Cuvântul revelat în cultul bisericesc

Résumé

La Sainte Écriture est un élément essentiel de la vie spirituelle orthodoxe et le fondement sur lequel s'est édifiée toute la tradition liturgique. La valeur biblique du culte se découvre au fur et à mesure que l'homme fidèle évolue dans la Révélation qui présente Dieu transcendant-immanent, dans la personne de Jésus Christ lui-même. La Sainte Écriture est cultuelle par son origine, sa destination et son contenu. Son caractère cultuel se réfléchit dans la définition du culte comme un dialogue entre les fidèles et Dieu, dans lequel la nature humaine et celle divine se soutiennent constamment. La prière apparaît comme le principal élément constitutif du culte. Employant l'Écriture dans le culte, celle-ci devient un facteur de vie dans l'Église, met le culte sur le fondement teandric de celle-ci et lui soutient la mission de propagation en vue de sa permanente identité.

Ortodoxia se definește în special prin cultul ei ce deține un rol esențial în viața credinciosului; el reprezintă tradiția vie a Bisericii, spiritualitatea ei hrănită de harul Duhului Sfânt. Cultul ortodox este concretizarea Revelației, prezența lui Hristos, Dumnezeu-omul în istorie și manifestarea vizibilă a Bisericii, ca experiență sensibilă a pogorârii cerului pe pământ, a înălțării pământului și umanului transfigurat în cer. Esența ortodoxiei se experiază prin participarea la formele, tradițiile, datinile și instituțiile ei de cult. Cultul este matricea Tradiției, oferind spațiul sacramental de rezonanță al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, cheia înțelegerii și tâlcuirii tainelor Scripturii. Toate formularele liturgice sunt elementele unei paradoxale „metafizici concrete” a nemuririi, răspuns la problema sensului ultim al existenței. Sfânta Liturghie și întreg cultul ortodox, scria părintele Dumitru Stăniloae „. . . nu este o trăire pur subiectivă. Ea este Evanghelia mereu actualizată, relația actualizată cu Hristos din Evanghelie. Teologia redă și adâncește experiența a ceea ce se întâmplă în cult și în Sfânta Liturghie în sensurile ce le găsește în ea, iar experiența aceasta dă viață teologiei și o adâncește la rândul ei”¹.

Sfânta Scriptură este un element esențial al vieții duhovnicești ortodoxe și fundamentul pe care s-a edificat întreaga tradiție liturgică. Lectura ei își găsește în mod firesc locul în cultul divin, nu numai pentru că odinioară constituia singurul lor conținut, dar și pentru că lectura Bibliei este mereu ecclezială, deci liturgică. Părintele Evdokimov mărturisea. „Întreaga Biserică citește Scriptura prin mine, împreună cu mine”².

Credincioșii sunt ancorați în Biserică în măsura în care aceasta le oferă spațiul de realizare compatibil cu natura lor umană dar și cu spiritualitatea divină. Prin cult Biserica realizează mântuirea credincioșilor, identificând lucrarea sa cu expresia revelației divine din Sfânta Scriptură, continuând prin taine, faptele mântuitoare din viața lui Hristos. Biserica trăiește în cultul său Revelația divină în două moduri: prin folosirea Scripturii în cult și prin simbolismul liturgic, adică valorifică diferitele momente ale descoperirii divine, dar și exprimă orientarea întregii revelații în timp. Valoarea biblică a cultului se descoperă pe măsura înaintării omului credincios în Revelația care prezintă pe Dumnezeu transcendent-imanent, chiar în persoana Mântuitorului Hristos. Sfânta Scriptură este cultică prin originea, destinația și cuprinsul ei. Caracterul ei cultic se reflectă în definirea cultului ca un dialog între credincioși și Dumnezeu în care natura umană și cea divină se susțin constant. Rugăciunea apare ca principalul element constitutiv al cultului. Interpretând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17), Origen consideră întreaga viață creștină ca o neîntreruptă și mare rugăciune, dintre care ceea ce numim în mod obișnuit „rugăciune” nu este decât o părticică³. Întreaga viață creștină se întemeiază pe rugăciune (Luca 22, 40). Biserica, în totalitatea ei, întotdeauna și în tot locul se află în stare de rugăciune.

