Biserica în viziunea simeoniană este constituită obiectiv ca realitate eshatologică și ca instituție care este prezentă în istorie începând cu taina pogorârii Sfântului Duh la Cincizecime. Biserica este mai mult decât „universul îmbrățișat de cele cinci simțuri și decât căderea”1, e ceva mai mult decât lumea fenomenală, este un adevăr real și obiectiv ce transcende toate acestea.
Pentru Sfântul Simeon Biserica deține un loc important în teologia sa fiind „Trupul lui Hristos dăruit Cuvântului celui întrupat din Maica Domnului”2. Concepția că Biserica este trupul lui Hristos o regăsim în cuvântările sale etice, în care Sfântul Simeon face analogia între trupul omenesc, cu mădularele sale, și Biserica, împreună cu sfinții și credincioșii săi ca mădulare ale sale: „Dacă este adevărat că Sfinți sunt negreșit mădulare ale lui Hristos, Dumnezeul și Stăpânul și datoria lor este de se alătura Lui și de a rămâne alipiți de Trupul Său, așa încât el să fie pentru ei Capul, iar Sfinții de la începutul veacurilor și până în ziua cea mare să fie mădularele sale, urmează că în același fel mulțimea lor va forma Trupul cel Unul al Lui Hristos, exact ca un om întreg”3. Trupul lui Hristos este cel care stabilește legătura sa cu umanitatea, acesta fiind luat din Adam prin Sfânta Fecioară Maria. Întocmai acesta este și motivul pentru care este posibilă o astfel de analogie a Bisericii cu trupul uman, Sfântul Simeon scoțând în evidență unitatea acestor mădulare în trup asemenea trupului lui Hristos cu Sfinții. Această unitate, mai apoi, o compară cu unirea dintre bărbat și femeie, devenind amândoi un singur trup, unire contemplată în Euharistie, în taina căreia are loc unirea credinciosului cu Hristos. Comuniunea Euharistică ca și condiție a vieții, a creșterii spre desăvârșire în dragoste cu și pentru Hristos, este chiar condiția existenței Bisericii înseși. Acest lucru îl surprinde și teologul român Ioan Ică Jr. comentând Discursul teologic 1 și 3: „Căci luând Duhul Stăpânului nostru și Dumnezeu, ne facem părtași ai Dumnezeirii și Ființei Lui, iar mâncând preacuratul Său Trup, adică dumnezeieștile taine, ne facem într-adevăr concorporali și înrudiți cu El în întregime”4.
Sfântul Simeon afirmă că Biserica este acum încă nedesăvârșită, ea trebuie să-și atingă deplinătatea, ceea ce ne conduce la a constata că Sfântul are o viziune eshatologică asupra eclesiologiei. Acum această Taină a Sfintei Euharistii rămâne ascunsă, însă ea continuă să se săvârșească până la a doua venire a Mântuitorului și să se descopere parțial în trupul sfinților, motiv pentru care Sfântul Simeon vorbește despre nestricăciunea sfintelor moaște, ca dovadă a prezenței lucrării harului în trupul uman, prin unirea acestuia cu Hristos în Taina Euharistică, în spațiul sacru al Bisericii și plinindu-se la învierea generală. Tot așa și Biserica, ca și Trupul Sfinților, se va desăvârși, fiind o lume înfrumusețată prin prezența harului, un al doilea Eden, Ierusalimul cel Nou, Biserica fiind templul lui Dumnezeu este de fapt însuși Hristos, trup desăvârșit și plin de slavă.
Biserica asemenea întregului univers este întru facere este într-un continuu proces de întregire, de completare, în sensul că trebuie să se nască din apă și din Duh întregul univers prin om: „iar pe care i-a hotărât mai înainte, i-a și chemat, și pe care i-a chemat, i-a și îndreptat, iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a slăvit” (Romani 8, 30); „Până ce vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4,13); „De adunarea sărbătorească și de Biserica celor întâi născuți, care sunt înscriși în ceruri și de care Dumnezeu, Judecătorul tuturor și de darurilor drepților celor desăvârșiți” (Evrei 12, 23).
