Misterele Greciei antice

Lupta omului cu suferința (fizică și psihică) și dorința de a întâmpina liniștit moartea se înscriu în rândul preocupărilor majore ale umanității, iar teoretizările și metodele alese ca paleativ diferă de la o etno-spiritualitate la alta. Important și interesant este faptul că, fie că este vorba despre credințe de mult apuse, fie că discuția vizează credințe cu o tradiție vie, și unele și altele au consacrat sau consacră un interes deosebit îmbunătățirii destinului istoric al omului. Plecând de la aceste remarci, în cele ce urmează vom proceda la un studiu menit să releve conținutul doctrinar și specificul ritual a trei dintre curentele religioase ale Greciei antice (misterele eleusiene, dionisiace și orfice). Scopul studiului este acela de a arăta faptul că, dornic de confort existențial și post-existențial, grecul religios, prin însușirea unei învățături și prin practicarea anumitor rituri, a propus convivului său măcinat de spaime și de incertitudini un stil de viață și un mod de gândire excelsic¹.

I. Misterele eleusiene

Grecia secolelor VI-V în. Hr. a fost afectată de o puternică criză morală: pe de o parte nemulțumirea a fost provocată de exacerbarea antropomorfismului homeric și hesiodian, iar pe de altă parte, de comportamentul noilor îmbogățiți din comerț, adepți ai unei politici opresive atât față de vechea nobilime, cât și față de popor. Situația în discuție a dus la puternice reacții sociale, precum și la apariția unor forme noi de credințe și rituri, opuse doctrinei și cultului oficial. Mai mult sau mai puțin închise și secrete, noile doctrine și grupări aveau să fie însă integrate, parțial sau în întregime, cultului civic. Pledoaria noilor curente în favoarea contactului direct, intim, cu Divinitatea și a discursului acestora despre accesul omului la fericire prin descoperirea prezenței părții divine din propria sa natură au contribuit la reformarea majoră a religiei grecești². Nefiind contrare religiei oficiale nici în privința credințelor, nici a practicilor, misterele au avut darul de a suplini nevoile spirituale ale credincioșilor pentru care religia civică își pierduse semnificația³.

Exemplare prin prestigiul și iradierea lor, Misterele de la Eleusis sunt creditate de specialiști drept primul ansamblu doctrinar și cultual grec bine delimitat și cu o recunoaștere oficială incontestabilă⁴.

Sub aspect doctrinar, la baza misterelor eleusiene a stat mitul demetrian. Conform acestuia, Persefona, fiica Demetrei, a fost răpită de Hades, zeul Infernului. Nelegiuirea zeului subteran a produs o suferință profundă Demetrei, care a părăsit Olimpul, pornind, sub chipul unei femei bătrâne, în căutarea fiicei sale. În timpul peregrinării, Demeter s-a oprit la Eleusis, unde a fost bine primită de către fiicele regelui, care au găzduit-o la Metaneira, mama lor. Conducându-se după principii ascetice (așa cum aveau să procedeze mai târziu candidații la inițierea de la Eleusis), Zeița a refuzat să bea vinul ospitalității oferit de gazdă, recomandându-i acesteia consumul kykeonul-ului, licoarea sacră a misterelor: un amestec de făină, apă și mentă. Impresionată de austeritatea interlocutoarei sale, Metaneira a angajat-o ca doica a fiului său, Demofon. Fără știrea mamei, zeița a încercat să-i dea copilului nemurirea, frecându-l cu ambrozie și ascunzându-l, pe timpul nopții, în foc ca pe un tăciune. Într-o noapte, Metaneira a surprins-o pe zeiță în timp ce-l ținea pe Demofon în jăratic și a țipat de spaimă. Demeter a fost afectată de lipsa de credință a reginei, fapt pentru care a abandonat încercarea de zeificare a lui Demofon. O dată anulat procesul de deificare, zeița și-a reluate înfățișarea divină: „Vorbele-acestea spunând, își schimbă zeița statura/ Și-și leapădă bătrânețea iar în jur frumusețea în valuri/ Și miros îmbătător de prin văluri plutea împrejuru-i/ Trupu-i nemuritor răspândind strălucirea zeiască”⁵. Totodată, a întocmit planul templului eleusian și a poruncit zidirea lui.