Biserica își îndeplinește funcția didactic- educativă și prin cultul său. Originea acestuia este în cea mai mare parte biblică întrucât are în vedere reluarea momentelor Revelației și actualizarea lor într-o formă umană edificatoare. Dumnezeu Tatăl a dat pe Fiul Său să moară pentru păcatele oamenilor. Copleșiți de iubirea lui Hristos, noi Îl urmăm, retrăind starea lui de suferință, moarte și înviere. Aceasta înseamnă să conformăm în cult viața noastră după viața lui Hristos. Așa ajungem să exprimăm conștiința creștină a comunității și a Bisericii, să auzim cuvântul Domnului, să retrăim istoria Lui, să ne aflăm aproape total în tainele Revelației⁴.

Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul (+662), vocația celui ce se conformează Evangheliei este exprimată în felul următor: „Evanghelia este icoana adevărurilor, arătându-i încă de aici în chip limpede pe toți cei ce au dobândit asemănarea bunătăților viitoare. Căci Cuvântul îi pregătește, prin nădejde, ca, primind arhetipul bunătăților, să se însuflețească și să se facă icoane vii ale lui Hristos, ba mai mult, identici cu El, după har sau asemănare”⁵

În tradiția filocalică, cuvântul revelat nu este doar un mijloc de a transmite o învățătură; el posedă și o valoare ascetică, justificându-și locul în cult. El posedă virtutea de a curăța sufletul, fără a fi necesară înțelegerea tuturor sensurilor a ceea ce se lecturează s-au se cântă. Potrivit lui Origen, chiar dacă nu înțelegem toate tainele ei, Sfânta Scriptură lucrează în noi ca o invocare care întărește ceea ce este bun în suflet și le slăbește pe cele rele: „căci Duhul se poate ruga atunci când mintea rămâne neroditoare”(I Corint. 14, 16)⁶. Ea vindecă sufletul de insensibilitate, concentrează mintea risipită în gânduri multiple, o luminează și îi îngăduie să aducă roadele virtuții⁷. După Sfântul Ioan Gură de Aur, lectura Bibliei este „o convorbire cu Dumnezeu, oferind tuturor celor ce o practică, mângâiere duhovnicească”⁸. Scriptura, afirmă marele Părinte „este un adevărat rai al desfătărilor, superior și preferabil celui dintâi, pentru că Dumnezeu nu l-a sădit pe acesta pe pământ, ci în sufletele credincioșilor. Citirea Scripturii risipește întristarea și însuflețește veselia, face din păcătos drept, dezrădăcinează răul care există și face să încolțească binele care nu exista; alungă răutatea și duce la virtute, întărindu-o pentru totdeauna: Este un leac duhovnicesc, un farmec negrăit și dumnezeiesc, nimicitor al patimilor. Căci ea smulge spinii păcatelor, curăță ogorul, răspândește sămânța evlaviei și face să se coacă rodul”⁹.

Dimensiunii catehetice a lecturilor biblice i s-ar putea adăuga, după același mare Părinte, o dimensiune”paraclitică”, adică de mângâiere duhovnicească adusă de Scriptură rigorilor ascezei.

În Biserica noastră credinciosul nu are primul contact cu Biblia prin lecturarea ei, ci prin doxologia cultului, prin mijlocirea Liturghiei¹⁰. Credincioșii trăiesc tainele iconomiei divine prin participarea la cultul divin în care se lecturează fragmente din Vechiul și Noul Testament, astfel încât, prin folosirea Sfintei Scripturi în cult i se recunoaște valoarea de prim izvor al credinței și al cultului.

