Psihoterapie și duhovnicie: delimitare a competențelor

I.1. Teologie pastorală, psihologie pastorală, medicină pastorală

Până nu demult, în școala noastră de teologie nu exista decât disciplina (teologie) pastorală, care se rezuma la expunerea unor „metode”, ce puteau duce la niște contacte superficiale și sporadice cu enoriașii, pretextate de așa-zisele „vizite pastorale” ori de anumite servicii religioase, precum și la alte câteva mijloace și strategii „timide” de pastorație individuală sau colectivă. Din păcate, lucrurile nu stau cu mult mai bine nici în prezent, deși există pe alocuri semne evidente de primenire, în bună parte datorate tinerilor specializați în școlile occidentale¹.

Treptat, o nouă viziune și metodologie pastorală tind să se insinueze și în spațiul nostru de reflecție și slujire, detașat de spiritul „pastoral” (pimenic) tradițional, cu reverberații „gregare”, de „turmă” amorfă și impersonală de „păstoriți mânați” din urmă către „locurile cu verdeață” ale făgăduințelor eshatologice. „Turma” a evoluat. Unii „păstori” nostalgici nu mai pot ține pasul cu nărăvașele „mioare” din „spațiul carpato-danubiano-pontic”, în „transhumanța” spre „plaiurile” culturii europene, ce nu pot tolera orgolii găunoase, pretenții nejustificate și inadaptare la nou. Exigențele actuale sunt tot mai nuanțate și, în contextul schimbărilor rapide ale societății, cât se poate de bine justificate. Nu se cade să le ignorăm.

Spre deosebire de practica răsăriteană – o afirmăm fără patimă: dar cu regret și... totuși cu speranță! – teologia catolică, dintotdeauna mai pragmatică și „multifuncțională”, a cunoscut diverse tipuri de pastorală, precum cea a muncii, a intelectualilor, a copiilor, a tineretului, a celor de vârsta a treia, a bolnavilor; există școli, institute de teologie cu finalități pastorale², programe (proiecte) pastorale și misionare, de maximă acuratețe și actualitate, ca să nu mai vorbim de un adevărat munte bibliografic: manuale, enciclopedii, dicționare, volume, studii și articole, apărute în occident. Nicidecum de ignorat este și cealaltă zonă din spațiul pastoral-misionar creștin: cultura protestantă și cea neoprotestantă.

Astăzi, teologia pastorală occidentală, ca domeniu al teologiei practice, este foarte atentă la întrebările și problematica abordată de științele umane: psihologie, filosofie, psiho/pedagogie, antropologie, sociologie, psihologie socială, psihoterapie, psihiatrie ș.a.m.d. Nu puține publicații teologic-pastorale recente, expresii ale colaborării unor experți în diverse discipline, adoptă modelele: multidisciplinar, interdisciplinar, metadisciplinar (transdisciplinar)³.

Într-un asemenea context, dincolo de simpla viziune teologică pastorală s-a născut psihologia pastorală, ca o adevărată „țară necunoscută”⁴, ce încă tatonează terenul unor punți fiabile și pertinente între cei doi versanți: teologie (pastorală) și psihologie (prevalent clinică). Puternic impulsionată din anii Conciliului II Vatican (1960-65), psihologia pastorală își găsește în vremurile noastre din ce în ce mai mult credit nu numai în spațiul catolic, ci și la noi, pornind de la simplul considerent că nu putem separa, în mod radical, dimensiunea spirituală a ființei umane de cele: somatică și psihologică. Psihologia pastorală reprezintă o disciplină de graniță, situată în perimetrul dialogului interdisciplinar dintre teologia pastorală și psihologie.

