Personalitate marcantă a învățământului teologic academic românesc – dovadă de ultimă oră „mega” – volumul omagial „Profesorul universitar Dr.Dr. D.H.C. Nicolae V. Dură”, Constanța, 2005, 1506 p., 59 cm/50,5 cm – profesorul de Drept Bisericesc, preotul Nicolae V. Dură, nu mai surprinde pe nimeni care este familiarizat cu bibliografia de specialitate, când apare cu un nou studiu sau o carte ca aceasta, în care suntem introduși în istoria „aparte” a creștinismului din Dobrogea.
Subîmpărțită în 18 capitole, această carte, se constituie ca un veritabil „manifest” cu argumente istorice dar și canonice, pentru reabilitarea firească a Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Tomisului, care din motive de conjuncturalitate istorică nu a fost „onorat” cu rangul ce derivă din statutul de „Biserică Apostolică”.
„Avocat” din oficiu al „marilor cauze” ce țin de „ființa” Bisericii Ortodoxe Române, canonistul Nicolae V. Dură nu pregetă a se „arunca” în „apele tulburate” de disputa înființării unor noi „mitropolii” în cuprinsul Patriarhiei Române, atrăgând cu pertinență atenția că cel mai îndreptățit centru bisericesc de a fi repus în această „treaptă” este Constanța. Fără patos „protocronist” sau vreo retorică partizană – ținem cont că este cadru didactic la Universitatea „Ovidius” – autorul urmează o logică inflexibilă, „tangentă” la „rânduiala” Bisericii în chestiuni jurisdicționale și de canonicitate a „punctelor de conducere ecleziastică.
Un argument imbatabil este înscrierea cetății Tomis în atât de cunoscutele „Notitie episcopatum”, ca arhiepiscopie autocefală (25). Pe scaunul arhieresc al Tomisului primelor veacuri creștine s-au succedat ierarhi de seamă – Betranion, Gherontius Tomensis ș.a. care au participat la lucrările sinoadelor I și II Ecumenice (26). În timpul sinodului III Ecumenic (Efes, 431) din eparhia Sciției este prezent Timotei al Tomisului (28). Trebuie remarcat faptul că în secolele de început ale Bisericii, lumea creștină nu era extrem de sensibilă la „nuanțe” terminologice, ca de exemplu, cele privitoare la „titulatura” întâistătătorilor „bisericilor”, așa încât polemicile actuale asupra acestor aspecte formale au caracter superfluu.
Canonistul Nicolae V. Dură „apelează” la cumințenia Sfântului Sinod de a reactiva „cel dintâi Scaun mitropolitan al neamului românesc” (64) aducând în sprijinul acestei idei nu numai considerente de factură istorică, economică, culturală, ecumenică ci și motive adiacente emulației academice – la Constanța ființează primul „Institut de Cercetări pentru Drepturile Omului și Nediscriminare” și o „Catedră de Drept Canonic și Instituții Europene” (65). Dobrogea este după cum bine se știe și „patria” unor erudiți Părinți ai creștinătății ecumenice” (69) – Ioan Cassian, ctitorul monahismului european occidental și Dionisie Exigul, la „sfatul” căruia papa Ioan (523-526) a adoptat data alexandrină a Paștilor și pentru Biserica Apuseană. Teologia „scită” s-a remarcat ca o „cunoaștere” ecumenică a „Adevărului de Credință”, impunându-se deopotrivă atât în Occident cât și în Orient.
Includerea Tomisului ca „mitropolie” în Diptice ar atrage după sine și punerea sub oblăduire canonico-jurisdicțională a Bisericii Ortodoxe din Basarabia, deoarece Mitropolia din Dacia Pontică ocupa al II-lea rang între mitropoliile autocefale și avea față de Patriarhia de Constantinopol prerogative pe care nu le deținea nici o altă mitropolie din Peninsula Balcanică (201). Ortodoxismul românesc s-ar „rotunji” în acest mod, iar „imaginea” totalizantă asupra acestui „Spațiu European” atât de contradictoriu ar fi aceia că atunci când Biserica Luptătoare judecă cu „măsura lui Hristos”, nu mai există antagonisme între Centru și Circumferință.