Cuvântul Scripturii aduce rod și crește în Biserică, iar conștiința Bisericii se dezvoltă ca reflex al experienței teandrice a comunității care adâncește tezaurul revelației după natura ei sacramentală¹¹. Cultul Bisericii nu reproduce revelația în mod imitativ, ci o actualizează prin identificarea omului cu evenimentele acesteia. Cuvântul Scripturii primește autoritatea mărturisirii de credință comună prin însușirea posibilităților ei de îndumnezeire a comunității eclesiastice.

Separându-se de sinagogă, Biserica și-a format cultul propriu fără să renunțe la principiul scripturistic al cultului. Instituirea cultului pe baze scripturistice a impus valorificarea modelelor de rugăciune din Sfânta Scriptură.

Monoteismul religiei iudaice s-a reflectat în mod deosebit în formele de cult ale poporului evreu. Cultul în epoca patriarhilor era simplu și consta în invocarea numelui divin sau rugăciuni de laudă, mulțumire, cerere și jertfe, ca semne și simboluri ale recunoașterii atotputerniciei lui Dumnezeu. Din porunca lui Iahve, Moise completează și perfecționează cultul patriarhilor, definind elementele sale esențiale, adică: locașul de cult, persoanele liturgice, actele și timpurile sfinte. Cultul consta în special din sacrificii sângeroase și nesângeroase ce aveau un caracter triplu: latreutic, întrucât sacrificiul se aducea pentru adorarea și preamărirea lui Dumnezeu; euharistic, pentru că se aducea drept mulțumire pentru binefacerile primite de la Creator; de cerere, pentru obținerea de daruri de la Dumnezeu. Jertfele de la Templu erau însoțite de cântări de psalmi, de rugăciuni, de lecturarea unor pasaje din Sfânta Scriptură și de explicarea lor. Cultul sinagogii, care a apărut la începutul veacului al VIII-lea î.d.Hr. pentru diasporaua iudaică, se va extinde apoi în toată Palestina. Sabatul a avut la evrei totdeauna caracterul unei zile de sfințire nu numai de repaus.

Mântuitorul a practicat formele cultului iudaic din vremea Sa pe care însă l-a reformat și spiritualizat, condamnând formalismul cultic al fariseilor (Matei 6, 5-7), jertfele sângeroase (Matei 12, 7), profanarea templului (Ioan 2, 13-17) etc. Mântuitorul nu numai că a întemeiat o nouă religie, ci și a pus bazele unui nou cult, cel creștin, al cărui principiu fundamental este închinarea în duh și în adevăr (Ioan 4, 23-24). La Cina cea de taină El pune temelia cultului creștin prin instituirea Sfintei Euharistii și apoi, prin formele principale ale noului cult, respectiv tainele vieții religioase creștine, se va alcătui nucleul său originar. Mântuitorul oferă ucenicilor ca model ideal de dialog cu Dumnezeu, Rugăciunea domnească (Matei 6, 9-13), instituind și alte forme ale noului cult dintre care, unele moștenite din cultul iudaic, care însă au primit un nou caracter, în spiritul iubirii.