Odată finalizat sanctuarul, Demeter s-a retras înăuntru, mistuită de dorul fiicei sale. O secetă cumplită a început să pârjolească pământul și, în ciuda insistențelor lui Zeus, zeița a refuzat să intervină salvator. Profitând de ocazia ivită, a condiționat înlăturarea efectelor calamității cu eliberarea de către Hades a fiicei sale. În circumstanțele date, Hades s-a văzut nevoit s-o elibereze pe Persefona, nu înainte însă de-a o fi silit să înghită o sămânță de rodie, fapt pentru care, timp de patru luni, în fiecare an, avea să se reîntoarcă la soțul ei – tema mitică în discuție sugerează faptul că cel ce gustă din realitățile lumii de dincolo nu va mai reveni pentru totdeauna printre cei vii. Regăsindu-și fiica, Demeter a acceptat să se reîntoarcă în lumea zeilor, nu înainte de a fi fixat și transmis tipicul ritualurilor mistice lui Triptolemos, Diocles, Eumolpus și lui Celeus și de a fi acoperit pământul cu verdeață.

Importanța atitudinii Demetrei reiese dintr-un text encomiastic socratian: „Când, după răpirea Corei – afirmă înțeleptul atenian –, Demetra, căutând-o, a ajuns la noi, s-a arătat binevoitoare față de strămoșii noștri care i-au făcut servicii despre care doar inițiații au dreptul să audă vorbindu-se. Ea i-a răsplătit atunci cu două daruri, cele mai de preț din câte sunt: agricultura, ce ne-a îngăduit să trăim altfel decât sălbăticiunile, și misterele, care fac pe credincioși să nutrească speranțe încurajatoare despre ce-i așteaptă la capătul vieții și în eternitatea veacurilor”⁶.

Dacă despre doctrina eleusiană nu se cunosc foarte multe amănunte, aspectul social, netainic, al acestor ceremonii este mult mai bine cunoscut. Din surse antice aflăm, de exemplu, faptul că ele erau orânduite de preoți aparținând, prin tradiție, celor două mari familii eleusiene: hierofantul (cel ce arată obiectele sacre), celei a eumolpizilor, iar doduhul și crainicul sacru, celei a kerikyzilor. Și din aceleași izvoare aflăm date despre practicile cultuale și calendarul ceremonial.

Pornind de la aceste informații, putem constata faptul că ceremoniilor eleusiene erau complexe, împărțindu-se în Micile Mistere, celebrate în februarie la Agra, un cartier mărginaș al Atenei, situat pe malul râului Ilisos, și Marile Mistere, desfășurate la sfârșitul lui septembrie. Dacă primele durau puțin timp, ultimele se întindeau pe durata a mai multor zile, cuprinzând defilări, baia în mare la Pireu a mistilor, purificări, rugăciuni publice, deplasarea în procesiune de la Atena la Eleusis pe Calea Sacră, veghea de noapte în jurul sanctuarului celor două zeițe, sacrificiul solemn și inițierea propriu-zisă, al cărei act culminant consta în viziunea supremă, epopteia, eveniment accesibil numai celor care fuseseră inițiați cu un an înainte. Acesta se desfășura într-o sală specială, numită pelestrion. În centrul acesteia se afla o construcție mică, numită anactoron, un fel de „sfântă a sfintelor”, ce adăpostea obiectele sacre⁷.

Ceremoniile agrare și în special cele ale fecundității au deținut un rol esențial. Mysti-ului i se dădea să țină în mână obiectele sacre și să recite formule legate de simbolistica sexuală. Apoi se prezenta un spectacol simbolic, un fel de dramă sacră, ce evoca îndurerata căutare a Demetrei, umblând după fiica ei dispărută, cât și diverse alte scene, printre care se număra și o hierogamie, un ritual consacrat fecundității.

