Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407) se impune ca o personalitate remarcabilă prin profilul său unic de om, de scriitor, de preot și de reformator în duhul Evangheliei lui Hristos, încât nu se poate concepe viața bisericească și creștină fără acest Mare Dascăl și Ierarh al lumii creștine. Opera Sfântului Ioan Gură de Aur este considerabilă și ocupă în Patrologia Migne 18 volume, 47-64.Ca diacon (380-386), apoi ca preot (386-398) și ca episcop (398-407) a slujit preoția lui Hristos cu un devotament ieșit din comun, cu o râvnă și o ardoare de neimaginat mai ales dacă avem în vedere faptul că avea o constituție fizică firavă fiind deseori bolnav1.
Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit într-o epocă de importanță decisivă pentru dezvoltarea și evoluția ulterioară a cultului creștin, în serviciul căruia și-a pus prestigiul și eleganța culturii sale profunde, precum și neîntrecutul talent literar și oratoric. Ca arhiereu s-a impus în fața contemporanilor săi și apoi a posterității, prin pietatea și respectul cu care se apropia de cele sfinte, prin demnitatea și credința cu care slujea la altar, prin căldura rugăciunii și prin râvna în împlinea datoriei de principal săvârșitor al cultului divin public. Așa se explică faptul că tradiția ortodoxă consideră pe Sfântul Ioan Hrisostom, ca de altfel și pe Sfântul Vasile cel Mare, autori ai formularului celor două Sfinte Liturghi care le poartă numele, fără însă să credem că ei ar fi redactat în totalitate rânduiala liturghiei și textul rugăciunilor ei așa cum se prezintă astăzi.
Din epoca celor doi Părinți provine elementul originar al Liturghiei de astăzi, de proveniență siriană și capadociană, cuprinsă între lecturile biblice și Rugăciunea amvonului. Celelalte elemente ale Liturghiei așa cum o avem în prezent s-au adăugat în secolele următoare, reprezentând dezvoltări ulterioare ale ritului liturgic bizantin. Potrivit tradiției consemnată de patriarhul Proclu al Constantinopolului (437-446) în lucrarea „Despre predania dumnezeieștii Liturghi”, cei doi Părinți, Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur au prelucrat și sistematizat vechea Liturghie a Sfântului Iacob, de origine apostolică, folosită în acea epocă în orientul creștin2. Liturghia Sfântului Iacob (cel Tânăr), fratele Domnului și primul episcop al Ierusalimului a fost cea mai răspândită dintre Liturghiile vechi în secolele IV-V aproape în tot orientul creștin și apoi în Grecia3. Canonul 32 al Sinodului Trulan o recunosc ca fiind o liturghie de uz în Răsărit, alături de cea a Sfântului Vasile cel Mare. Din această liturghie au derivat cele două Liturghi mai noi, respectiv ale Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan Gură de Aur (Liturghiile bizantine) care de prin veacul al XII-lea o vor înlocui treptat fiind mai scurte, ca extensiune.
Tradiția atribuie Sfântului Vasile și Sfântului Ioan, din rânduiala actuală a Sfintei Liturghi, partea ei cea mai veche, centrală și esențială, respectiv anafora-ua euharistică, adică rugăciunile citite în taină de către preot pentru sfințirea Darurilor. În Biserica veche exista tradiția ca anafora euharistică să fie prelucrată după tema tradițională de către fiecare ierarh, motiv pentru care în Bisericile vechi orientale necalcedoniene există o mulțime de astfel de anaforale, care pentru o mai mare autoritate sunt atribuite unor apostoli sau unor mari ierarhi și teologi, deși nu toate provin de la aceștia. Unele dintre ele s-au impus prin profunzimea lor teologică și expresivitatea literară, dând numele autorilor lor Liturghiei întregi în care erau folosite, deși Liturghia în ansamblul ei este o operă colectivă și anonimă a Bisericii întregi, care s-a format printr-o evoluție progresivă și îndelungată și nu reprezintă opera unei singure persoane.