Primii creștini, proveniți aproape numai dintre evrei nu au renunțat, deocamdată, la vechile lor deprinderi de cult. Ei respectau, în paralel, prescripțiile cultului public iudaic de la templu dar și pe cele ale noii credințe pe care au îmbrățișat-o, motiv pentru care, cultul epocii apostolice avea un caracter mixt, iudeo-creștin. Practica citirii Sfintei Scripturi în adunările de cult creștine a fost primită de Biserică de la Sfinții Apostoli și aceștia au moștenit-o din cultul Legii Vechi. Leviții citeau Legea cu voce tare și o explicau poporului. Pentru nevoile cultului, iudeii au împărțit Legea lui Moise în 153 de secțiuni numite parașe ce erau citite în întregime de-a lungul a trei ani. La sinagogă, spre deosebire de templu, nu se jertfea nimic. Aici iudeii se adunau pentru ca să se roage în comun, să citească din Lege și profeți, să cânte psalmi și să asculte predica exegetică a lecturii din acea zi¹². Lectura din Vechiul Testament s-a practicat multă vreme încă în Biserică, dar ea era orientată după principiile creștine. Sfânta Scriptură nu a fost niciodată un text oarecare, ci un cuvânt citit (Colos. 4, 16) și predicat în Biserică, deci interpretat. Integrată în constituția Bisericii, Scriptura explică Biserica și fixează calea și scopul spre care merge. Obișnuința primilor creștini cu practicile cultice iudaice vor determina ca multe lecturi din cultul mozaic să se transmită și în cultul creștin. Principala carte, atât în cultul creștin public, cât și în cel privat a fost Psaltirea „care cuprinde, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, tot ce-i mai folositor în toate”¹³. Canonul 85 apostolic menționează Psaltirea printre cărțile sfinte mult respectate de către creștini. Psalmii se cântau și se cântă și acum de către creștini, dar ei diferă de cei pe care îi cântau iudeii în sinagogă, alegerea lor fiind făcută în special după ideea mesianică pe care o au în conținutul lor. La aceste elemente de tradiție iudaică s-au adăugat altele noi, cu caracter specific creștin, ca: frângerea pâinii, serviciile spirituale, iar mai târziu, alături de lecturile din Vechiul Testament își fac loc, din ce în ce mai mult, cărțile din Noul Testament. Psaltirea a contribuit cel mai mult la formarea rânduielilor creștine de cult. Psalmii formează partea principală din cele șapte laude bisericești, fiind nelipsiți și din rânduiala celorlalte servicii, taine și ierurgii. În cultul creștin, Psaltirea se citește, în postul mare, de două ori pe săptămână, iar în restul anului, o dată pe săptămână, rânduială moștenită din cultul iudaic, în care psalmii erau împărțiți în grupe și fiecare grupă era destinată pentru o zi din săptămână. Tot ritualul iudaic era însoțit de cântări de psalmi.

În epoca post-apostolică, cultul creștin păstrează și pe mai departe, prin excelență, un caracter biblic. „Și în ziua numită a soarelui, zice Sfântul Justin Martirul și Filozoful, toți cei care se află prin orașe și sate ne adunăm la un loc și se citesc scrierile Apostolilor sau ale profeților, pe cât ne permite timpul”¹⁴ sau „în această zi săvârșim trei rugăciuni spre aducerea aminte de Acela care a înviat după trei zile și se face citire din proroci și vestire din Evanghelie și aducerea Sfintei Jertfe și împărtășirea cu sfânta hrană”¹⁵. Constituțiile apostolice descriu în detaliu o adunare liturgică: „. . .iar în mijloc (al bisericii) citețul stând pe un loc înalt să citească cărțile lui Moise și ale lui Iisus al lui Navi, ale Judecătorilor și ale împăraților, Paralipomenele și cărțile despre întoarcerea din captivitate. Pe lângă acestea, cărțile lui Iov și ale lui Solomon și ale celor șaisprăzece proroci, făcându-se citire în două părți. Altcineva să cânte psalmii lui David, iar poporul că cânte începuturile stihirilor. După aceea să se citească Faptele noastre, ale Apostolilor și epistolele lui Pavel, cel împreună-lucrător cu noi, pe care le-a trimis bisericilor după insuflarea Sfântului Duh. Și după aceea, un diacon sau un preot să citească Evangheliile”¹⁶. Erau preferate, dintre lecturile vechitestamentare, cele care aveau legătură cu viața și activitatea Mântuitorului. Septuaginta a fost multă vreme unica lectură în cadrul cultului divin. Încă în secolul al II-lea se vorbea între creștini de Sfânta Scriptură, înțelegându-se prin acest termen numai Septuaginta, adică Vechiul Testament. Abia mai târziu și pe măsură ce cărțile Noului Testament devin tot mai cunoscute și mai răspândite, încep să se impună în adunările de cult.