Biserica și rolul său mântuitor sunt prefigurate încă de la creație, raiul pământesc închipuia de fapt Ierusalimul cel Nou (Biserica desăvârșită), iar pomul vieții veșnice închipuia pe Hristos, după cum subliniază Noul Teolog: „Coasta lui Adam, prefăcută în femeie era un chip al Bisericii, o altă taină a iconomiei mântuirii; căci atunci când omul va fi pierdut asemănarea chipului, creat pentru a fi tipul Împărăției cerurilor și care era raiul, va fi rămas fără pomul vieții, prin coastă va fi reunit cu Hristos Dumnezeu și adus din nou la vechea frumusețe originară”5. Această coastă a lui Adam nu este altcineva decât preacurata Fecioara Maria prin care Dumnezeu și-a ținut făgăduința cum că va trimite pe Fiul Său pentru a restaura chipul dumnezeiesc în om: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere 3, 15).
Legătura omului cu Biserica și cu Hristos trebuie să fie permanentă, Sfântul Simeon numind această legătură logodnă, sufletul omului și Biserica fiind logodnice ale lui Hristos, ceea ce înseamnă că în afara Bisericii, a Sfintelor Taine ce să săvârșesc în aceasta, nu putem primi cu adevărat pe Hristos înăuntrul nostru. Sfântul Simeon Noul Teolog pune un accent deosebit pe unicitatea și sfințenia Bisericii, în afara căreia nu poate exista mântuire: „Așadar, numai ei sunt mântuiți, (...) cei ce se fac părtași de dumnezeirea Lui, a Făcătorului tuturor, după mărturisirea lui Pavel: că Biserica lui Hristos trebuie să devină Trupul cel unu al Domnului, Trup Dumnezeiesc, fără pată și fără lipsă, precum și fără orice zbârcitură (...) acest trup care nu este altul decât credincioșii și al cărui Cap este Hristos”6. Toate darurile Sfântului Duh primite de la Hristos, manifestate în Biserică, le-am moștenit pe linie apostolică.
Sfântul Simeon vorbindu-ne despre acest lucru în epistola a 3-a, ne explică și importanța și rolul săvârșitorului Sfintelor Taine. Preotul fiind cel care primește harul dumnezeiesc care a fost transmis până astăzi și va fi transmis în continuare până la a doua venire a Mântuitorului pe calea unei succesiuni apostolice neîntrerupte, preotul fiind mediator între Hristos și credincioși. Urmașii Sfinților Apostoli au primit aceleași daruri ca și aceștia, în Biserică nimic nu s-a împuținat în timp (harul), harul Duhului Sfânt rămâne același prezent, constant, continuu în Biserică în Sfintele Taine și în om prin acestea.
Așadar, Sfântul Simeon dezvoltă învățătura Noului Testament despre Biserică: „Biserica este trupul lui Hristos, născut din Fecioara Maria, că Hristos este Piatra sa, Mirele ei și că ea este Templu mereu în construcție și mereu neterminat până în ziua cea de pe urmă, când va ajunge la plinătate. Prin Duhul Sfânt, Trupul Lui Hristos, Biserica, crește mereu, însă tot Duhul Sfânt este acela care trimite bărbați cu duh prorocesc pentru a reînnoi atunci când aceasta decade datorită greșelilor ierarhiei sale”7.
Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă cu tărie faptul că Sfintele Taine sunt strâns legate de viața Bisericii, de dinamismul ei, constituind de fapt esența vieții, care nu se poate săvârși în afara Bisericii. În întreaga operă simeoniană găsim referiri la Sfintele Taine, Sfântul Simeon vorbind despre Taina Sfântului Botez, a Mirungerii, a Pocăinței, a Euharistiei și tangențial despre Preoție, fără a le trata în mod sistematic. Motivul pentru care Sfântul Simeon Noul Teolog acordă o importanță Sfintelor Taine este chiar rolul lor în mântuirea omului. Astfel prin Sfintele Taine intrăm în comuniune cu Dumnezeu prin lucrarea Duhul Sfânt în Biserică. Prin revărsarea energiilor dumnezeiești necreate în lume cu puterea Duhului Sfânt se poate realiza fiecare om și creștin, dar numai în cadrul Bisericii și nu părăsind cadrul acesteia.