Opera liturgică a Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur constă în sistematizarea în viziune personală a vechii anafore din liturghia Sfântului Iacob. Dacă vechimea și autenticitatea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare este confirmată atât de contemporanii săi cât și de documente posterioare lui, în cazul Liturghiei Sfântului Ioan nu avem izvoare directe care să-i confirme existența și utilizarea înainte de secolul al VIII-lea, totuși vechimea sa este confirmată indirect de unele Liturghi ale Bisericilor orientale necalcedoniene cărora le-a servit ca model. Rugăciunea euharistică din anaforaua atribuită celor 12 Apostoli și folosită de sirienii iacobiți sau anaforalele cunoscute sub numele lui Teodor de Mopsuestia și al lui Nestorie utilizate de nestorienii persani sunt aproape identice cu cele corespunzătoare din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Întrucât după separarea de Biserica ecumenică a grupului de Biserici numite Vechi Orientale de factură nestoriană și monofizită survenită ca o reacție față de Sinodul de la Calcedon (451), aceste Biserici eterodoxe au întrerupt comuniunea cu Bisericile calcedoniene, înseamnă că Liturghia pe care noi o numim a Sfântului Ioan Gură de Aur exista probabil în uz, fie sub alt nume, fie ca o Liturghie anonimă, altfel nu se explică această identitate de elemente comune.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare a fost de prin secolele VI-VII Liturghia de uz în Biserica Răsăriteană, înaintea celorlalte două Liturghi, așa cum apare în cel mai vechi manuscris liturgice (Codicele grecesc Barberini nr. 336, din biblioteca Vaticanului-Roma, secolul al VIII-lea). Cu timpul, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, Liturghia Sfântului Vasile a fost înlocuită, de prin secolele IX-X cu Liturghia Sfântului Ioan, care este mai scurtă. Săvârșirea Liturghiei Sfântului Vasile a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului bisericesc (de 10 ori pe an).
Primele ediții tipărite ale Liturghiilor bizantine (inclusiv a Sfântului Ioan Gură de Aur) apar în limba greacă, la Roma și la Veneția, în anul 1526. La noi, călugărul Macarie tipărește prima ediție a Liturghierului ortodox în limba slavă, la Târgoviște sau la Mănăstirea Dealu, în anul 1508. În limba română, Liturghierul este tipărit la Brașov, în anul 1670 de către diaconul Coresi, apoi la Iași, în anii 1679 și 1683, în vremea mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Mitropolitul Antim Ivirianul retipărește Liturghierul în limba română, la Rîmnic, în anii 1706 și 1713, ce vor înlocui edițiile tipărite de către Coresi și mitropolitul Dosoftei.
Deși nu ne-a parvenit de la Sfântul Ioan Gură de Aur nici o lucrare consacrată exclusiv explicării Sfintei Liturghi, din analiza operei sale omiletico-exegetică în care citează și comentează din Sfânta Liturghie, rezultă că Marele Hrisostom „a fost unul din cei mai geniali interpreți ai Liturghiei, un neîntrecut teoretician al doctrinei despre Jertfa euharistică; el considera împărtășirea cu Sfintele Taine centrul și culmea vieții spirituale creștine, iar respectul pentru Sfânta Euharistie temeiul și esența adevăratei evlavii creștine”4. De asemenea, întrucât izvoarele istorice sunt sărace cu privire la dezvoltarea și evoluția cultului la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul celui următor, pe baza scrierilor sale extrem de ample se poate reconstitui anul liturgic, lecturile biblice din cult precum și rânduiala și textul rugăciunilor Liturghiei, așa cum se oficia în vremea sa.
Datorită autorității și prestigiului Sfântului Ioan Hrisostom, tradiția îi atribuie numeroase rugăciuni ce intră în componența serviciului liturgic ortodox. Astfel, rugăciunile 2, 8, 9, 10 și 12 din Rânduiala Sfintei Împărtășanii sunt puse pe seama Sfântului Ioan5. De asemenea, Molitvele6 (rugăciunile) de exorcizare ce se citesc în biserică în ziua de 1 Ianuarie, după Sfânta Liturghie, în continuarea celor numite ale Sfântului Vasile cel Mare, cu prilejul pomenirii sale sunt, de asemenea, atribuite Sfântului Ioan. Diferite rugăciuni din Ceaslovul ortodox sunt puse pe seama Sfântului Ioan, cum ar fii de pildă Rugăciunea a VIII-a a dimineții7.