În cele două Liturghii de rit bizantin, adică a Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare întâlnim în prezent doar două lecturi biblice, ambele din Noul Testament: Apostol și Evanghelie. De-a lungul evoluției rânduielii acestor Liturghii, lecturile biblice din Vechiul Testament au fost omise, rămânând doar în Liturghia Sfântului Vasile și anume numai în cele patru cazuri din cursul anului bisericesc când această liturghie se unește cu Vecernia. De fapt și în aceste cazuri, lecturile vechitestamentare aparțin Vecerniei cu care este combinată Liturghia Sfântului Vasile întrucât, în vechime, în ajunul Crăciunului și al Bobotezei, precum și în joia și sâmbăta din Săptămâna Patimilor, această Liturghie se oficia seara, când avea loc botezul catehumenilor. Lecturile vechitestamentare din rânduiala celor două Liturghii bizantine se pare că încă se mai păstrau pe vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul (sec. VII)¹⁷. Tâlcuitorii Sfintei Liturghii de mai târziu nu pomenesc decât pe cele două lecturi noutestamentare pe care le cunoaștem în prezent. După Nicolae Cabasila (+1371), lecturile biblice au ca scop „să ne pregătească și să ne învrednicească în vederea sfințirii prin Taine”¹⁸.

Vechiul Testament este prezent în Sfintele Liturghii, a Sf. Ioan Gură de Aur și a Sf. Vasile cel Mare, prin numeroase texte, începând cu Proscomidia, preluate din Isaia cap. 53, 7-8 („Ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie nevinovată, fără de glas împotriva celor ce o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui s-a ridicat și neamul Lui cine îl va spune. Că s-a luat de pe pământ viața Lui”); Avacum, 3, 3; dar mai ales din psalmi: 45, 10; 92 („Domnul a împărățit întru podoabă s-a îmbrăcat; îmbrăcatu-s-a Domnul întru putere și s-a încins. Pentru că va întării lumea care nu se va clăti. Gata este scaunul Tău de atunci, din veac ești Tu. Ridicat-au râurile Doamne, ridicat-au râurile valurile lor”); 17, 1 („Iubite-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu”); 50. În rânduiala propriu-zisă a celor două Liturghii se întâlnesc fragmente de texte vechitestamentre, cum sunt: psalmul 50, versetele 12-13, 16, 21-22; psalmul 102, 1 (antifonul 1 ”Binecuvintează, suflete al meu pe Domnul și toate cele dinăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui”); 133, 2; 17, 2-3; 17, 1; Isaia 6, 3 („Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui”) și 7 („Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăța”; psalmul 117, 26-27 („Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă”); 27, 12 („Mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta”); 57, 6; 121, 8, psalmul 112, 2 („Fie numele Domnului binecuvântat”). În Liturghia darurilor mai înainte Sfințite numărul textelor din Vechiul Testament sunt mai compacte și mai numeroase. Catisma 18, de pildă, cuprinde 15 psalmi, împărțiți în trei stări, după fiecare stare preotul rostește ectenie mică, psalmul 103, două sau mai multe paremii; psalmii 140-141, 1-2 („Doamne stigat-am” și „Să se îndrepteze”); psalmul 140, 3-4 („Pune Doamne pază gurii mele. . . Să nu abați inima mea”); psalmul 33, 8 („Gustați și vedeți. . ”). Numeroase formule liturgice din cultul ortodox sunt preluate din Vechiul Testament, unele folosite chiar de Mântuitorul: „Doamne miluiește”, „Pace tuturor”, „Pace ție”, „Amin”, „Aliluia”. La acestea se adaugă prochimenele de la citirea Apostolului sau a Paremiilor, care sunt de asemenea influențe vechitestamentare în cultul creștin. În cadrul Sf. Liturghii sunt pomenite personaje din Vechiul Testament: Moise și Aron, Ilie și Elisei, David și Esei, etc.