Caracterul criptic al riturilor mistice face greu înțeles faptul cum reușeau astfel de rituri să ofere asistenței o existență mai bună pe lumea cealaltă. Poate pur și simplu faptul că prin participarea la cult fiica Demetrei, Persefona, soția celui ce domnea peste Infern (zeul Hades) lua sub protectorat pe inițiați, întărea credința acestora în buna lor primire pe acel tărâm. Cert rămâne însă faptul că experiențele mistice s-au bucurat de o apreciere pozitivă în rândul vechilor greci. Astfel, textele care se referă la mistere insistă asupra efectului deosebit al acestora asupra myst-ilor. „Fericit cel ce a văzut – scria Pindar – aceasta înainte de a pleca sub pământ! El cunoaște sfârșitul vieții! El îi cunoaște începutul!”⁸, iar Sofocle redă în cuvinte la fel de admirative efectele produse de mistere în universul spiritual al inițiaților: „O, de trei ori fericiți sunt acei muritori care după ce au contemplat aceste mistere au plecat la Hades; numai ei vor putea trăi; pentru ceilalți totul va fi suferință”⁹. Cu alte cuvinte, în urma celor văzute la Eleusis, sufletul inițiatului se bucura după moarte de o existență fericită: în lumea de dincolo, el nu avea să fie o umbră tristă și decăzută, lipsită de forță și de memorie, condiție temută de eroii homerici¹⁰.

O astfel de convingere răzbate și în opera lui Aristofan, poetul aducând în scenă un cor de inițiați care dansează voioși pe pajiștile de dincolo de mormânt, unde soarele își revarsă vesel lumina doar pentru ei, fiindcă au fost inițiați și s-au purtat cum se cuvine atât față de străini, cât și față de concetățenii lor¹¹. Informații asemănătoare apar în scrierile lui Eschil¹², fapt pentru care acesta, așa cum mărturisește Aristotel, s-a aflat în situația de a-și pierde viața, atenienii acuzându-l că ar fi desacralizat anumite secrete eleusiene¹³.

Unii istorici sunt convinși că la Eleusis nu a existat nici o învățătură, nimic care să semene unei doctrine ezoterice. Ei consideră fundamentală mărturia lui Aristotel, care afirmă că cei inițiați nu trebuiau să învețe ceva anume, ci să încerce emoții deosebite, să fie aduși în stări excepționale. Plutarh, referindu-se la starea inițiaților, remarca în schimb faptul că aceștia treceau de la angoasă la încântare și că acea stare era obținută prin „dromena”, fapte jucate și mimate, prin „legomena”, formule rituale pronunțate și prin deiknymena, lucruri arătate și eschivate¹⁴.

Atenți la nuanțele autorilor citați, am putea afirma că trăirile misticilor aveau legătură cu suferințele Demetrei, cu coborârea Persefonei în lumea infernală sau cu încercările la care urma să fie supus sufletul imediat după moarte – rătăcirea în întuneric, respectiv întâlnirea cu o lumină miraculoasă, în strălucirea căreia putea descoperi locuri încântătoare.

II. Misterele dionisiace

De o atenție deosebită s-au bucurat și misterele consacrate zeului Dionysos. Divinitate de origine tracă, Dionysos a fost asimilat de greci încă din epoca miceniană, popularitatea deosebită a cultului său coincizând cu epoca arhaică.

Conform miticii elene, Dionysos s-ar fi născut din Zeus și prințesa Semela. Atinsă de gelozie, Hera, soția lui Zeus, și-a lovit rivala cu un fulger, Semela născând înainte de termen. Amenințat cu moartea, fătul a fost salvat de Zeus, care și-a cusut pruncul în coapsă. După câteva luni, Dionysos a venit pe lume. Aflând de nașterea copilului, Hera i-a trimis pe Titani să-l ucidă. Ademenindu-l cu niște jucării, aceștia au reușit să-l prindă, după care i-au sfârtecat trupul, fierbând bucățile de carne într-un cazan. Mișcate de tragedie, Atena, Rhea sau Demeter au salvat inima pruncului, iar Zeus l-a readus la viață, după care i-a sancționat aspru pe ucigași, trăsnindu-i.