Ea poate fi definită ca un ansamblu de cunoștințe și aplicații la acțiunea pastorală a acelor contribuții derivate din științele psihologice și ale comportamentului, cu scopul de a susține și ajuta procesul de dezvoltare personală și maturizare creștină⁵. Dacă obiectul pastoralei, ca disciplină de teologie practică, îl constituie „metodologia” întâlnirii – în condiții de normalitate – cu Dumnezeu, prin slujirea concretă a semenilor, în cazul psihologiei pastorale, în afara tematicii personologice, sunt abordate subiecte de interes clinic, din sfera problematicului de natură psihologică (ex. imaturitate psihologică, culpabilitate, scrupulozitate, obsesivitate, anxietate, nevroticism etc.) întâlnit în manifestări aparent religioase.

Pe criteriul gradualității, putem înțelege câmpul de preocupare al celei de a treia discipline, medicina pastorală⁶, care, fără a se substitui psihiatriei (clinice) și tratamentelor ei specifice, caută să pună în atenția clericilor problematica psihopatologică, tocmai pentru a putea distinge anumite manifestări și comportamente de natură psihotică, de anumite experiențe religioase supra/naturale, cu care acestea pot fi lesne confundate (ex. un delir mistic, halucinație versus viziune/apariție sacră), în cazul absenței unei culturi sau formări psihologice, psihoterapeutice sau psihiatrice. În afara orientării către cler, există și o altă direcție a acestei discipline îndreptate către pastorala bolnavilor mintali din instituțiile psihiatrice⁷.

I.2. Pastoral counseling și teologia sanitaria

Dubla specializare: teologie pastorală și formarea clinică a păstorului s-a bucurat de un mare succes în mediile nordamericane, dar nu a întârziat să se insereze și în mentalitatea europeană. În acest spațiu a pătruns prin anii ’60 (anii Conciliului II Vatican), prin personalități ca: R. Hostie, A. Godin (Franța), W. Zijlstra, F. Haarsma, H. Andriessen (Olanda), D. Stollberg, M. Klessmann, W. Becker, H. Harsch, H. J. Clinebell, J. Swcharfenberg, H. Ch. Piper, Y. Spiegel) sau prin creearea unor centre de clinical pastoral training în Anglia și Elveția⁸.

De atunci, mai ales în ultimii ani, asistăm la o adevărată explozie de studii și opere interdisciplinare, centre de formare etc., cu dublu profil: psihologie pastorală – consiliere psihologică/psihoterapie; psihologie – formare spirituală⁹. Cu toate acestea, încă și azi o asemenea viziune interdisciplinară întâmpină puternice reacții, chiar și în occident, dar mai ales în spațiul răsăritean, unde se bate puternic moneda pe o viziune reducționistă „patristicomană”, ce se vrea omniscientă și omnipotentă. Această optică idolatră (adulatorie) adolescentină, ce atribuie perioadei patristice monopolul asupra gândirii teologice și vieții spirituale, e complet oarbă la reușitele incontestabile ale disciplinelor umaniste din ultimul secol, nefiind în stare să distingă psihologia de psihologism. Fără a nega sau diminua locul nimănui în istoria culturii și mântuirii (nici al Sfinților Părinți, nici al oamenilor de știință), dincolo de aceste „suspiciuni” și rezistențe infantile, putem să privim ascensiunea omului în dublă, chiar triplă perspectivă: somatică, psihologică, noetică (spirituală), fără a-l mutila sau reduce la vreuna din aceste dimensiuni.

În această optică bivalentă s-a născut counseling-ul pastoral, ca „o slujire a comunității credincioase, care are ca scop vindecarea, eliberarea, reconcilierea și creșterea spirituală a persoanei”¹⁰. Counseling-ul pastoral nu e doar o simplă consiliere pastoral-spirituală, ci, în esență, se constituie ca o relație pastorală de ajutor din partea unor persoane cu dublă formare (teologie și o formare psihologică/psihoterapeutică), ca „o slujire, diaconie, un serviciu prestat celor ce suferă sau necesită ajutor în procesul de creștere (formare și maturizare) umană și spirituală”¹¹.