În serviciul celor șapte Laude, psalmii vechitestamentari sunt mult mai numeroși. La Vecernie se citesc sau se cântă psalmii 103, 140-141, 1, 1 („Fericit bărbatul. . „) 33, 10 („Bogații au sărăcit. . „”, Catismele, Paremiile, prochimenele și stihurile de la Stihoavnă. La Utrenie: psalmii 19 și 20; 3, 37, 42, 87, 102, 142; 134-135 (Polieleul) 148, 149, 150 (Laudele); psalmul 136 („La râul Babilonului”) psalmul 50 precum și numeroase fragmente din psalmi sub formă de stihuri ce preced diferite stihiri. De asemenea și în serviciul laudelor mici sunt numeroși psalmi sau fragmente de psalmi. În rânduiala tainelor și a ierurgiilor se păstrează, de asemenea diferiți psalmi care se citesc, precum și fragmente de psalmi, ce se rostesc sau se cântă. Odată cu apariția și dezvoltarea poeziei imnografice de rit bizantin (a doua jumătate a veacului al IV-lea) prin marii imnografi: Roman Melodul (sec.VI), Anatolie, patriarhul Constantinopolului (+458), Andrei Criteanul (+726), Cosma de Maiuma (sec. VIII), Ioan Damaschin (+749), Teofan Mărturisitorul, Iosif și Teodor Studitul, Iosif Graptul (sec. VIII-IX), și pătrunderea progresivă în cult a creațiilor lor imnografice, numărul psalmilor citiți sau cântați în serviciul liturgic s-au redus substanțial. Ei au fost înlocuiți în totalitate sau parțial de noile creații literare de factură creștină ce au primit diferite denumiri: tropar, condac, icos, stihoavnă, sedealnă, canon etc. Acest proces a durat până în veacurile X-XI și s-a concretizat prin apariția cărților de cult: Octoih, Minee, Triod, Penticostar, Molitvelnic, iar mai târziu: Arhieraticon, Ceaslov, Acatistier.

În cultul creștin, textele biblice vechitestamentare sunt mai numeroase decât textele neotestamentare. Acest fapt reflectă considerația de care sau bucurat cărțile Vechiului Testament printre primii creștini și care au fost cele dintâi cărți liturgice ale lor. Nu rezultă de aici dependența cultului creștin de cel vechitestamentar, ci relația dintre Vechiul și Noul Testament ca izvoare ale aceleiași Revelații divine. Elementele împrumutate în cultul creștin din Vechiul Testament au primit o altă semnificație și un înțeles profund spiritual. Unele elemente ale cultului creștin au fost prefigurate în Legea veche, astfel încât Vechiul Testament are un caracter tipic și simbolic, față de cultul creștin. Cultul vechi-testamentar poate fi socotit „un pedagog spre cultul creștin”, așa cum Scriptura Vechiului Testament este un „pedagog spre Hristos” (Gal. 3, 24).

Singurele izvoare de informație asupra cultului creștin din veacul apostolic sunt cărțile Noului Testament. Ele însă nu-și propun să expună un tablou al vieții liturgice a Bisericii din epoca apostolică, pentru simplul motiv că așa ceva nu era necesar, întrucât destinatarii acestor scrieri cunoșteau foarte bine detaliile vieții Bisericii din care făceau parte. Totuși, din analiza lor se reflectă indirect bogata viață liturgică a Bisericii veacului întâi și se poate contura elementele ce compuneau un serviciu cultic. Pe lângă ritualul euharistic propriu-zis, în cadrul adunărilor de cult din epoca respectivă, așa cum deducem din aluziile indirecte ale cărților Noului Testament, se lecturau din scrierile Sfinților Apostoli, alături de cele din cărțile vechitestamentare (Fapte 13, 5; I Tesaloniceni 5, 27; Coloseni 4, 16) și se intonau cântări religioase (psalmi, imne și cântări duhovnicești: I Corinteni 16, 26; Efeseni 5, 19; Coloseni 3, 16). La acestea se adăugau: predica, sub formă de omilie, rugăciunea (Fapte 2, 42) și colectele pentru săraci (I Corinteni 16, 1-2). Erau conexate cu euharistia agapele (I Corinteni 11, 20-22) și manifestările harismelor (I Corinteni 14). Între cântările religioase au fost, probabil, unele imne din cărțile Noului Testament, cum ar fi: a preotului Zaharia (Luca 1, 68-79); a Dreptului Simeon, unul dintre cele mai vechi imne noutestamentare din cultul creștin (Luca 2, 29-32); a Fecioarei Maria (Luca 1, 46-54) precum și unele fragmente de proză ritmată citate în epistolele Sfântului Apostol Pavel (Romani 12, 11-12; Efeseni 5, 14; I Timotei 3, 16 și II Timotei 2, 11-13).