Atunci când vorbește despre Sfânta Taină a Botezului, Sfântul Simeon Noul Teolog aduce în discuție ideea de botez al Duhului, nefiind vorba de două botezuri, ci de o lucrare începută în apele Tainei Sfântului Botez, care se continuă toată viața. Una din lucrările Tainei Sfântului Botez pe care Sfântul Simeon o descrie prin simbolurile apei, curățirii, luminii și focului, care sunt interpretate ca Duhul dumnezeiesc, consubstanțial cu Tatăl și Fiul.
Prin lucrarea Sfântului Duh în Taina Sfântului Botez devenim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, adică și noi la rândul nostru fii ai Tatălui, născându-ne din apă și din Duh, devenim nemuritori. Deși Sfântul Simeon recunoaște prezența lucrării Sfântului Duh în Sfânta Taină a Botezului, afirmă faptul că nu numai a fi botezat e suficient pentru câștigarea mântuirii, ci de a avea credință în Sfânta Treime și în dumnezeirea Mântuitorului Hristos, de a fi conștient deplin de existența harului în noi, primit prin această Taină și de a duce o viață virtuoasă spre a spori darul primit de la Sfântul Duh. Acestei idei Sfântul Simeon îi acordă un imn întreg (imnul 55: „Că Duhul Sfânt rămâne la cei ce au păzit curat Sfântul Botez, dar se depărtează de cei ce-l întinează”8): „Căci cei ce au primit de prunci Botezul Tău și au dus o viață nevrednică de el, au mai mare osândă decât cei nebotezați, cum ziceai (Evrei 10, 29), fiindcă au ocărât haina Ta sfântă”9.
Pentru Sfântul Simeon Botezul Duhului înseamnă o a doua naștere a omului și o vedere a lui Dumnezeu. Travaliul celei de a doua nașteri a omului nu este altceva decât pocăința, o nouă curățire trupească și sufletească, prin lacrimi pentru păcatele noastre, rugăciune multă, spovedanie, fapte bune și Euharistie, lucru posibil prin ajutorul lucrării harului Duhului Sfânt pe care l-am primit la Botez, însă făcut invizibil pe parcursul vieții prin păcate. La acest Botez al Duhului, primim harul mai deplin decât la Botezul inițial, „har peste har”. La primul Botez suntem curățiți de păcatul originar și ridicați la starea primordială, adică după chipul lui Dumnezeu, ca mai apoi să putem ajunge cu ajutorul harului la asemănarea cu El: „Tu Mântuitorule ai dat pocăința spre o a doua curățire și ai rânduit ca țel harul Duhului pe car l-am primit mai întâi la Botez, căci nu numai prin apă vine harul, potrivit cuvintelor Tale, ci mai curând prin Duhul în chemarea Treimii”10.
Sfântul Simeon afirmă faptul că omul trebuie să simtă conștient prezența harului primit la Botez, unde a fost îmbrăcat în Hristos, harul Duhului Sfânt făcându-și din sufletul și trupul său sălaș. Acesta este motivul pentru care susținem că legătura cu Sfânta Treime este una personală, directă și conștientă, numai în acel moment sufletul și trupul se îmbracă cu lumina dumnezeiască, „lumina Duhului Sfânt este așadar și izvorul conștiinței spirituale umane”11.
Pentru Sfântul Simeon totul stă pe experierea conștientă a harului, încât sesizarea prezenței lui prin experiență sau simțire nu este doar o stare afectivă, ci este o conștiință deplină, o cunoaștere, aceasta nepresupunând o receptare a harului prin fiecare simț în parte, ci prin cunoaștere rațională, voință și sentiment puternic statornic, motiv pentru care experierea harului este de fapt o cunoaștere parțială a lui Dumnezeu. Așadar, singura cale de a ne desăvârși este participarea la Sfântul Duh prin Taina Botezului, cel ce n-a primit această Taină nu s-a născut încă pentru viața duhovnicească și veșnică. Doar prin Botez primim Duhul Sfânt pe care îl putem actualiza și spori lucrarea sa, conștientizând prezența lui în noi, ne pregătim de fapt pentru vederea luminii slavei dumnezeiești. Conform ideii de mai sus Sfântul Simeon arată în Discursuri că „noi mărturisim deci, și spunem că, în prezent, într-o oarecare măsură, noi primim încă de aici de pe pământ arvuna tuturor bunătăților, pe de-a-ntregul, nădăjduim să primim după moarte (...) încă de aici de jos în mod conștient, nouă credincioșilor, ne este dată pecetea Duhului Sfânt”12.
