Fără îndoială că toți oamenii săvârșesc păcate, fie mici, fie mari, mai rar sau mai des, de aceea Sfântul Ioan Evanghelistul spune: dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi (I Ioan 1, 8). „Păcatele pun zid între noi și Dumnezeu și din pricina păcatelor noastre s-a întors fața Lui ca să nu ne miluiască”1. Iar dacă toți pământenii păcătuim și avem nevoie de mila Lui, toți avem nevoie de pocăință, iar dacă ne mărturisim păcatele noastre, Dumnezeu este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea (I Ioan 1, 9). Pocăința sau spovedania este taina în care Dumnezeu iartă creștinilor prin duhovnic păcatele mărturisite înaintea acestuia, de care se căiesc sincer și promit să nu le mai repete2.
Sfântul Ioan Botezătorul începe activitatea sa misionară cu cuvintele: “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei, 3, 2). Aceleași cuvinte le regăsim și la începutul activității publice a Mântuitorului Hristos (Matei 4, 17). Acest îndemn nu înseamnă să ne părăsim credința strămoșească și să trecem la “pocăiți”, ci din contră să avem o părere de rău pentru păcatele pe care le-am săvârșit. “Cuvântul pocăință vine în românește de la slavonescul pokajanije, care înseamnă părere de rău”.3
Sentimentul pocăinței și nevoia mărturisirii păcatelor sunt prezente în toate religiile. Taina aceasta este o trebuință firească a sufletului omenesc, primind în creștinism demnitatea de taină4.
„Rânduiala ortodoxă cere mărturisirea păcatelor în fața preotului, cu glas tare, cu vocea proprie”5. “Domnul nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaște, ci pentru că mărturisirea lor este un semn de căință reală și mărește căința, fiind în același timp un semn de încredere în Dumnezeu și în preotul care-l reprezintă”6. „ Mărturisindu-ți păcatele cu gura ta, nu prin scris, nu cu intermediar, te smerești în fața duhovnicului, în fața lui Dumnezeu, realizezi treapta cea mai înaltă a smereniei, o înfrângere lăuntrică, o demascare a omului vechi, singura condiție a omului, ca să pornească pe drumul vel bun. Dacă orice păcat este un orgoliu, o depărtare de Dumnezeu, apoi apropierea de El nu se poate realize decât prin lepădarea orgoliului, adică prin smerenie. Aceasta este dispoziția spre întoarcere”7.
Desigur în ceea ce privește taina spovedaniei, mulți dintre penitenți nu înțeleg profunzimea acestei taine. Ei apelează la părintele duhovnic “pentru a se spovedi, a primi dezlegare de păcate și canon, precum și dreptul de a se cumineca, dar nu-i solicită o riguroasă îndrumare duhovnicească”8. “Acest obicei deformează taina pocăinței însăși, pentru că prin transformarea tainei mărturisirii într-o condiție formală și, de fapt, unica condiție pentru împărtășanie, ea înlocuiește adevărata pregătire pentru împărtășanie, pregătire ce constă în adevărata pocăință lăuntrică. Privită în acest mod, taina spovedaniei se schimbă din pocăință în dezlegare, și este înțeleasă în lumina unor puteri aproape magice. Astăzi în taina spovedaniei nu se caută împăcarea credinciosului cu Dumnezeu, ci o dezlegare formală de păcate, jumătate magică, jumătate legalistă; iar aceasta se întâmplă nu din cauza faptului că păcătoșenia îl deranjează pe penitent (de obicei o găsește ca pe ceva firesc și inevitabil), ci pentru că îi dă dreptul să se apropie de sfintele daruri cu conștiința curată, devenind o simplă condiție pentru împărtășanie. Taina pocăinței, atât de importantă și respectată în Biserica primară, a pierdut în realitate, adevărata sa funcțiune și poziție în Biserică”9.
„Duhovnicul este dator să-i determine pe fiii săi duhovnicești la o preocupare spirituală intensă”10. „Clement Alexandrinul îi îndeamnă în acest sens pe creștini să nu fie mulțumiți cu o simplă dezlegare de păcate, dacă aceasta nu este asociată cu un efort sincer de a începe o viață nouă. Penitentul trebuie să se străduiască pentru o completă restaurare a ființei rănite. Dacă această restaurare și terapie complete nu au fost atinse, atunci iertarea acordată, are un efect minim asupra stării duhovnicești a celui căzut”11, “de aceea penitentul trebuie să-și ia un angajament la spovedanie pentru o viață nouă în Hristos”12, “întrucât în spatele formulei de dezlegare a păcatelor există un întreg curs care trebuie urmat, un process al completei tămăduiri, recuperări și terapii, perioadă în care trebuie experimentată o spiritualitate ascetică”13.
„Păcatul provoacă o degradare a întregii ființe, astfel că voința, inima și gândirea nu mai funcționează normal. În timp ce iertarea constituie primul pas înspre normalizarea relației noastre cu Dumnezeu, pasul următor este începerea direcționării întregii noastre ființe în sensul opus celui anterior. Aceasta implică o strictă autodisciplină și autocontrol, astfel ca impulsurile să nu devină o stavilă în calea noului itinerar stabilit. Mai presus de toate, rugăciunea ne va ajuta să atingem restul cererilor vieții celei noi a penitentului”14.