Pe de altă parte, counseling-ul pastoral nu trebuie confundat și nici substituit consilierii psihologice (profane). El trebuie mai degrabă înțeles ca o formă de psihologie aplicată la acțiunea pastorală și la problematica omului religios. De aceea poate fi definit ca un ansamblu de activități și intervenții prin care ghidul spiritual sau consultantul pastoral se îngrijesc de unele persoane religioase ce necesită deopotrivă ajutor psihologic și spiritual, făcând uz de o combinație între resursele și instrumentele tipice îndrumării spirituale clasice și anumite tehnici ale colocviului psihoterapeutic, în pofida unor limite ale acestora, discutabile în lumina antropologiei creștine¹².

Dintr-un alt unghi de abordare, trebuie să recunoaștem că progresul științific și tehnologic al ultimului secol a purtat cu sine și „efectele secundare” – dacă nu chiar primordiale! – ale desacralizării și, uneori, dezumanizării mediilor sanitare, datorate promovării unei mentalități profane, lipsite de prezența lui Dumnezeu. Din fericire, astăzi, chiar și la noi, în tot mai multe spitale, clinici, centre de îngrijire socială, orfelinate, azile, școli speciale etc., sub semnul Bunului Samaritean, apar capele, bisericuțe, preoți misionari, operatori pastorali sanitari cu specializări clinice (ajutori ai preoților de spital, în occident), asistență spirituală în medii clinice ș.a.m.d.. Exigențele clinice asociate cu cele spirituale au dat naștere unei alte discipline de graniță: teologia sanitaria. Ca urmare, vor apărea și centre de specializare, precum: Centrul de Bioetică al Universității Catolice „Sacro Cuore”, din Roma, fondat în 1985 sau Instituto Internazionale di Teologia Sanitaria „Camillarum”, din Roma, fondat în 1987¹³ și multe altele, care pregătesc cadre cu competență profesională destinate mediilor sanitare.

Iată câteva din zonele de referință ale pastoralei sanitare:

1. Promovarea unei noi viziuni asupra sănătății: sănătatea nu este concepută ca absența bolii, ci o capacitate a persoanei de a-și exprima potențialitatea fizică, psihică, socială și spirituală, chiar și în condiții de limită produse de boală; sănătatea reprezintă un raport echilibrat între muncă și odihnă, alimentație corectă, exercițiu fizic, timp liber, programe spirituale; degradarea sau chiar distrugerea sănătății se datorează, în destule cazuri, unui abuz de libertate (libertinaj) sau unor cauze ambientale și sociale, imputabile tot iresponsabilității umane: poluarea apei, a aerului, devastarea ecologică, lipsa igienei, comportamente repetitive transformate în obișnuințe, „dependențe” psihologice sau fiziologice etc.; între scopurile prioritare ale domeniului se numără, profilaxia, conștientizarea și responsabilizarea¹⁴ persoanelor și a comunității, în vederea înlăturării unor asemenea neajunsuri;
2. Atitudinea creștinului în fața suferinței: în esență, se promovează o atitudine dinamică, realistă și de speranță; suferința nu e înfruntată în manieră pasivă, fatalistă și resemnată, ci ca un rău de îngrijit; fără pretenția de a suprima durerea sau de a oculta moartea, orizontul creștin nu se limitează la sănătatea fizică, nici măcar la cea psihică, ci se proiectează în perspectiva transcendenței și a mântuirii;
3. Bolnavul ca subiect de evanghelizare: persoana suferindă nu e văzută ca un obiect de îngrijit, ci ca un protagonist al propriului său proces de vindecare, chemat să-și asume propria responsabilitate și să-și trezească propriul „medic interior” în serviciul sănătății; pastorala sanitară propune un paradox: dacă în trecut cei sănătoși vorbeau celor bolnavi pentru a-i încuraja, azi bolnavul e pregătit să poată vorbi celor sănătoși, pentru a-i conștientiza de riscurile unei vieți iresponsabile, trăite în dezordine și excese de tot felul;
4. Sfere prioritare ale acțiunii pastorale: educația pentru sănătate; prevenire și ecologie; oferirea unor oportunități formative prin intermediul familiei, școlii, omiliilor duminicale, catehezei, activităților sociale etc.; cursuri de etică profesională și relație de ajutor (counseling); promovarea unei mentalități comunitare și responsabile etc.¹⁵.