În Taina Sfântului Botez, Sfântul Simeon include și Taina Mirungerii: „primul Botez are apa care preînchipuie lacrimile, are mirul ungerii care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea Botez nu mai este chip al adevărului, ci este însuși adevărul”13. Mirungerea (sau ungerea cu mir) era specifică în Vechiul Testament pentru cei ce aveau sânge regesc, iar taina în sine în viziune simeoniană închipuie reașezarea omului ca stăpân, ca „împărat al tuturor celor de pe pământ” (Facere 1, 26-28), ba chiar și al celor ce sunt sub bolta cerului”14 și dovada că suntem fii ai Tatălui prin Botez și mai apoi prin Euharistie.
Sfântul Simeon definește Spovedania astfel: „Spovedania deci nu este nimic altceva decât o mărturisire a păcatelor, apoi o recunoaștere a greșelilor și a propriei nebunii, adică osândirea sărăciei sale [...] Tot credinciosul fără excepție este prin urmare un datornic al Stăpânului și Dumnezeului său și ceea ce a luat de la El îi va fi cerut la groaznica și înfricoșata Judecată”15. Spovedania pentru Sfântul Simeon are astfel și un caracter eshatologic, căci finalitatea acesteia se va descoperii la judecata universală.
Despre Sfânta Taină a Pocăinței mai aflăm și din Cateheza a cincea. Aici Sfântul Simeon Noul Teolog pornește de la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos redate de către Sfântul Evanghelist Matei: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 4, 17). Universalitatea păcatului strămoșesc și a urmărilor acestuia în firea omenească face ca în viziunea Sfântului și Pocăința să aibă același caracter. Dovedită fiind slăbiciunea umană de la căderea în păcat și până la sfârșitul veacului, Hristos a instituit această Taină a Pocăinței, care face ca ontologia celui căzut să devină pentru toți o stare permanentă, ca act principal de mântuire subiectivă, căci „sufletul care stăruie în alipirea la starea înjosită a trupului și iubește plăcerile lui și ține la slava de oameni (...) rămâne cu totul nemișcat și greoi spre orice virtute și poruncă a lui Dumnezeu (...), dar când, trezit de ostenelile nevoințelor și de lacrimile pocăinței (...) se împărtășește de lumina curată și se eliberează de patimile care îl tiranizează”16. Prin Pocăință, Duhul Sfânt revine la cel căzut și lucrează asupra lui pregătindu-l pentru un nou progres duhovnicesc. Pocăința este un al doilea Botez, este un Botez al Duhului. Sfântul Simeon arată acest lucru vorbind despre două tipuri de „curățiri”, una prin Botezul primit la naștere și Botezul pocăinței „ca (...) o a doua curățire și drept definiție a ei ai pus harul Duhului Sfânt”17.
Însă ca virtute pocăința este de fapt poarta de intrare în lumina negrăită a lui Dumnezeu, ea pregătește inima pentru a resădi în centrul ființei și vieții creștinului puterea vieții dumnezeiești care este Sfântul Duh, cu toate darurile Sale. Prin păcat și neascultare am picat din lumea lui Dumnezeu, iar prin pocăință și lacrimi o putem redobândi. Atunci când Dumnezeu îl strigă pe Adam după ce săvârșește păcatul, Dumnezeu aștepta ca Adam să se pocăiască (adică să-și recunoască greșeala și să-și ceară iertare), ceea ce de fapt nu s-a întâmplat motiv pentru care omul a fost dezbrăcat de trupul de slavă. Deci toate urmările păcatului strămoșesc au avut un scop pedagogic, deoarece omul nu a prețuit iubirea dumnezeiască pe care le-a primit la creație, iar pentru restaurarea chipului lui Dumnezeu în om, Tatăl a trimis pe Fiul ca prin sângele Lui să fim spălați de păcate și prin învierea Sa să înviem și noi către viața veșnică.
Așadar pocăința are un caracter eshatologic, prin lacrimi, spovedanie, nevoințe și Euharistie putem ajunge la asemănarea cu Ziditorul, motiv pentru care Pocăința trebuie să devină o stare permanentă.