În adunările de cult din veacul apostolic și post apostolic se lecturau din scrierile apostolice (evanghelii și epistole) în măsura în care comunitatea respectivă le deținea și le socotea autentice. Situația s-a schimbat atunci când s-a fixat canonul cărților Noului Testament, care vor fii socotite canonice și, pe măsură ce cultul s-a dezvoltat, fragmente noutestamentare l-au îmbogățit și completat.

Din Noul Testament se lecturează în cult din toate cărțile, cu excepția Apocalipsei, carte cu simboluri greu de înțeles și de interpretat. Din slujba Sfintei Liturghii și nici din alte slujbe nu lipsesc lecturile din Evanghelii, Faptele Apostolilor și din Epistole. O primă rânduială în privința citirii textelor rânduite în pericope o găsim în Tipicul Sfântului Sava (531). Ele sunt rânduite în așa fel încât într-un an să se citească tot Noul Testament. Pericopele evanghelice sunt rânduite în așa fel în cursul anului bisericesc, încât credincioșii să cunoască momentele importante ale vieții și toate faptele mântuitoare a lui Hristos ca și învățăturile Lui esențiale, care sunt normative pentru viața ce ne duce spre înviere. Evanghelia se citește însoțită de mărirea adusă lui Dumnezeu stimulând taina negrăită a conținutului cuvintelor și faptelor lui Hristos, în care se simte prezența și vibrația mai presus de lume a Persoanei Lui. „Acolo unde cuvântul se oprește, scria Paul Evdokimov, se indică negrăitul, cântarea îl duce pe om dincolo de limită, în apofatic¹⁹” De la Paști până la Rusalii, la Liturghie se citește Cartea Faptele Apostolilor și Evanghelia de la Ioan, iar în duminicile următoare, din celelalte Evanghelii: Matei, Marcu și Luca și din epistolele pauline și sobornicești.

Fragmente din unele cărți noutestamentere sunt rostite sau citite în cadrul Sfintei Liturghii. În cadrul ritualului închinării la vremea începerii Liturghiei, preotul rostește și cântarea de mărire a îngerilor de la Nașterea Domnului: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni, bunăvoire” (Luca 2, 14) pentru că Liturghia anunță întruparea Domnului vestită de către îngeri în noaptea Nașterii. Fericirile alcătuiesc antifonul 3 la Liturghia din Duminicile și sărbătorile sfinților și care fac parte din Predica de pe munte (Matei 5, 3-12) ce reprezintă începutul propovăduirii Evangheliei. La marile praznice împărătești, în loc de imnul trisaghion se cântă „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat" (Galateni 3, 27). La începutul anamnezei, preotul rostește cuvintele de la II Corinteni 13, 13 „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți”, iar partea a doua a anamnezei se încheie cu cuvintele: „Luați mâncați, acesta este Trupul Meu. .. . .” și „Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu. . „ (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20). Prin aceste cuvinte Hristos a oferit pâinea și vinul prefăcute în Trupul și Sângele Său, ucenicilor și asigură, în acest mod, comunitatea liturgică că aceeași putere a Sa va realiza și acum această prefacere. Spre finalul Liturghiei, înainte de împărtășire, simțindu-ne pregătiți și vrednici de a ne socoti fii ai Lui Dumnezeu, Îl invocăm ca pe un părinte, prin Rugăciunea domnească sau „Tatăl nostru” (Matei 6, 9-13). Multe rostiri liturgice exprimate în formă de doxologii, formule de binecuvântări și de invocări finale sunt inspirate din epistolele pauline, cele sobornicești și din Apocalipsă²⁰ (Evrei 13, 21 și 25; I Corinteni 16, 22-23; I Petru 5, 14; Apocalipsă 1, 4-5 și 8; 22, 20-21).