Consacrare liturgică au primit și două dintre Cuvintele de învățătură ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Primul Cuvânt citit de către preot în Joia Patimilor înainte de împărtășirea credincioșilor reflectă evlavia euharistică a Sfântului Ioan pe care o împărtășește și celor care se apropie de Sfântul Potir: „Iubiților și preadoriților mei frați care v-ați adunat în sfânta lui Dumnezeu biserică...ascultați-mă pe mine smeritul și nevrednicul...nimeni dintre voi, vinovat fiind de păcat și mustrat de cugetul său, mai înainte de a se pocăi și a se spovedi, să nu cuteze cu nebăgare de seamă să se apropie de acest foc dumnezeiesc...”8.
Al doilea Cuvânt de învățătură atribuit Sfântului Ioan este citit de către preoți la finalul Slujbei Învierii din noaptea Sfintelor Paști fiind de o mare frumusețe literară, reflectând o profundă cunoaștere teologică și un remarcabil dar oratoric și exprimă bucuria pascală, solidaritatea creștină și egalitatea tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu:"De este cineva bienecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat...De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata... De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprăzecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel din urmă ca și pe cel dintîi...intrați toți în bucuria Domnului nostru. Bogații și săracii împreună bucurați-vă. Cei care v-ați înfrânat și cei leneși cinstiți ziua...A înviat Hristos și se bucură îngerii; a înviat Hristos și viața veșnică stăpânește”9.
Sărbătoarea Nașterii Domnului (Crăciunul) se ținea în Apus, cel puțin din secolul al III-lea, la 25 decembrie, ca și în prezent. În Răsărit însă era serbată în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie. Diferența între Orient și Occident cu privire la data serbării Nașterii Domnului se datora modului diferit de fixare a solstițiului de iarnă. Datorită Sfântului Grigore de Nazianz și a Sfântului Ioan Gură de Aur, Nașterea Domnului a început să se serbeze și în Răsărit la 25 decembrie, prin separarea de Botezul Domnului, mai întâi la Antiohia, în jurul anului 375 și apoi la Constantinopol, în anul 379. Informații despre fixarea sărbătorii Crăciunului la 25 decembrie avem datorită Omiliei la Nașterea Domnului ținută de către Sfântul Ioan la Antiohia în anul 38610. Sfântul Ioan a ținut numeroase alte cuvântări la sărbătorile mari închinate Mântuitorului care existau în vremea sa11, cum ar fii la Praznicul Cincizecimii12, Praznicul Sfintei Cruci13 etc.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a remarcat și prin pietatea față de cultul martirilor pe care la dezvoltat prin cunoscutele predici panegirice rostite cu prilejul aniversării lor anuale prin adunări liturgice în care le elogiază virtuțile, îndemnându-i pe credincioși să le urmeze credința. Ne sunt cunoscute panegiricile Sfântului Ioan consacrate diferiților martiri, cum sunt: Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Lucian, Sfântul Iulian, Sfânta Domnina, Sfinții Eustatie, Foca, Tecla, Meletie și mulți alții, dintre care unii uitați între timp, cum ar fi de pildă Sfântul Vavilas și Sfântul Filogoniu14. De asemenea, Sfântul Ioan ne-a lăsat și alte omilii la: Intrarea în Sfântul și Marele Post15; în Săptămâna Mare16, La Patimile Domnului17 etc. Mai cunoscute sunt cuvântările în cinstea Sfântului Apostol Pavel, în număr de 7, pentru care Sfântul Ioan avea o mare admirație18.
Cultul martirilor ocupa un loc important în spiritualitatea creștină a veacului al IV-lea și nu numai. Fiecare centru creștin dorea să aibă moaște ale martirilor. Fiind un oraș nou, Constantinopolul nu avea martiri proprii, motiv pentru care Sfântul Ioan, ca părinte spiritual al capitalei Imperiului, aduce și depune în biserica Sfinților Apostoli, în catedrala patriarhală și în biserica Sfântului Toma, moaștele unor cunoscuți martiri care se bucurau de multă cinstire în epoca aceea. Din inițiativa Sfântului Ioan, în calitatea de patriarh al Constantinopolului s-a zidit un martyrion pe mormintele Sfinților Marcian și Martyrius19.