Prin Taina Pocăinței avem posibilitatea de a urca din nou către Hristos, însă pentru aceasta este nevoie de un duhovnic, care prin harul primit la hirotonie de la Sfântul Duh, care în Taina Sfintei Spovedanii se exprimă prin puterea de a lega sau a dezlega în numele Sfintei Treimi. Însă acest dar de alega sau a dezlega de păcate, în viziunea Sfântului Simeon nu o au toți preoții: „dar nu tuturor preoților pur și simplu, ci acelora care exercită preoția Evangheliei în duh de smerenie și duc o viață fără de prihană, care cei dintâi se pun în slujba Domnului și ca o jertfă desăvârșită, sfântă, bine plăcută, aduc lăuntric în Biserica trupurilor lor, în cip duhovnicesc, o închinăciune curată, care sunt primiți și înfățișați la jertfelnicul cel mai presus de ceruri (...) schimbați și transformați prin puterea Duhului Sfânt (...) iată pe cei cărora le e dat să lege și să dezlege, să săvârșească Liturghia și să învețe, iar nu acelora care nu au mai primit de la oameni aprobare și hirotonie”18. Deci părintele duhovnic trebuie să aibă anumite calități spirituale: de doctor, pentru că prin păcat a intrat suferința și moartea în lume; de sfetnic, mijlocitor între credincioși și Dumnezeu, el nu trebuie să fie niciodată judecător sau osânditor. Toate aceste calități le poate dobândi prin lucrarea harului Duhului Sfânt asupra duhovnicului pentru nevoința și rugăciunile vieții sale.
Așadar, Sfântul Simeon, pe lângă pocăința sinceră a credinciosului, ca expresie a conștientizării stării de decădere umană din har și Spovedanie la un duhovnic experimentat și purtător al harului Duhului Sfânt, adaugă și un alt izvor al iertării păcatelor și anume făgăduința monahală ca expresie a pocăinței și a renunțări la lume înainte de toate „dacă ai primit iertarea tuturor păcatelor tale, fie prin mărturisire, fie prin luarea sfântului veșmânt îngeresc, ce izvor de dragoste de aducere de mulțumire și de smerenie va fi acesta pentru tine”19.
Sfântul Simeon așează Sfânta Euharistie în centrul urcușului duhovnicesc spre desăvârșire, ea fiind misterul celei mai depline prezențe și al lucrării Fiului în Biserică prin Sfântul Duh în lume „împărtășirea cu darurile euharistice ne alipește Trupului lui Hristos, născut din Fecioara Maria, ca și Bisericii care este de asemenea, Trupul Său și dă îndumnezeire celor ce se împărtășesc cu vrednicie și credință”20.
Pentru omul credincios, pentru cel ce a fost renăscut din apă și din Duh prin Taina Sfântului Botez, Hristos devine prin Sfânta Euharistie hrană și băutură veșnică: „După aceea Stăpânul Însuși devine pentru ei hrană și băutură nesfârșite și nemuritoare”21. Prin consumarea acestei hrane și băuturi nesfârșite și nemuritoare ne facem părtași la dumnezeire, această împărtășire nu ne dă doar comuniune cu Dumnezeu, ci și cu oamenii care s-au împărtășit cu trupul și sângele Său, așadar comuniunea este cu Hristos și cu oamenii în Hristos în Biserică.
Prin Sfânta Euharistie, deși înălțat la ceruri, depărtându-se de lume, Mântuitorul rămâne în lume, ținând în permanență legătura cu ea, prin sălășluirea duhovnicească a lui Hristos în noi, ne mai trăind noi ci Hristos este cel care trăiește în noi. Așadar prin această împărtășire îl avem în noi pe cel întrupat întreg și spiritualizat deplin (înălțat), este trupul luat din Fecioară, Răstignit, Înviat și Înălțat, adică ridicat la deplina spiritualizare trupească, trup de slavă. „Acest trup prea curat pe care Hristos L- a împrumutat din fecioreștile sângiuiri ale Mariei, Maica Domnului cea Preacurată din care El s-a născut trupește, El ni-L dă ca hrană și când noi cei credincioși îl mâncăm, noi care mâncăm cu vrednicie acest Trup care este al Său, avem în noi în întregime pe Dumnezeu întrupat (...) și aceasta fără aș avea obârșia în noi sau a se naște din noi trupește, apoi a se despărți de noi. Căci nu după trup Îl înțelegem a fi în noi ca un nou născut, ci El este netrupește în Trup, amestecat ființei noastre și naturii noastre într-un chip de negrăit, și El ne îndumnezeiește din faptul că noi suntem încorporați în El, trup din trupul Său și os din oasele Sale”22.