I.3 Consiliere psihologică, psihologie clinică, psihoterapie, psihiatrie

Pentru cineva din „afara sistemului” – și nu numai! – distincția între domeniile de mai sus nu este foarte lesne de făcut. Destulă lume confundă consilierea cu psihoterapia, psihologul cu psihoterapeutul sau chiar cu psihiatrul. Pentru a putea înțelege diferențele dintre aceste domenii, le vom analiza pe rând.

Dacă ar fi să preluăm etimologia noțiunii de consiliere după limbile moderne (engl. counsel = sfat; counselor = sfetnic, sfătuitor; fr. conseil = sfat, povață, îndrumare, sugestie; conseille(u)r = consilier, sfătuitor), am cădea într-o mare capcană, pentru că, se știe: un profesionist (psiholog sau psihoterapeut) nu dă sfaturi. Face un soi de „chirurgie oftalmologică”, „deschide ochii” subiectului-pacientului-clientului ca să-și „vadă” și să-și înțeleagă problema personală, pentru ca el însuși să-și afle propriile soluții, fără a fi sfătuit, manipulat sau sugestionat de către consilierul/psihologul ales. Mai aproape de sensul actual (profesional) al noțiunii ne conduce una din accepțiunile latine ale termenului: consilium = con/sfătuire, deliberare, consultare.

În consilierea psihologică avem de a face cu problematica personală și existențială a omului normal (dileme, indecizii, crize existențiale, autocunoaștere și dezvoltare personală, socială, vocațională etc.). Ea mai poate viza orientarea școlară, profesională, alegerea carierei (consiliere ocupațională), consiliere individuală și de grup, consiliere familială, consilierea și orientarea persoanelor cu handicap¹⁶ etc.

Spre deosebire de consilierea psihologică, principalele funcțiuni ale psihologiei clinice constau în psihodiagnoză și cură terapeutică¹⁷, adeseori în colaborare cu clinica de psihiatrie. „Psihologia clinică utilizează datele furnizate de ancheta socială (mărturii recoltate din anturajul subiectului), tehnici experimentale (teste de inteligență, de caracter etc.), observarea comportamentului, convorbirea de la om la om, datele biotipologiei și acelea ale psihanalizei, căutând să integreze toate elementele obținute într-o reprezentare de ansamblu coerentă privind comportamentul subiectului”¹⁸. Ea interferează cu psihologia medicală, psihoterapia, psihiatria, psihopatologia, psihologia socială ș.a. Psihologul clinician este deopotrivă psihometrician, diagnostician, „psihoterapeut”, cercetător¹⁹.

Mai sus am utilizat noțiunea de psihoterapeut între ghilemele, tocmai pentru a nu fi confundată cu cea de psiholog clinician. În cazul psihoterapiei avem de a face cu o formare postuniversitară sau, mai exact spus, parauniversitară de durată²⁰, care conferă dreptul de practică psihoterapeutică expresă, potrivit tipului de formare (școlii, orientării psihoterapeutice) urmate: de ex. psihanaliză, psihodramă, analiză existențială și logoterapie, hipnoză, psihoterapie comportamental-cognitivă, analiză tranzacțională etc. În general psihoterapia se referă la diverse tehnici de tratare a tulburărilor psihice sau funcționale ale unor persoane, îndeosebi de tip nevrotic, psihosomatic, dar și psihotic²¹, de intensitate mai mică, ce răspund la un astfel de tratament. Uneori se asociază cu tratamentul psihiatric (chimioterapeutic). Psihoterapia „vizează fie vindecarea simptomului, fie restructurarea personalității, fie ambele aspecte; indiferent de tipul de psihoterapie folosit, intervenția psihologică în sine se bazează pe (și folosește ca instrument) relația terapeut-pacient”²². Spre deosebire de consilierea psihologică, cura psihoterapeutică poate dura ani de zile: de ex. o cură psihanalitică dacă inițial dura de la 2-5 ani, în prezent se poate extinde chiar până la 5-10 ani (J.-P- Losson, 1988)²³. Desigur că nu toate formele de psihoterapie se extind pe o asemenea durată²⁴, cu atât mai mult cu cât durata curei nu constituie și garantul calității sale²⁵.

