Résumé
Timișoara est un espace interculturel, où se sont harmonisées des coutumes, des mentalités, des rites religieux, des pratiques laïques appartenant aux différentes nationalités et confessions qui sónt venues dans le foyer de la ville depuis une centaine d'années
Timișoara este un spațiu intercultural, unde s-au armonizat obiceiuri, mentalități, rituri religioase, practici laice, aparținând diferitelor naționalități și confesiuni care au venit în vatra orașului de sute de ani.
În perioada premodernă și chiar în secolul XVIII, parțial și în secolul următor, comunitățile etnice din oraș și-au cultivat cu ardoare tradițiile, valorile spirituale și formele specifice de manifestare pe plan cultural. Însăși dispunerea populației în cartierele Timișoarei, îngăduia și încuraja departajarea formelor de manifestare culturală în funcție de individualitățile etnice sau confesionale constituite.
O importantă populație ortodoxă, de români și sârbi, este concentrată în cartierele limitrofe - amestecată cu locuitori de alte confesiuni și naționalități1.
La mijlocul secolului XIX Timișoara dispunea de instituții culturale importante, cu o bogată activitate. Primarul I.N. Preyer menționează ca fiind în activitate: două lucrări, care oferă locuitorilor mană spirituală; două litografii (una de stat și una particulară); un cazinou; un teatru cu 75 de loje, care „a fost de multe ori școală de talente”; o societate de lectură, etc. Cu mândrie, primarul I.N. Preyer considera Timișoara un oraș purtător de cultură, care emana „din civilizația europeană”, iar locuitorii priveau „către orașe mai fericite, unde viața spirituală își ridica cu predilecție altarele”2.
În preajma primului război mondial, funcționează în oraș un număr însemnat de instituții și asociații culturale, constituite pe baze moderne, care se bucurau de sprijinul și participarea unei părți importante a populației. Este suficient să precizăm că în anul 1911 Biblioteca comunală (orășenească) avea însăși 6012 cititori, fiind consultate 12947 de titluri de carte3.
Un rol important în dezvoltarea culturii orașului de pe Bega, îl avea Despărțământul „Astra”, organizat la Timișoara în 24 decembrie 1898. Cuprindea inițial doi membrii fondatori, 10 membrii pe viață și 47 de membrii ordinari. Conducerea era alcătuită din dr. Aurel Cosma, dr. Valeriu Mezin, Ioan Pinciu4. A organizat cursuri de alfabetizare, sărbători culturale cu repertoriu național, a sprijinit material școala confesională și elevii români săraci, a informat populația românească asupra problemelor de interes național prin difuzarea principalelor ziare („Gazeta Transilvaniei”, „Tribuna poporului”, „Drapelul”) și a sutelor de cărți cu „narațiuni de istorie națională”.
Reuniunea Română de lectură s-a înființat la 1 martie 1873, la îndemnul și truda cetățeanului Belitz, sub denumirea „Societatea cercului de lectură română din Timișoara”. La înființare număra 59 de membrii, având și o conducere alcătuită din învățatul Traian Lungu – președinte, Gheorghe Alexandru, Gheorghe Ardelean, V. Ignea și Fogarassy, acesta din urmă devenind economul reuniunii5.
Biserica și școala au fost în Banatul istoric al secolelor XIX-lea și al XX-lea, principalele instituții românești. Totodată, ele au fost, alături de presă, principalele formatoare de opinie politică și de educație culturală pentru populația românească din Banat. Aceste demersuri s-au materializat prin intermediul muncii devotate ale preoților și învățătorilor. Aceștia au implantat în cugetele și aspirațiile populației bănățene dorința de unitate politică și spirituală, de libertate națională și dreptate socială. Cadrele didactice erau cele care defineau coordonatele de evoluție pentru întreaga societate din această regiune.
In prima fază, istoriografia românească, ce include studii referitoare la problematica culturii din Timișoara, își asumă rolul de a prezenta cititorilor pagini inedite din istoria școlilor, manifestărilor culturale bănățene.