Aceeași idee o găsim și la Sfântul Atanasie cel Mare: „Căci când Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit întru noi (Ioan 1, 14) a venit să slujească și să dăruiască tuturor mântuirea, deci atunci s-a făcut nouă mântuire, și S-a făcut viață, ni S-a făcut ispășire”23.
Împărtășirea cu Sfintele Daruri este de fapt învierea spre viața veșnică, Darurile euharistice sunt bunătățile vieții viitoare pregătite de Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El: „Trupul Domnului este trupul Maicii Domnului; iar împărtășindu-ne de însuși Trupul îndumnezeit al Domnul mărturisim și credem că ne împărtășim de viața veșnică, dacă nu-L mâncăm cu nevrednicie, și în acest caz spre osânda noastră”24.
Împărtășirea cu vrednicie atrage după sine împroprierea a tot ceea ce Hristos a dăruit omului prin opera Sa mântuitoare, Euharistia este izvor al unei vieți spirituale mereu sporite a credincioșilor, de putere în vederea spiritualizării lor, înțeleasă ca drum spre desăvârșire după asemănarea lui Hristos. Așadar după vrednicie, credinciosul se unește cu Hristos, care este prezent cu trupul și sângele Său în Euharistie, ridicându-l pe om, prin trupul Său la nivelul slavei Sale dumnezeiești, făcându-l părtaș la dumnezeire.
După Sfântul Simeon Noul Teolog darurile euharistice nu sunt circumscrise într-un loc, ci ele aparțin veșniciei și totodată înveșnicesc pe om, astfel participarea le Sfintele Taine înseamnă de fapt participarea la dumnezeire, la veșnicie. Și pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luat chip de rob ridicând astfel firea umană, a îndumnezeit-o, făcând-o părtașă la comuniunea de iubire desăvârșită în Sfânta Treime, tot așa prin Sfânta Împărtășanie, primindu-L pe Hristos înăuntru nostru, ne facem părtaș la iubirea intratreimică, și unindu-ne cu Fiul ne unim cu Tatăl în lumina iubitoare a Sfântului Duh: „Fiul lui Dumnezeu dezvăluie pe față că unirea pe care om fi realizat-o cu El prin împărtășire este asemenea cu unirea și viața pe care El o are cu Tatăl Său. Cu adevărat, după cum El este unit prin fire cu propriul Său Dumnezeu și Tată, tot astfel, spune El, și noi, după har, mâncând Trupul Său și bând Sângele Său, suntem uniți cu El și trăim cu El”25.
În Sfânta Euharistie ca taină se săvârșește permanent, se recapitulează în Sfânta Liturghie jertfa Mântuitorului Hristos, astfel Biserica se constituie și se menține permanent prin iubire, ca și comunitate, unitate a celor ce au primit Duhul Sfânt prin sfânta Taină a Botezului. Biserica, ca trup mistic al lui Hristos și ca prezență și plenitudine de viață veșnică dumnezeiască în umanitatea restaurată, este permanent înnoită de către Hristos cel întrupat prin lucrarea Sfântului Duh.
Hristos este prezent real în Sfânta Euharistie cu trupul și sângele Său sub chipul pâinii și a vinului care în timpul Sfintei Liturghii prin puterea și lucrarea Sfântului Duh sunt preschimbate în Trupul și Sângele Mântuitorului, Duhul Sfânt fiind cel care dă viață și care preschimbă totul în Lumină.
Duhul Sfânt este cel care ne curăță de patimi, ne dă lumina harică prin Sfânta Euharistie, în aceasta fiind concentrată toată mântuirea noastră. Prin Sfânta Euharistie ne facem asemenea lui Hristos, imprimând în noi starea capabilă de jertfă, puterea învierii și a slavei veșnice.