Tulburările mintale (prevalent cele de intensitate psihotică) constituie obiectul preocupărilor de cercetare, diagnosticare și tratament²⁶ ale psihiatriei. „Interferându-se nu numai cu aproape toate ramurile medicinii, cu psihologia, sociologia, genetica, biofizica, ci și cu filosofia și arta, psihiatria devine un domeniu a cărui preocupare nu este individul singular, ci umanitatea în ansamblul ei... astăzi, ea se constituie și ca un domeniu aplicativ (conceptual și pragmatic) pentru alte științe care au ca obiect de studiu comportamentul uman normal și/sau patologic (psihologia, neurofiziologia, neurochimia, neuroendocrinologia, sociologia, genetica, epidemiologia, antropologia, pedagogia, filosofia); caracterul interdisciplinar a devenit astăzi definitoriu pentru psihiatrie”, sugerat și de „numeroasele sale variante: psihiatrie socială, biologică, universitară, infanto-juvenilă, geriatrică, culturală, judiciară, militară”²⁷.

I.4. Psiholog clinician, psihoterapeut, medic psihiatru

Odată ce am făcut distincția între domeniile de mai sus, nu credem să persiste o dificultate prea mare în a recunoaște competențele celor trei tipuri de profesioniști implicați în câmpul psiho/terapeutic. Dar pentru a fi mai expliciți, vom căuta să precizăm, pe scurt, aceste competențe.

Psihologul clinician, întâlnit îndeosebi în clinicile de psihiatrie, dar și în medii spitalicești, policlinici, instituții de asistență socială etc., are în sarcină analiza comportamentală a pacientului prin observație, interviu (anamneză) și aplicarea testelor psihologice, în vederea stabilirii diagnosticului, profilului psihologic și stabilirii schemei de asistare psihologică. „Deși conținutul și sfera de acțiune a psihologiei clinice sunt recunoscute, termenul ca atare este controversat. În timp ce autorii de limbă engleză preferă să se vorbească de o psihologie clinică, cei de limbă franceză utilizează termenul de psihologie medicală (G. Ionescu, 1985)”²⁸. Altfel spus, psihologul clinician, indiferent dacă practică în ambiente medicale sau pe cont propriu (cu drept de liberă practică), este consacrat uneia din cele 3 direcții principale de formare în facultățile de profil: psihologie clinică, școlară, profesională.

Psihoterapeutul ocupă un loc, într-un anumit fel „intermediar”, între psihologul clinician și medicul psihiatru. El însuși, licențiat în psihologie sau medicină (specializat în psihiatrie) – (la noi, cu drept de liberă practică acordat de Federația Română de Psihoterapie și de Colegiul Psihologilor) – și format într-o anumită orientare psihoterapeutică își fundamentează tratamentul pe relația (colocviul) psihoterapeutic/ă și alte tehnici, urmând un proces îndelungat de de/structurare și re/structurare de personalitate, menit să modifice radical raportarea pacientului la sine însuși (la istoria sa de viață), la cei din jur și la situația existențială în care se află actualmente.