Comentând mitul dionisiac, autorii antici asociază cele trei momente majore din biografia lui Dionysos cu trei nașteri: prima, din pântecul mamei sale; a doua, din coapsa lui Zeu, iar a treia, din moarte, în urma intervenției ființelor divine¹⁵. Deși nu a aparținut de drept panteonului olimpian întrucât s-a născut dintr-o muritoare, cele trei nașterii prin care a trecut i-au schimbat radical condiția ontologică: pe lângă faptul că a dobândit un loc în rândul zeilor, Dionysos a reușit să schimbate însăși natura mamei sale, făcând-o nemuritoare.

Dincolo de elementele fabulatorii, referitoare la coborârea lui Dionysos în infern și revenirea sa printre cei vii, suntem datori să reținem un alt fapt important și anume acela că Dionysos a fost adorat ca duh al naturii, ca zeu al vegetației și a bucuriei vieții – în reprezentările imagistice, Dionysos apare în infern înconjurat de o ceată veselă și zgomotoasă de satiri, fauni, sileni și nimfe, dansând. Aceste aspecte nu sunt întâmplătoare. Rolul lor este deosebit de sugestiv, deoarece relevă dimensiunea psihologică a fenomenului, mai precis convingerea vechilor greci în capacitatea misterelor dionisiace de a produce mereu o reală înnoire în viața lor spirituală. Despre atitudinea în discuție dau mărturie însăși riturile dionisiace.

Riturile consacrate lui Dionysos se desfășurau pe timpul nopții, în munți și prin păduri. Adepții, încununați cu coroane de iederă, se excitau cu dansuri sălbatice și cu vin, consumat în cantități considerabile, în cadrul unei ceremonii cultual-sacramentală. Atingând starea de delir, femeile prindeau și sfâșiau, de vii, animale, consumându-le imediat carnea crudă, cu sentimentul că se împărtășesc cu însuși trupul zeului.

În alte ceremonii, Dionysos era prezentat ca zeu al fertilității și al morții. Așa se face că, în cadrul anthestariilor, celebrate în lunile februarie-martie, ziua a treia era închinată morților și kere-lor, purtătoare de influențe malefice din Infern. În acea zi se făceau rugăciuni pentru morți, dar se pregătea și o panspermie, o fiertură din diferite semințe, care trebuia consumată înaintea nopții. Cum acest scenariu cultual este atestat la toate civilizațiile agricole, miturile universale îl prezintă drept fundament al credinței în capacitatea morților și a puterilor lumii de dincolo de a guverna rodnicia și bogăția pământului. Prezența în ritualul dionisiac a panspermiei îmbogățește semnificația acestuia: prezența licorii sacre sugerează faptul că nu numai pământu se bucură de acțiunea misterioasă a zeului, ci și omul însuși, panspermia conferind credinciosului pe lângă procreativitate și vitalitate, noi energii spirituale¹⁶.

Potrivit cercetătorilor, nebunia „sfântă” colectivă elibera psihicul de toate inhibițiile și dădea adepților convingerea mistică de uniune cu Divinitatea, de renaștere, de început al unei vieți noi¹⁷. Credința în revenirea periodică a morților printre cei vii, erotismul și beția, nebunia și extazul dezvăluie faptul că Dionysos a fost o divinitate radical diferită de olimpieni, o divinitate mai accesibilă. Pe lângă faptul că omul de rând se putea apropia mult mai ușor de acest zeu, el reușea să-l încorporeze consumând carnea crudă a animalelor ucise sau băutura sacră. În plus, extazul atins era o certitudine a faptului că, prin participarea la mistere și prin practicarea riturilor, fidelul putea depăși nefericita condiție existențială¹⁸.