Sfântul Simeon Noul Teolog pune accent pe opoziția văzut-nevăzut sau perceptibil-neperceptibil, atunci când vorbește despre împărtășirea cu vrednicie sau nevrednicie. Astfel afirmă că Trupul și Sângele euharistice devin pentru cei nevrednici în întregime duhovnicești și prin urmare neperceptibile: „Căci prin pocăință și prin pâraie de lacrimi, făcându-mă părtaș unui trup îndumnezeit, ca de însuși Dumnezeu devin eu însumi Dumnezeu în această unire negrăită”26.
Prin Taina Sfintei Euharistii iubirea lui Dumnezeu se sălășluiește în sufletul omului, îndumnezeind făptura de lut, iar noi îndumnezeiți fiind plini de iubire dumnezeiască luminăm și viața celorlalți, chemându-i și pe ei la această comuniune, la asemănarea cu Dumnezeu. Jertfa Euharistică se va săvârși în Biserică continuu până la cea de-a doua venire a Mântuitorului, însă până atunci vom primi arvuna vieții veșnice și ne vom împărtăși deplin de aceasta în viața viitoare.
Sfântul Simeon leagă Taina Mărturisirii de Taina Preoției, astfel apartenența la succesiunea apostolică a preotului este atestată (confirmată) de prezența Sfântului Duh. Deși Sfântul Simeon consideră preotul adevăratul săvârșitor al Sfintelor Taine, face totuși o distincție între puterea de a săvârși slujbele și aceea de a ierta păcatele, ultima presupunând harisme deosebite primite de la Dumnezeu, care depășesc darurile hirotoniei. Prin hirotonie, Sfântul Simeon afirmă că cel care devine preot devine un „om nou”, un om plin de lumina harului Duhului Sfânt care s-a pogorât la Cincizecime. Dacă toate celelalte taine sunt săvârșite în actul Sfintei Liturghii de către preot, Taina Spovedaniei poate fi săvârșită și de către monahi, idee specifică la Sfântul Simeon.
Actele sacramentale sunt eficiente indiferent de condiția morală a preotului, Sfântul Duh pogorându-se la Sfânta Liturghie pentru mulțimea credincioșilor aflați în Biserică. După cum observă și Ioan Ică Jr. „actele sacramentale ale unui preot vor fi eficiente indiferent de condiția virtuoasă sau nevirtuoasă, bună sau rea a sufletului său”27. Iată ce spune Sfântul referitor la starea morală a preotului: „Păziți-vă bine de a vă închipui... că sunteți duhovnicești înainte de a fi primit pe Duhul Sfânt”28; „veghează deci te rog a nu-ți lua niciodată asupră-ți datoriile aproapelui, când ești tu însuți datornic cu ceva: să n-ai îndrăzneală de a da iertare fără a fi dobândit în inima ta pe Cel care ridică păcatul lumii”29. Ci „numai atunci (după chemarea dumnezeiască), plin de Duhul Sfânt, tu vei fi restaurat prin harul lui Dumnezeu pentru a fi judecător drept, pentru a judeca pe alții, fiind confirmat spre aceasta din partea lui Dumnezeu prin duhul”30. Totuși eficiența Tainei indiferent de viața morală a preotului nu trebuie să-l facă pe acesta a se lipsi de o viață virtuoasă, ci atât preotul ca mijlocitor al cosmosului (al întregii lumi, din afara și din Biserică), cât și credincioșii trebuie să celebreze Sfânta Liturghie prin însăși viața lor de zi cu zi, prin fiecare faptă și fiecare gând și cuvânt să slujească lui Dumnezeu. Așadar în cadrul preoției se disting trei elemente de bază: ofrandă, jertfă și dăruire de sine.
Spre deosebire de Sfântul Simeon, Sfântul Grigorie de Nazians susține ideea că, atitudinea sacerdotală corectă, este că „nimeni nu poate lua parte la Sfânta Jertfă dacă nu s-a oferit mai întâi pe sine ca jertfă”31. Conform modelului slujirii arhierești a Mântuitorului Hristos, și preotul trebuie să se aducă pe sine ca jertfă, printr-o viață virtuoasă, lucru ce trebuie extins ca „mir revărsat” asupra credincioșilor. Fiecare preot fiind mai întâi preot pentru sine, iar mai apoi preot pentru ceilalți în vederea mântuirii. Acest mod de a privi preoția este conform principiului biblic „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Este vorba despre un respect obiectiv al propriei persoane, adică conștientizând „chipul lui Dumnezeu” din noi nu-l lăsăm pradă opacizării, ci îl exteriorizăm, înmulțindu-l asemenea talantului către ceilalți.
