
• Relațiile Bisericii cu Statul: autonomie față de Stat și cooperare cu acesta pentru păstrarea și promovarea valorilor credinței ortodoxe, precum și pentru binele Societății.

„Notele specifice” ale noului Statut par să aducă „muzică bună” de ascultat în urechile Omului – Ființă întru Mântuire deoarece evidențiază că „adevărata libertate nu este izolare, unitatea nu este constrângere, iar treptele ierarhice sunt trepte ale slujirii comuniunii eclesiale în care primatul se definește ca slujire și responsabilitate sporită în interiorul sinodalității, pentru a menține unitatea Bisericii”³². Părinții duhovnicești care păstoresc, cât și Fiii duhovnicești păstoriți rămân, în temeiul Sfântului Botez, totdeauna Frați în Hristos³³ .

Teoria și Practica însă, nu se conjugă întotdeauna după „Gramatica Ortodoxiei” care „invită” Eclesia să vorbească doar Limba Duhului, așa încât rămâne riscul ca „alveolele” Vieții Bisericești să se „îmbâcsească” cu „rumegușul” rezultat de la manevrele „țapinarilor” din pădurea „copacilor fără rădăcini”³⁴ ce se cheamă alienare de „Pământul Făgăduinței” – Împărăția Veșnică.

Departe de nesăbuita intenție de a încerca o „tetrapilectomie”³⁵ – tăierea firului în patru – asupra Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, totuși „cuplarea” Formei cu Fondul lasă nedeschisă „trapa” Spiritualității Patristice. Indenegabil, o simplă „aruncătură de ochi” peste paginile acestuia este suficientă a simți chiar senzorial un miros de ceva „stătut”, olfacție neplăcută pentru „nasul” celor ce încă adulmecă „ozonul” Înălțimilor Duhovnicești. Biserica trăiește prin Duh și în Duh³⁶, așa încât în Ea nu și-ar găsi locul „duhoarea”. Oricum, Duhului îi este propriu „urcușul”, Omului „coborâșul”.

Biserica, în „corporalizarea”-i instituțională s-a scindat în „organisme”, „adunări”, „consilii”, „cancelarii”, „birouri”, „sectoare”, „comitete”, „comisii”, „servicii” cu explicită funcție administrativă dar fără implicită „încărcătură” ascetică. Oficiile acestea își au neîndoielnic o propensiune „romantică”, idealistă, însă dura realitate înconjurătoare le „vălătucește” ironic. Ne „oprim” la enunțul Articolului 61, respectiv subpunctele 1,2 și 3:

1. Comitetul parohial este organismul bisericesc parohial care funcționează sub președenția de drept a preotului paroh. Membrii Comitetului parohial sunt aleși de Adunarea parohială. Comitetul parohial are un număr dublu de membri față de cel al Consiliului parohial.
2. Comitetul parohial este alcătuit din persoane majore ale comunității parohiale, pe principiul voluntariatului.
3. Comitetul parohial este prezidat de paroh ajutat de un birou de conducere compus din: coordonator de programe, secretar și casier.

Parohia ar trebui să reprezinte „o comunitate independentă și neinfluențată de lume, în care își găsește o aplicare cuvântul «pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăruim»³⁷, unde viața omenească este numai Rugăciune, Mulțumire, Doxologie, nicidecum o identitate ce se definește prin „atribuții specifice, să zicem, un „consiliu local” de Primărie – „alege”, „aprobă”, „hotărăște”, „fixează”, „examinează” ș.a.m.d. Probabil, un irepresibil „bovarism instituțional” dă „ghes” unor „oameni din Biserică să efectueze o reformă a Administrației Bisericești prin crearea de „module manageriale flexibile”³⁸ – „coordonator de programe”; cele 5 servicii ale Comitetului Parohial: social, misionar, cultural, tineret, administrativ –gospodăresc – și apariția unei funcționărimi ecleziastice ce „mișună” prin reședințele patriarhale, mitropolitane, arhiepiscopale și episcopale: birouri de presă, consilieri de imagine, purtători de cuvânt ș.a.³⁹. „Pâlpâie, într-adevăr o dorință de înnoire în Biserică, însă percepția generală rămâne aceea că, Casa lui Dumnezeu este divizată în două nivele, greu reconciliabile: „cel al ierarhilor, clerul, înveșmântat în odăjdii luminoase și purtând coroane pe cap, care reprezintă latura, cerească; și cel al credincioșilor, îmbrobodiți și umili, „care reprezintă partea pământească”⁴⁰. Între aceste „tabere” s-a „săpat” un șanț despărțitor pentru că s-a stins „focul” Părtășiei. Nu se mai caută „potrivirea” ci se practică „îm-potrivirea”. Staulul a devenit prea îngust, ca Biserica – Parohie, Biserica – Protoierie, Biserica – Episcopie, Biserica – Arhiepiscopie, Biserica – Mitropolie, Biserica – Mânăstire, Biserica – Patriarhie să aibă largheța unei Încăperi pentru Toți⁴¹. Fiecare „demnitate” sau „rang” râvnește la „subordonarea” Celuilalt, știut fiind că în Biserica lui Hristos nu există decât Comuniune⁴². Episcopul – „Supraveghetorul”, „trebuie să aparțină adevărat și absolut, tuturor, să nu aibă altă viață, altă putere, alt sfârșit decât acela de a-i uni pe toți și pe toate în Hristos”⁴³. Orice „intervenție” a lui în „Turma Cuvântătoare” trebuie să „unească iar nu să dezbine”⁴⁴, întrucât este „următor” Adevăratului Păstor⁴⁵, având îndatorirea ca „toate să se facă în bunăcuviință și după rânduială” – I Corinteni, 14, 40. „Guvernarea” sa nu trebuie să semene cu cea a conducătorilor seculari; caracteristicile sale esențiale sunt: smerenia, îndatorirea, marea iubire; guvernarea trebuie să fie în cel mai înalt grad suficient de puternică pentru a putea fi bună și plină de compasiune”⁴⁶.