III. Misterele orfice

Alături de misterele de la Eleusis, și, într-o oarecare măsură, înrudite cu cultul lui Dionysos, sunt misterele orfice (nume derivă de la legendarul Orfeu) – informațiile despre orfism provin de la un număr destul de mare de autori din diverse epoci. (Cea mai veche mărturie o avem de pe la mijlocul sec. V în. Hr. și i-o datorăm lui Herodot, care, într-un pasaj, evocă identitatea între un obicei funerar egiptean și un rit orfic, vrând, probabil, să arate influența Egiptului Antic asupra religiei elene.)¹⁹.

Legenda afirmă că Orfeu ar fi fost cântăreț din Tracia, fiu al muzei Caliope și al lui Apollo. După o altă versiune, mai des întâlnită, Orfeu s-ar fi născut din fluviul trac Oeagros, înainte de Homer. Legenda mai istorisește despre moartea soției sale Euridice, coborârea lui Orfeu în lumea umbrelor pentru a o elibera; efectul produs de cântecul său fermecat asupra stăpânului Infernului; decizia zeului lumii subpământene de a-i reda consoarta; pierderea definitivă a acesteia din cauza neîncrederii sale în făgăduința ființei divine; călătoria sa cu argonauții, eroii care au adus „lâna de aur” din Colhida; moartea sa provocată de menade (preotesele lui Dionysos) și evenimentele miraculoase care au urmat acesteia – desprins de trup, capul lui Orfeu a plutit pe mare și a început să cânte și să prorocească²⁰.

Așa cum se poate constata, biografia fabuloasă a lui Orfeu nu este unică, între aceasta și legendara viață a lui Dionysos existând similitudini incontestabile. Asemenea lui Dionysos, Orfeu a avut parte de un sfârșit tragic, trupul său fiind mutilat de bacante, fapt ce i-a făcut pe mulți analiști să considere orfismul drept o reformă a cultului dionisiac. Dincolo de aceste asemănări, este potrivit să arătăm faptul că orfismul a fost o mișcare religioasă criptică, cu asociații secrete numite „thiaze”, cu o întreagă literatură (celebrele imnuri orfice), cu o teogonie, o cosmogonie și o antropogeneză bine articulate, precum și cu o interesantă doctrină a salvării sufletului după moarte²¹.

Potrivit învățăturii orfice, sufletul omului este de origine divină, făptura umană ivindu-se din cenușa Titanilor, arși de fulgerul lui Zeus ca pedeapsă pentru devorarea zeului Dionysos. Potrivit orficilor, consubstanțialitatea cu Titanii a fost factorul care a facilitat livrarea către om a prescripțiilor sfinte = hieroi logoi, recomandări care, odată urmate, salvează ființa umană de la noi renașteri.

Doctrina orfică arată că chiar dacă omul ar încerca să-și elibereze spiritul sinucigându-se, datorită impurității acesta va fi silit să se încarneze într-un alt trup. Derularea acestui ciclu de renașteri este veșnică pentru neinițiați, în timp ce pentru inșii care cunosc învățătura salvatoare este temporală; în plus, acestora din urmă li se deschide calea spre mântuire.

Orficul, potrivit normelor riguroase decretate de profet, era dator să ducă o viață de abstinență și renunțare, fiindu-i oprită întrebuințarea hranei de origine animală și îngroparea morților în veșminte de lână, întrucât se considera că folosirea elementelor de acest fel în folos personal constituia o sfidare a vieții universale. Printr-un astfel de comportament se aprecia că sufletul se purifica și se elibera pentru totdeauna din chingile terestre. Cum însă drumul care duce spre lumea de dincolo e presărat cu ispite și primejdii, pentru a fi pregătit să le ocolească sau să le învingă, sufletul avea datoria să cunoască anumite formule salvatoare²².