Pentru Sfântul Simeon preoția se legitimează în harul Duhului Sfânt transmis pe linie apostolică până astăzi. Fie hirotonit, fie doar monah cel care dezleagă păcatele trebuie să facă parte din succesiunea apostolică căci: „Potrivit succesiunii apostolice precum s-a spus Sfinții Apostoli trimeteau această putere celor care mergeau să-și ocupe scaunele, căci nimeni altul nu avea îndrăzneală să gândească la un asemenea lucru. Căci ucenicii Domnului păstrau cu strictețe acest drept al puterii lor”32.
Apartenența la succesiunea apostolică este atestată de prezența harului Duhului Sfânt în acești săvârșitori adevărați ai tainelor. Așadar, Sfântul Simeon face o oarecare distincție între puterea de a săvârși slujbele și aceea de a ierta păcatele, ultima presupunând harisme deosebite primite de la Dumnezeu, care depășesc darurile hirotoniei. Întâlnim același accent asupra caracterului conștient al posesiei harului, propriu Sfântul Simeon, fie că e vorba de experierea lui în rugăciunea individuală, fie în săvârșirea Tainelor Sfinte. Sfântul Simeon afirmă necesitatea pentru mântuire a Tainelor Bisericii săvârșite de un preot ce a ajuns un „om nou”. Totuși, putința de a ierta păcatele este dobândită de preoți și monahi cu o viață superioară celor ce pot săvârși celelalte Taine. Calitatea de ucenic al lui Hristos, pnevmatofor prin definiție stă la baza capacității de a dezlega păcatele. Este aici vorba de „două puneri de mâini”, una omenească din partea oamenilor, cealaltă dumnezeiască prin Duhul Sfânt. Prima este făcută potrivit „unei forme prescrise”33. Această practică a iertării păcatelor fără a fi hirotonit preot a fost dată uitării și nu mai este practicată, cu toate că ea nu a fost niciodată condamnată de Biserică.
Pentru Sfântul Simeon Tainele Sfinte sunt acte harismatice, scopul lor firesc era de a repune credinciosul într-o legătură autentică cu Hristos. Alături de rugăciune, Sfintele Taine sunt principalele vehicule ale harului Duhului Sfânt, care vin să zidească viața spirituală a creștinilor a cărui temelie a fost pusă prin harul Sfântului Botez, căci „este posibil pentru sfinți ca în această lume nu numai să fie orientați și pregătiți pentru viața veșnică, ci chiar și acum să trăiască și să lucreze potrivit ei”34
Mesajul învățăturilor Sfântului Simeon este în perfectă concordanță cu învățătura Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiții, cuprinzând întreaga dogmă a Bisericii lui Hristos, o adevărată revelație a luminii dumnezeiești trăită și simțită de el încă din această viață. Fiecare om trebuie să caute această lumină dătătoare de viață, să dorească să ajungă la o întâlnire personală cu Hristos. Așadar viața în Dumnezeu, Învierea și Duhul Sfânt sunt în viziunea simeoniană realități care trebuie trăite și simțite cu toată ființa, o participare totală, conștientă la comuniunea cu Hristos.
Ceea ce este însă specific Sfântului Simeon este faptul că această trăire, această participare la Hristos, trebuie să existe urgent, neapărat, fiind imperios necesară pentru mântuire și mai ales cere consecvență, hotărâre în urmarea căii către Hristos.
Abstract
The message of Saint Simeon's teaching is in perfect harmony with the Holly Bible, of Holly Tradition. It contains the entire dogme of Jesus Christ, a real revelation of God light leaved and felt by him even during his life. Each person should search this light which gives life and everybody should desire to aim at a personal contact with God. So, the life leaved in God, the Resurrection and the Holly Spirit are in Saint Simeon's oppinion, realities that must be leaved and felt with from the bottom of the heart, with a total involvement, aware of the communion with the Jesus Christ.
What is special at Saint Simeon is the fact that this emotion, this involvement in God must truly exist. It is imperious necesar for salvation and it especially claim determination in the following of the way to God.