Cărțile și monografiile respective se constituie totuși, într-o valoroasă sursă de informare istoriografică, deși maniera de prelucrare a datelor, pe care aceste surse edite le includ, trebuia să fie una critică. Avem în vedere faptul că presa vremii a publicat importante date statistice școlare, însă ele nu au fost incorporate decât orientativ și neorganizat în aceste lucrări. Marea majoritate a autorilor erau pedagogi bănățeni, ei înșiși implicați în procesul instructiv-educativ școlar, ceea ce se reflectă și în subiectivismul comentariilor și în stilul scrierii lor cu referire la evoluția școlii. Comentariile sunt, de cele mai multe ori marcate de patetism și de emoția retrăirii, prin litera scrisă, a momentelor considerate înălțătoare, din « istoria învățământului ».
Deși sunt puternic influențate de situația politică a perioadei în care au fost elaborate, există și studii istorice, bine argumentate științific și temeinic sitematizate. Accentul analizator-discriptiv istoric, nu cade, nici în lucrările menționate, pe o caracterizare amănunțită a procesului de învățământ. Cu toate că sunt prețioase pentru istoria națională, ele descriu și abordează, într-un mod mai restrâns inclus în situația politico-socială a perioadei, pagini din istoria învățământului confesional românesc. Demersul nu este axat doar pe prezentarea aspectului școlar al vieții românilor din Banat și Transilvania, ci este unul integrator și evolutiv din punct de vedere cultural-politic.
Lucrările științifice, de la începutul și până la mijlocul secolului al XX-lea au, în general, dimensiuni restrânse. Ele abordează mici fragmente din evoluția istorică a învățământului confesional românesc bănățean și transilvănean. De cele mai multe ori sunt, fie abordări punctuale, fie mai puțin structurate pentru a putea fii considerate complete și exhaustive. In aceste studii evenimentele legate de școală și Biserică sunt, totuși analizate corect, analitic și prin prizma evoluțiilor istorice politico-sociale.
Foarte importante sunt volumele de documente inedite publicate pe tema învățământului. Inițiativa a aparținut anterior anului 1989, românilor din Voivodina, care prin intermediul Societății de limbă română, editează o serie de cinci volume de documente deosebit de valoroase, pentru istoria instituției școlare confesionale bănățene. Comisia de documentare avea nouă membrii și avea compusă din: Aurel Trifu – publicist din Vârșeț... Documentele fac referire la Banatul de sud, inclusiv regiunea Vârșețului, la Conferințele învățătorilor din regiunea Coștei, dar și la părțile bănățene de nord administrate bisericesc de către Episcopia Aradului.
Colecțiile de documente particulare și ale unor instituții culturale publicate sunt și ele deosebit de valoroase. Menționăm aici pe cea aparținând corului vocal român din Biserica – Albă și Doloave și a profesorului Liviu Roman din Lugoj. Este una din puținele colecții de documente autentice care reproduc pagini din istoria învățământului confesional românesc bănățean. Intervențiile editorilor în transcrierea textelor sunt minimale, ceea ce le mărește valoarea documentară și originalitatea.
La sfârșitul secolului al XX-lea, istoriografia din Banat aprofundează într-un mod științific, aspectele vieții social culturale și politice ale perioadei: latura spiritual-religioasă, activitatea culturală, presa, evoluția mentalului colectiv, componentele economice, (agricultura, industria, comerțul, activitatea bancară și de credit, transporturile, infrastructura) și cele privind demografia și urbanismul.
Invățământul conform studiilor științifice menționate este domeniul care, aflat la confluența tuturor aspectelor existenței civilizate, receptează influențele acestora. Pe termen lung, la rândul său, știința de carte modelează celelalte structuri ale societății aducând modificări în mentalități, comportament și modul de trai al oamenilor. Acest tip de abordare este, în esență corect. Se datorează faptului că, prin structură, mod de organizare și funcționare, sistemul de învățământ el oricărei societăți umane se găsește într-o relație de interdependență cu toate celelalte aspecte ale vieții economice, sociale și culturale. Se mai adaugă, ca element particularizant faptul că, acești autori sunt de fotrmație profesională pedagogi. Demersul lor analitic are deci, ca punct de plecare, o cercetare de tip metodico-științific cu relevarea pe capitole sau pe părți consistente de conținut, a metodelor didactice și a inovațiilor psiho-pedagogice ale școlii vremii. In ceea ce privește evidențierea legăturilor puternice existente între școala confesională și Societatea în mijlocul căreia își desfășoară activitatea, această abordare a fost puternic stânjenită de neputința din motive politice, de a incorpora amănunțit modalitatea de funcționare a relației școală-societate, puternic mediată și condiționată de cea existentă între Biserică și Societate.