Rolul psihiatrului este mult mai cunoscut. De aceea nici nu vom insista asupra lui. Dacă adresabilitatea la primii doi este într-o oarecare măsură mai acceptabilă, în cazul psihiatrului rezistențele sunt cu atât mai puternice, cu cât bolnavului îi este, cel puțin la debutul bolii, aproape imposibil să perceapă și să accepte căderea în patologic și, cu atât mai mult să-și asume „stigmatul” de „nebun” sau de „bolnav psihic”.

Oricum, această delimitare și ierarhizare a intensității tulburării: problematic (nivelul psihologic), nevrotic/psihotic forme ușoare (nivelul psihoterapeutic), patologic (nivelul psihiatric) se insinuează și ca o pledoarie în favoarea adresabilității, după caz, pentru cei aflați în suferință, care, în loc să se adreseze serviciilor de specialitate, caută tot felul de „leacuri” miraculoase și „t(r)aumaturgi de ocazie”.

I.4. Preot de mir, preot confesor, preot duhovnic, mentor spiritual, avva

În contextul celor de mai sus, trebuie să precizăm din capul locului, că în mediile religioase, nu puțini sunt cei care, în loc să se adreseze unuia din cele trei domenii, caută să substituie spovedania și preotul duhovnic tratamentului psihologic, psihoterapeutic sau psihiatric refuzat. Este o greșeală imensă, asupra căreia însă nu vom insista acum, căutând mai degrabă să oferim lămuririle de rigoare privind „competențele”²⁹ preotului.

Ca persoană consacrată, prin Sacramentul Hirotoniei, oricare preot de mir (cel obișnuit, de parohie) este învestit și îndreptățit (împuternicit) să-și exercite întreita misiune (profesiune, vocație): pimenică (pastorală, călăuzitoare, de „leadership”), didactică (culturală, catehetică, omiletică, viziune „profetică”, de perspectivă) și sacramentală (harismatică, liturgică, sacrificială). În ceea ce privește învestirea ca duhovnic, în practica liturgică răsăriteană se face o distincție netă între hirotonia (sfințirea) întru preot, ca sacrament (Sf. Taină) și hirotesia (mandatarea) ca duhovnic, printr-o ierurgie³⁰ (un serviciu religios scurt) aparte, care poate fi administrată sau nu deodată cu Sf. Taină a Hirotoniei. Hirotesia întru duhovnic îi conferă preotului dreptul de a spovedi și de a se îngriji de îndrumarea duhovnicească (din postură de duhovnic) a păstoriților.

În alte zone majoritar ortodoxe (de pildă în Grecia³¹) hirotesia întru duhovnic nu este practicată la modul general deodată cu hirotonia și se acordă doar unor persoane demne de această misiune pastorală specială. Căutând să ofere un răspuns la întrebarea: „care este deosebirea dintre preotul duhovnic și cel ce nu a primit duhovnicia?”, profesorul de liturgică, pr. dr. Nicolae Necula, preciza: „...Puterea de a ierta sau de a lega și dezlega păcatele se transmite prin sfânta taină a hirotoniei; orice preot hirotonit valabil are puterea de a lega și dezlega păcatele; hirotonia întru preot îi dă acestuia puterea și posibilitatea de a exercita toate lucrările sfințitoare legate de treapta preoției...; cât privește calitatea de duhovnic, aceasta se dobândește în urma unei hirotesii, adică a unei slujbe de binecuvântare prin care preotul primește împuternicirea, mai bine zis îndreptățirea, să exercite ceea ce potențial el a primit prin taina sfintei hirotonii, adică puterea de a ierta sau de a lega și dezlega; hirotesia în duhovnic nu aduce un har special preotului dinainte hirotonit, ci doar un drept de a săvârși ceea ce el poate deja să facă”³².

Atunci, pe bună dreptate, se naște întrebarea: ce sens ar mai avea hirotesia întru duhovnic, câtă vreme harul iertării păcatelor se acordă deja prin actul hirotoniei? Logica acestui act specific constă în faptul de a acorda timp pentru verificarea aptitudinilor și experienței profesionale a preotului pe această latură a pastorației, extrem de sensibilă, ce impune „multă pricepere, îndemnare și experiență de viață, multă maturitate și responsabilitate; acesta a fost motivul pentru care duhovnicia se acorda mult mai târziu după hirotonie, pentru a se căpăta o experiență de viață și pastorală, care să-l facă pe preot capabil de a săvârși o așa de delicată, dificilă și plină de responsabilitate lucrare”³³.