Primele 5-6 secole ale Bisericii au avut parte de un episcopat „sărac și ostenitor, predicat de Evanghelie”⁴⁷, alegerea revenind persoanelor care străluceau de pietate și știință”⁴⁸.

Poporul Sfătuitor⁴⁹ participa efectiv la elecțiunea „candidaților la „slujirea” de episcop pentru că acest drept izvora din credința deplină că acestora „le încredințează nu numai tot ce au mai scump, ci și pe ei înșiși”⁵⁰.

Ținând seama că, în mod firesc, Statutul Nou al Bisericii Ortodoxe Române ar fi trebuit „să reprezinte un mare pas înainte în clarificarea modalităților de organizare și funcționare a Instituției divino–umane pe care o slujim și nu „un pas înapoi față de tradiția canonică”⁵¹, nu putem decât să ne exprimăm dezamăgirea „deoarece atâtea „chestiuni” fundamentale așa cum este noua procedură pentru alegerea clerului superior fără participarea preoțimii și a laicatului, suferă de importante vicii de fond: este anticanonică și este antieclesială⁵². Clericalismul autocrat–absolutist al Sinodului se răsfrânge pernicios asupra vieții bisericești, fiindcă „ierarhul este chemat să fie primul în slujire, nu în putere și distanță față de ceilalți”⁵³, producând o sciziune ireparabilă – „Ei cu Ei, Noi cu Noi”.

Legea Naturală, aplicată consecvent și în comunitatea politică antică – drept egal la libera expresie „isegoria”; tratament egal în fața legii „isonomia” și dreptul de a participa la exercițiul puterii „isocrația⁵⁴ – nu se regăsește mai deloc, în paginile „ateotice” ale Statutului. Parohul, „calul de bătaie” al tuturor „organelor” este cel ce „duce la îndeplinire” dispoziții, prevederi și răspunde, canonic – disciplinar și administrativ – bisericesc în fața Centrului Eparhial” și „în fața instanțelor civile”. Mai mult „clericii din parohii, în virtutea jurământului de ascultare (subordonare) față de chiriarh depus la hirotonie, și, respectiv, monahi, în virtutea votului monahal al ascultării, pot să compară în fața instanțelor judecătorești numai cu aprobarea prealabilă scrisă a cleriarhului inclusiv în cauze de interes personal”. No comment!

Atribuțiile se „edulcorează” imediat, cu Protopopul, care, „în numele chiriarhului, îndrumă, coordonează, supraveghează, inspectează, urmărește, întocmește, avizează, propune, aprobă ș.a. și se „rarefiază” accentuat înspre „Treapta Ultimă” a Ierarhiei.

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, dacă nu avea urzeala „xilolalică”⁵⁵ și nu ar fi fost atât de „antarctic”, putea să se „ofere” credincioșilor Biserici ca o Cazanie, nu ca o „Caznă” pe obrazul Creștinului Înduplecat.

Nenumăratele „pălmuiri” însă ne incită să mergem spre Împărăția „gătită” din Veci, cu Statutul în Coastă și cu Evanghelia în Suflet.