Condițiile politice și sociale ale perioadei comuniste au impus istoriografiei un limbaj specific și o abordare unilaterală a problemelor cultutrale și spirituale. De pildă, apelul făcut la unele surse documentare privind evoluția unică, confesional-istorică a învățământului a fost practic aproape inexistentă. Formularea de opinii bine documentate și corect articulate a fost îngrădită. Principalii cercetători ai subiectului, pentru Banat, Victor Tîrcovincu, Petru Radu, Dumitru Onciulescu și Vasile Popeangă, au fost încorsetați, din cauza relațiilor istorice concrete la care am făcut referire anterior, în emiterea de concluzii definitive și complexe. Aceasta s-a datorat în special, limitării accesului la o Istorie a Bisericii Românești, obiectiv formulată și accesibilă tuturor. Subiectul era foarte dificil și de cele mai multe ori periculos de abordat în acele timpuri. De cele mai multe ori, preocupările legate de Biserică, Cultură, Scoală din Timișoara, pentru această perioadă, s-au constituit în lucrări interesante, dar cu atitudini partizane. Biserica, prin intermediul școlii a înființat Fonduri și Fundații școlare, în acordarea de stipendii tinerilor defavorizați pentru a putea studia la școlile medii și superioare. A fost analizată în mod restrâns și activitatea învățătorilor în cadrul asociațiilor culturale locale, importanța muncii lor în organizarea de coruri, în promovarea modernității în societate, în combaterea practicilor de concubinaj, a alcoolismului, a luxului în rândul populației, etc. Toate aceste acțiuni au avut ca efect, vizibil pe termen lung, îmbunătățirea calității vieții în rândul comunităților locale.
A fost infim evidențiat rolul jucat de Conferințele și Reuniunile învățăorilor în cadrul mișcării naționale, precum și activitatea desfășurată de către corpul profesoral în ambianța cultural-politică creată de Astra, sau pentru inițierea și susținerea campaniilor electorale ale PNR din Banat. Aceste activități extrașcolare ale învățătorilor bănățeni sunt reflectate mai mult subaspectul perfecționării de tip metodico-științific. Implicarea instituției școlare confesionale în acțiunile caritabile, specifice stării de război, nu este, nici ea, decât parțial reliefată de studiile științifice ale perioadei amintite.
Studiile istorice recente, cu o abordare științifică modernă, sunt structurate pe o tematică foarte complexă și își extrag concluziile dintr-o istoriografie care include surse documentare originale, în marea lor majoritate provenind din arhivele ecleziastice.
Menționăm contribuțiile istoriografice ale autorilor care, în opinia noastră, se constituie în studii valoroase : Ioan Munteanu6, Nicolae Bocșan, Costin Feneșan, Ioan Hațegan, Vasile Dudaș, Valeriu Leu, Carmen Albert, I.D. Suciu, Radu Constantinescu, Mihai Pârvulescu, Cornel Sigmirean, Vasile Popeangă, Constantin Brătescu, Cornel Petroman, Pavel Vesa, Luminița Wallner Bărbulescu, Radu Păiușan etc.
Majoritatea studiilor abordate se înâlnesc o abordare istorică complexă a problematicii studiate - Biserica și Cultura. Analiza este bazată, totodată, pe o documentare minuțioasă și cuprinde mult material științific inedit.
Surse documentare valoroase, pentru această problematică, sunt colecțiile inedite din Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului, aflată în Timișoara, Arhiva episcopiilor ortodoxe din Caransebeș, Arad, Vârșeț, Lugoj (greco-catolică) etc.