Una din aceste tăblițe, sub forma unei lamele de aur de (5 x 1,5 cm), conține textul unei scurte poezii: „La dreapta palatului lui Hades tu vei găsi izvorul, iar lângă el se află dalbul chiparos./ De-acest izvor cată să nu te apropii!/ Găsi-vei mai departe unda rece din lacul/ Amintirii ce se scurge și paznicii se țin asupră-i./ De ce-ai venit, vor întreba aceștia/ Tu spune-le adevărul pe de-a-ntregul./ Să zici: al Gliei fiu și-al bolții înstelate eu sunt./ Mi-e numele stelar. De sete mi-e gâtul uscat./ Din ăst izvor lăsați-mă să beau!” O tabletă analoagă ne dă continuarea: „Ei îți vor îngădui să bei din izvorul sfânt/ Și-atunci printre ceilalți eroi domni-vei”²³. Tableta este o călăuză pe care defunctul a lut-o în călătoria sa dincolo de mormânt. Conformându-se recomandărilor conținute, sufletului i se oferea șansa să dobândească în mod sigur fericirea eternă.

Pe o altă tăbliță se pot citi cuvintele pe care inițiatul trebuie să le adreseze zeilor infernali: „Vin din tagma celor neprihăniți, o preacurată stăpână a Infernului Eucles, Eubuleus și voi ceilalți zei nemuritori./ Căci sunt mândru să fac parte din stirpea voastră preafericită./ Însă m-a doborât soarta și ceilalți zei nemuritori.../ Am țâșnit afară din ciclul suferințelor grele și al durerilor și mi-am avântat cu iuțeală către coroana râvnită./ Mi-am aflat adăpost la sânul Doamnei, regina Infernului”. Iar zeița răspunde: „O, norocosule, o preafericitule! Din om, cum erai, iată-te zeu!”²⁴.

Cultul orfic a avut o durată relativ lungă, până în secolul al VI-lea d. Hr. influențând pe lângă numeroși autori greci, chiar și ritualul creștin și iconografia creștină. Cu toate acestea între orfism și creștinism există diferențe fundamentale care au fost ilustrate de I. G. Coman, W. Guthrie, dar mai ales A. Boulanger.

Dincolo de polemici, ceea ce considerăm deosebit de interesant este faptul, că la sfârșitul inițierii, credinciosul participant la vechile mistere grecești avea sentimentul că, spiritual, a fost schimbat și că, din acel moment, se afla într-o relație specială cu Divinitatea. Sentimentul că, prin experiența mistică, insul devenea un ales și că, în această viață și în cea de dincolo de mormânt, se bucura de o condiție radical diferită de cea a neinițiaților, este esențial din perspectiva cercetării noastre. O astfel de experiență relevă faptul că, fără a produce o ruptură între vechi și nou, misterele i-au pus pe vechii greci în situația de a alege între destinul inexorabil și destinul istoric. Chiar dacă pofta nesățioasă de carne a nemilosului Kronos (destinul inexorabil) nu a putut fi nimicită, prin asumarea destinului istoric, actele și faptele omului credincios au făcut posibilă ivirea eudaimoniei, optimismul luând locul, atâta cât s-a putut, pesimismului. Deși pare o prefăcătorie, maniera misterelor de a acționa asupra conștiinței umane poate fi considerată autentic religioasă, urmând rigorile mesajului révelator natural.

Résumé

Le combat de l’home avec la souffrence’(phisique et psihique) et le désire de rencontre dans la tranquilité la mort font partie parmi les preocupation majores du l’humanité, par contre les téories et les metodes qui sont choisi du façon paleativ differ d’une religion a une autre.Important et interssent est le faite que, soi que on parle de croiyance trés anciénnes , soit que la discution vise des croiyance avec une tradition vivante, les une et les autres ont consacres ou conssacre un intéres majeur pour ameliorer le déstin istorique du l’home. En partan de ces remarques, j’ai procedé a un étude qui nous amen a révéler le contenu doctrinaire et le specifique rituel de trois courents religieus apartenant a la Grece antique(les misteres eleusiene,dioniciace et orfice). Le but de c’est étude est de monttre le faite que, desirent de sont conffort exisistentiel et post-existentiel le grec régligieu, par l’aprentisment d’une aprentisage et par la pratique des rites specifiques avait propose sont convive eroder du peur et des incertitudes a un styl de vie et un mode superieur de penser.