Informații prețioase cu privire la Taina Botezului ne oferă cele 12 Catehezele baptismale (mistagogice) ținute de către Sfântul Ioan catehumenilor și neofiților de la Antiohia între anii 387-390, în calitatea de preot20. Din descrierea riturilor Tainei Botezului ce cuprindeau: exorcismele, lepădarea de satana și unirea cu Hristos, ungerea prebaptismală, mărturisirea de credință și Botezul propriu-zis, putem reconstitui ritualul catehumenatului și botezului la Antiohia în secolul al IV-lea. Aceste cateheze conțin și explicații prețioase cu privire la numirile botezului (curățire mistică, iluminare, baie a renașterii), rolul nașilor ce devin părinți duhovnicești ai finilor lor și efectele botezului. Puține texte patristice atestă existența încă din vechime a instituției nașilor de botez21. Trebuie remarcat că Sfântul Ioan nu pierde prilejul de a sublinia perfecta egalitate a tuturor candidaților la botez în fața Bisericii și a misterului creștin indiferent de condiția și starea lor socială. O asemenea afirmație era făcută în vremea în care toată organizarea societății păgâne sclavagiste se fundamenta tocmai pe diferența profundă dintre clasele sociale22.
Sfântul Ioan Gură de Aur introduce la Constantinopol, după alegerea ca patriarh, o practică adusă de către el de la Antiohia, legată de ritul împărtășirii credincioșilor. Aceștia primeau după împărtășire o bucată de pâine și foarte puțină apă pentru a se evita eventuala pângărire a Sfintei Împărtășanii în cazul în care se scuipa imediat după cuminecare. Acest obicei i s-a imputat Sfântului Ioan de către adversarii săi, alături de alte acuzații absurde, în Sinodul de la Stejar (403), ca fiind o inovație. Unii istorici liturghiști consideră că această practică ar sta la baza originii anafurii (pâinea binecuvântată) din ritul ortodox23.
Sfântul Ioan introduce la Constantinopol, ca un mijloc de luptă pentru combaterea arianismului, practica procesiunilor și privegherilor de noapte, în ajunul sărbătorilor și al duminicilor, când se cântau imne ortodoxe, ca răspuns la procesiunile similare ale arienilor în care aceștia intonau cântări eretice. Și alți mari ierarhi din secolele IV-V organizau astfel de procesiuni, și din alte motive. De pildă, Proclu, Patriarhul Constantinopolului (437-446) inițiază o procesiune similară în urma unui cutremur de pământ care a zguduit capitala Imperiului, când s-ar fi cântat pentru prima dată imnul liturgic Trisaghion (Sfinte Dumnezeule....) care se va generaliza curând la toate serviciile divine. Toate aceste procesiuni se numeau litanii, respectiv litii. Mai târziu termenul de litie, care provine din limba greacă și înseamnă rugăciune de implorare, își va schimba sensul numind un serviciu liturgic (Litia) ce se încadrează în slujba de seară-Vecernia sau Privegherea, în ajunul sărbătorilor și al duminicilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur este socotit întemeietorul celei mai vechi Biserici de naționalitate germană cunoscută în istorie. La Constantinopol el repartizează biserica Sfântului Apostol Pavel, goților care trăiau în capitală, în care se oficia serviciul liturgic în limba lor și la care participa uneori și Sfântul Ioan. La Praznicul Învierii Domnului din anul 399, Sfântul Ioan rostește în această biserică o predică, beneficiind de serviciul unui traducător în limba gotică, dovedindu-se astfel a fii și un mare misionar.
Sfântul Ioan a fost și un cald susținător al postului care ne eliberează din robia păcatelor și ne asigură libertatea. „Postul este inima sănătății” scria Sfântul Ioan în Omiliile „Despre Pocăință”24.
Ca urmare a acuzațiilor nedrepte ce i-au fost aduse la sinodul de la Stejar din anul 403, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost șters din dipticele tuturor Bisericilor răsăritene. Episcopul Teotim I de Tomis (390?-407?) a luat apărarea Sfântului Ioan la sinoadele ținute împotriva lui. La stăruințele admiratorilor săi, conducerea Bisericii a fost obligată să reabiliteze memoria Sfântului Ioan exilat și prigonit pe nedrept și să-i reînscrie numele în dipticele liturgice, înainte de anul 418. Contemporanii săi care l-au prețuit, având în vedere viața sa aleasă și împrejurările în care a murit, îl socoteau cu adevărat martir. Papa Inocențiu I al Romei (402-417) și Fericitul Augustin, în scrierile lor, îl numesc „sfânt”25. Cultul Sfântului Ioan Gură de Aur a fost inaugurat la Constantinopol încă pe la anul 428, în timpul patriarhului Nestorie, în ziua de 26 septembrie, când era pomenit „Fericitul Ioan”.