Din păcate, anumite „rațiuni” concrete, precum nevoia de duhovnici de parohie sau la țară, au eliminat această practică, mai „anevoioasă” (de durată), dar mai prudentă și eficientă, ce putea face o selecție aptitudinală și vocațională, și au permis accesul facil la duhovnicie tuturor absolvenților de teologie hirotoniți, mai mult sau mai puțin dotați cu darul duhovniciei, ca să nu mai vorbim de o seamă de ieromonahi (călugări hirotoniți ca preoți), pripășiți pe la felurite mănăstiri, care nici măcar n-au cea mai elementară pregătire teologică, dar „fac” pe duhovnicii „aspri”, formați după „pravila de la Govora”, frunzărită printre „dezlegările de făcături”. Mulți enoriași naivi și bine intenționați au căzut pradă unor asemenea anomalii.

Situația extrem de confuză în care se află „duhovnicia” românească la ora de față impune o nouă optică și responsabilizare a forurilor de competență în acest domeniu, pentru a analiza și elabora o strategie adecvată selecției și învestirii cu darul duhovniciei doar a acelor clerici în măsura să practice o duhovnicie realistă, autentică și menită să ajute în dezvoltarea și maturizarea, atât psihologică, cât și duhovnicească a persoanei. Așa cum în universități s-a impus „modulul pedagogic”³⁴ (inclusiv cadrelor didactice cu experiență) ar fi de dorit ca, măcar în cadrul studiilor teologice (dacă nu chiar concomitent cu acestea, ca un modul psihologic și duhovnicesc aparte), să existe cursuri speciale de formare psihologică (pe teme de psihopatologie, psihologie clinică, psihoterapie, psihologie pastorală, psihiatrie etc.) și spirituală adevărate, care să elimine diletantismul și nonprofesionalismul în scaunul duhovniciei.

O altă problemă, pe care o ridică practica de spovedanie „en-gros-istă” și impersonală actuală, de prin posturile mari de peste an – precum în zicala: „de Paști și de Crăciun” –, constă în faptul că multă lume nici măcar nu face diferența între un preot confesor oarecare – căruia i se adresează în mod aleatoriu, pentru simplul motiv că e „de serviciu la paraclis” pe la catedrale sau „în săptămâna de rând” pe la vreo parohie oarecare, unde „nu-i așa mare coadă” – și un preot duhovnic personal stabil, care nu poate fi schimbat în funcție de fluctuațiile emoționale ale enoriașului sau de dificultatea de a-și mărturisi vreun păcat mai „deocheat”.

Este vorba despre un preot „dăruit cu harisma paternității duhovnicești”³⁵, cu o viață îmbunătățită și experiență pastorală (și, de ce nu, având cunoștințe temeinice asupra particularităților și problematicii psihologice ale omului), un fel de „guru”³⁶ sau „mentor/ghid/maestru/îndrumător spiritual”³⁷, cu care credinciosul păstrează o relație autentică de durată, de la om la om, în care există o continuitate de la o spovedanie la alta (și dincolo de Taina Mărturisirii), ce asigură cunoașterea tot mai profundă a persoanei și a nevoilor ei și, prin aceasta, contribuie în mod substanțial la descoperirea vocației creștine, a creșterii și maturizării spirituale (și chiar psihologice) a celui păstorit.