„Mărturisirea păcatelor este un element important în tămăduirea păcatului, dar aceasta este doar o parte dintr-un process mai larg. Păcatul însuși este un process, un process al înaintării pe calea autodistrugerii, care cere negare de sine, renunțare de sine, conducând în final, la o robie voluntară. Această dezvoltare deplorabilă trebuie să fie răsturnată de către propria noastră opțiune fundamentală de a trăi mai curat. Este necesară cooperarea noastră continuă și activă, sinergia. Această opțiune trebuie să completeze un proces continuu de autoacceptare, de luare a deciziilor într-un mod cu adevărat liber și de dezvoltare pozitivă a persoanei, care să înlocuiască efectele distrugătoare ale trecutului păcătos. Istoria trecută a păcatului rămâne în memoria noastră și poate cauza dureri neprevăzute. Repetarea căderilor din trecut poate submina încrederea noastră și să conducă la indecizii sau apatie”15.
Sfântul Vasile cel Mare prezintă importanța duhovnicului arătând că el este “cel care ține locul Mântuitorului și mijlocește între Dumnezeu și om și oferă lui Dumnezeu mântuirea celor ce i s-au încredințat lui”16, iar în lucrarea sa “Despre Duhul Sfânt” oferă informații în plus referitor la persoana duhovnicului: “duhovnic se numește cel care nu mai viețuiește după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu și se face fiu a lui Dumnezeu și a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”17.
Duhovnicul are “capacitatea” de “a da naștere unor ființe duhovnicești, scoțându-le din vâltoarea patimilor și conducându-le spre slăvita libertate a fiilor lui Dumnezeu – el fiind acela care le oferă o nouă perspectivă și un nou sens al vieții”18, “de aceea penitentul trebuie să-și ia un angajament la spovedanie pentru o viață nouă în Hristos”19
Mitropolitul Antonie Plămădeală referindu-se la canoanele date de preoții duhovnici spunea “că unii le aplică în literă, alții în spirit. Pentru unii sunt neînduplecate, pentru alții mai blânde. Duhovnicul are libertatea să aprecieze”20.
În urma celor prezentate se poate lesne observa că pentru a contura personalitatea duhovnicului cu toate însușirile și virtuțile ce i se cer nu este un lucru ușor de realizat.
Persoana duhovnicului are o importanță covârșitoare atât în viața monahilor dar și a credincioșilor laici21, el nu este doar un simplu ascultător și dezlegător de păcate, ci este și sfătuitor, povățuitor, îndrumător spre desăvârșire, spre sfințire, atât a unor obști călugărești, cât și a unor simpli credincioși, drept pentru care și duhovnicului de parohie i se cer calități de “mare duhovnic”, dacă vrea să-și îndrume cei pe care îi păstorește pe calea vieții veșnice.
Fără să găsim scris undeva există totuși două feluri de duhovnici. Cei dintâi sunt toți preoții cărora li s-a citit de către episcop o hirotesie specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri, să lege și să dezlege. Ceilalți sunt numiții “părinți duhovnicești”. “E vorba de aceia dintre duhovnici care au darul de a asculta, de a povățui, de a înțelege, de a găsi sfatul cel mai potrivit, de a contribui prin rugăciunea lor la limpezirea vieții personale ale altora...”22.
În scaunul duhovnicesc preotul are o putere “pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: “Oricâte veți leg ape pământ vor fi legate și în cer și ori câte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18, 18).
Sfântul Grigore Sinaitul vede în duhovnic legătura dintre generații și garantarea experimentului reușit, a tradiției verificate și transmise cu siguranța că nu se merge în aventură. “Căci a lucra de la sine și nu după sfatul celor ce au călătorit mai înainte înseamnă a fi plin de părere de sine, sau mai bine zis a o naște pe aceasta... De aceea trebuie să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuții lucrătoare și așa să purcedem la faptă...”23.
Calist și IgnatieXanthopol povățuiesc pe cel ce voiește să se liniștească, ca mai întâi să-și caute un “povățuitor”, un duhovnic și iată cum îl descriu pe acesta: “Caută, cu toată silința, să afli un povățuitor și un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce o are pentru cele ce le spune, în Sfintele scripturi și să arate că e purtător de Duh, prin viețuirea sa. Să fie înalt la înțelegere, smerit la cugetare și bland în toate purtările. Să spună cuvintele predaniei dumnezeiești, ca un învățător asemenea lui Hristos. Iar aflânduțl pe acesta și lipindu-te cu toată ființa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuși...”24.
Résumé
La confession c’est le mysterè par lequel Dieu pardonneux aux chrétienes par le prêtre confesseur les péchés declarès, biensûr, ils regretent et ils prometent de ne plus les répéter.
La confesseur n’est pas seulement celui qui écoute et qui délivre des péchés, mais une conseiller, dirigeant vers la sainteté.