În rânduiala tainelor și a ierurgiilor (cu unele excepții) elementele liturgice principale sunt pericopele citite, cu denumirea de Apostol și Evanghelie. Acestora se adaugă formule și rostiri liturgice noutestamentare. Binecuvântarea liturgică a fost preluată în cultul creștin încă de la început, așa cum atestă Noul Testament. Mântuitorul în numeroase situații binecuvânta persoane sau lucruri. Prin atingere sau prin punerea mâinilor, Iisus îi vindeca pe bolnavi. Prin binecuvântare a înmulțit pâinile (Matei, 14, 19), iar la Cina ce de Taină, El a binecuvântat pâinea și vinul (Matei, 26, 26-27). La fel și la Emaus, chiar în ziua în care a înviat, Iisus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o celor doi ucenici (Luca 24, 30-31), gest ce le era familiar și din care L-au recunoscut pe Domnul. Semnificativă este binecuvântarea copiilor de către Mântuitorul prin gestul punerii mâinilor peste ei (Matei 19, 13-15). În repetate rânduri, Mântuitorul a binecuvântat hrana, alimentele. În epistola adresată lui Timotei (I Tim. 4, 3-5), Apostolul Pavel îl avertizează să se ferească de ereticii care „opreau de la unele bucate” care sunt date de către Domnul și se sfințesc prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune. Se sfințea, de asemenea undelemnul, folosit desigur la taina Sf. Maslu (Marcu 6, 13; Iacov 5, 14) sau la taina Mirungerii (II Corinteni 1, 21-22). Temeiuri ale sfințirii pot fii socotite: Botezul Domnului în Iordan, când Duhul Sfânt a sfințit pe Mântuitorul „și apele” cum se cântă la Bobotează; prefacerea apei în vin la Cana Galileei (Ioan 2, 1); textele evanghelice în care „apa” sau „apa vie” apare ca simbol al harului Duhului Sfânt (Ioan 4, 10, 11, 13); apa vindecătoare de la Vitezda (Ioan 5, 4); apa care, împreună cu sângele, a curs din coasta Mântuitorului (Ioan 19, 34). În Biserica veacului apostolic se sfințea apa baptismală. Apostolul Pavel vorbește în Efes despre sfințirea membrilor Bisericii „cu baia apei prin cuvânt” (Efeseni 5, 26), fiind vorba, desigur, despre botez. Și mai clar se exprimă, același apostol, în epistola către Evrei (10, 22) în care îndeamnă la spălarea trupului „în apă curată”, care nu poate fii decât apa sfințită.

Simbolismul liturgic are o mare valoare pentru Biserică, întrucât aceasta se socotește pe sine trup tainic al lui Hristos. Prin cultul său, Biserica trăiește „taina mântuirii noastre”²¹ de la creație până la întemeierea ei. Prin realismul său simbolic, cultul repetă Revelația lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Dar, pe când Revelația în Hristos este unică, actualizarea ei în cult are un caracter ciclic, pentru ca timpul liturgic al Bisericii să se umple de mulțimea harurilor Revelației. Mântuitorul Hristos domină întreaga istorie spirituală a lumii tocmai datorită semnificațiilor pe care revelația le descoperă. „Să se bucure făptura, cerurile să se veselească”, „marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi”, „pământul peștera celui neapropiat aduce”, „ziua învierii să ne luminăm popoare”, se aude când amintirea faptelor mântuitoare se unesc cu bucuria celor ajunși la înțelegerea tainelor credinței. Cu fiecare retrăire a planului revelației, câștigăm în înțelegerea scripturii și ne ancorăm pe linia înduhovnicirii prin ea. Folosind Scriptura în cult, aceasta devine un factor de viață în Biserică, așează cultul pe temelia teandrică a acesteia și-i susține misiunea de propovăduire în vederea permanentei sale identități.