Un „ascultător de spovedanii” ocazional și, nu de puține ori, grăbit și „nonprofesionist” – fără să confundăm sacralitatea preotului cu non/profesionalismul său pastoral! – nu poate fi considerat ca duhovnic al credinciosului. Cel mult poate avea un rol pozitiv, în dezlegarea (pentru că harul iertării este operativ, dincolo de incompetența umană!) și, eventual, „descărcarea emoțională” a respectivului. Doar că o spovedanie întâmplătoare și „contracronometru”, ca în „Gara de Nord între două trenuri”, nu va putea avea nici pe departe darul statornicirii unei relații duhovnicești profunde și de durată, care să sprijine omul în dezvoltarea sa spirituală sau în clarificarea unor părți „umbroase” ale personalității sale.

Chiar dacă centrul de gravitate ar putea cădea pe nonprofesionalismul pastoral al confesorului, totuși nici enoriașul nu e străin de culpă într-un asemenea caz. Problema alegerii unui duhovnic stabil este o chestiune absolut personală. Nimeni nu poate decide în locul tău „pe mâna cui” te încredințezi spiritual. Așa cum nimeni nu-ți poate impune un anumit medic de familie sau un avocat „din oficiu”, cu atât mai mult rămâne o problemă de opțiune și responsabilitate proprie dacă și cine-ți va sta în preajmă de-a lungul formării și itinerarului tău spiritual.

În altă ordine de idei, odată ce persoana a acceptat (decis) să intre sub „ascultarea” unui preot duhovnic, „datoria părintelui duhovnicesc nu este de a distruge libertatea omului, ci de a-l ajuta să vadă el însuși adevărul. Nu să suprime personalitatea omului, ci să-i dea posibilitatea să se descopere pe sine însuși, să crească până la deplina maturitate și să devină ceea ce este el în realitate. Dacă, în anumite situații, părintele duhovnicesc cere o ascultare necondiționată și, în aparență, „oarbă” de la ucenicul său, aceasta nu se face ca un scop în sine, nici pentru aservirea lui. Scopul acestui gen de „terapie de șoc” este de a-l elibera pe ucenic de eul său neautentic și iluzoriu, ca să poată ajunge la adevărata libertate. Părintele duhovnicesc nu-și impune propriile sale idei și virtuți personale, ci îl ajută pe ucenic să-și găsească exclusiv vocația sa proprie. Potrivit unui benedictin din secolul XVII, Don Augustin Baker, «părintele spiritual nu trebuie să-i învețe pe ceilalți metoda sa proprie..., ci să-i ajute pe ucenicii săi să-și găsească fiecare calea sa proprie..”³⁸.

În literatura ascetică veche, ceea ce astăzi numim „îndrumător spiritual”, era desemnat prin termenii de părinte duhovnicesc, de părinte, pur și simplu, sau de abba, avva (la feminin amma)³⁹, apoi, potrivit diverselor aspecte ale funcției sale: gheron (senior, bătrân; stareț în slavonă), presbyteros (bătrân), didaskalos (învățător), prostates, epistates, ephestos (întâi-stătător, conducător)⁴⁰, toate aceste denumiri conținând în sine ideile de: paternitate spirituală, dragoste paternă/filială și povățuire/ucenicie duhovnicească. Indiferent dacă părintele duhovnic se află în mediu monastic sau „în lume”, importante rămân: vocația sa duhovnicească reală, profesionalismul (competența) și preocuparea sa atentă și responsabilă pentru creșterea și maturizarea firească a fiului spiritual.

Résumé

D’une perspective interdisciplinaire, notre étude vise à établir, en tout premier lieu, une délimitation entre les compétences de deux partenaires de dialogue clinique et spirituel: la psychothérapie et la prêtrise. Afin d’éviter une confusion entre les deux notions qui puissent entrer en compétition et d’initier, en échange, un dialogue authentique et pertinent, il est absolument nécessaire que les deux domaines traités délimitent leurs propres sphères de compétence. Pour cette raison, cette fois-ci notre attention se dirige vers les différences qui existent entre les diverses disciplines psychologiques et théologiques impliquées dans la relation d’entraide psychologique (thérapeutique) et théologique.