Patriarhul Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu acceptul împăratului Teodosie al II-lea, în anul 438, aduce osemintele Sfântului din Comana, în Pont, unde fusese înmormântat în martyriul Sfântului Vasilisc și le depune în ziua de 27 ianuarie, cu mare solemnitate, în biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, necropola împăraților bizantini și a patriarhilor de Constantinopol. Această zi reprezintă începutul oficial al cultului Sfântului Ioan Gură de Aur și va fii înscrisă ca zi de sărbătoare în calendarul răsăritean și în Martirologiul apusean, înlocuind-o pe cea mai veche, 26 septembrie, ce fusese ținută până atunci la Constantinopol. Sfântul Cosma de Maiuma, Sfântul Iosif Graptul, Sfântul Gherman al Constantinopolului și alți imnografi bizantini, au compus imnele, respectiv slujba, în cinstea acestui eveniment, ce vor fii incluse în Mineiul lunii ianuarie.
A doua sărbătoare în cultul ortodox închinată Sfântului Ioan este în 13 noiembrie, ținută și în Apus, care pomenește exilul său, reprezentând mutarea, prin secolul al VII-lea, din 14 septembrie, ziua morții Sfântului (407), pentru a nu coincide cu Praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Această zi, 13 noiembrie, era socotită, din secolul al VIII-lea, la Constantinopol, printre sărbătorile principale ale Bisericii.
Pentru a pune capăt disputelor la Constantinopol între credincioșii admiratori ai Sfinților Trei Ierarhi în timpul împăratului bizantin Alexe Comneanul, care prețuiau mai mult pe unul în dauna celorlalți doi, episcopul Ioan al Evhaitelor propune împăratului, pe la anii 1081-1084, instituirea unei sărbători comune în cinstea celor Trei Sfinți Ierarhi, la 30 ianuarie. Slujba noii sărbători a fost alcătuiră de către episcopul imnograf Ioan al Evhaitelor, ctitorul sărbătorii, care în scurt timp devine singura sărbătoare cu ținere în Biserica Ortodoxă față de celelalte sărbători individuale ale celor Trei Ierarhi ce rămân fără ținere, fiind înscrise în calendar doar cu cruce neagră.
La anul 1204, după cucerirea Constantinopolului de către cruciați, moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur au fost luate de către cruciații apuseni, împreună cu moaștele și a altor sfinți și duse la Roma. După ce au peregrinat prin mai multe biserici din Roma, în anul 1626, moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur au fost așezate în biserica Sfântului Petru din Roma unde se găsesc aproape întregi și în prezent, pentru că fragmente din moaștele sale au ajuns la câteva mănăstiri din Athos, precum și în alte biserici.
Mort în puterea vârstei, la doar 53 de ani, Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne peste timp modelul neîntrecut al preoției creștine, cu o contribuție decisivă la dezvoltarea și afirmarea cultului și a spiritualității creștine.
Résumé
Le Saint Jean le Chrysostome a vécu dans une époque d'importance décisive pour le développement et l'évolution ultérieures du culte chrétien, au service duquel il a mis le prestige et l'élégance de sa profonde culture, tout comme son inégalable talent littéraire et oratorique.
Comme évêque, il s'est imposé devant ses contemporains et puis devant la postérité par la piété et le respect avec lesquels il abordait les choses saintes, par la dignité et la croyance avec lesquelles il tenait les messes, par la chaleur de la prière et par l'ardeur dans l'accomplissement du devoir comme principal exécutant du culte divin public. C'est ainsi qu'on explique le fait que la tradition orthodoxe considère le Saint Jean le Chrysostome, tout comme le Saint Basil le Grand, comme auteurs du formulaire des deux Saintes liturgies qui portent leurs noms.