Legea și Statutul pentru organizarea B.O.R. din 1925

După anul Marii Uniri, Biserica Ortodoxă Română s-a condus așa cum știm, după legislația existentă înainte de 1918. Biserica din Vechiul Regat era organizată în cadrul canonic oferit de Legea din 1872, completată în anul 1909, prin care clerul de mir devine parte activă în conducerea ecleziastică. Administrația Bisericii era săvârșită în bună parte de organele de conducere ale Statului. În anul 1902 se înființează Casa Bisericii, un departament creat pentru administrarea și controlul averilor bisericești.¹ Din anumite rațiuni politice și de stat, această instituție se transformă în Departamentul Cultelor în anul 1920.²

Biserica Ortodoxă din Transilvania, a continuat să se organizeze într-o strictă conformitate cu prevederile Statului Organic a lui Andrei Șaguna din anul 1868.³ Ideile de bază ale acestei monumentale Constituții Bisericești erau autonomia și sinodalitatea, mai ales că Legea din 1863 recunoștea confesiunea ortodoxă ca fiind egal îndreptățită cu celelalte denominațiuni religioase din cadrul Imperiului.

Patriarhul Miron Cristea, pe când era episcop al Caransebeșului, a propus în ziua de 23 aprilie 1919 în plenul sinodului din Ardeal să proclame reluarea vechilor sale legături de unitate cu organele conducătoare ale Mitropoliei Ungrovlahiei, considerând-o parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Române, și totodată să ceară admiterea ierarhilor săi în Sfântul Sinod, iar în final, legislația bisericească să se unifice într-un corpus. Curând după această „intervenție”, Pimen, în calitatea sa de locțiitor al președintelui Sfântului Sinod, împreună cu ministrul Dr. C. Angelescu al Instrucțiunii și Cultelor, convoacă o întrunire la Sinaia cu fruntașii mireni, clericii și ierarhii celor patru provincii bisericești, care a avut loc între 12-25 iunie 1919, și care în final a decis ca Biserica Ortodoxă din România să adopte ca model constituțional Statutul Organic existent în Transilvania.⁴ Dezideratul acesta s-a împlinit la Sfântul Sinod întrunit la 30 noiembrie a.a. în sesiune extraordinară, ale cărui ședințe au fost prezidate de mitropolitul Dr. Vladimir de Repta, al Bucovinei, când următoarea propunere a fost primită în unanimitate: „Unirea politică înfăptuită între toate provinciile națiunii române să se extindă și asupra sfintei noastre Biserici strămoșești, așa că Biserica Ortodoxă a Basarabiei, Bucovinei, Ardealului, Banatului, Crișanei și a părților ungurene să alcătuiască o singură Biserică autocefală ortodoxă națională română, a cărei autoritate supremă este Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe autocefale, al României întregite”.⁵ Ulterior, Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, la fel, exprimă în mod festiv, în ședința din 25 februarie 1920, entuziasmul alipirii de Biserica-Mamă: „Mitropolia românilor ortodocși din Transilvania și fosta Ungarie se unește pentru vecie cu Biserica Vechiului Regat, a Basarabiei și Bucovinei, alcătuind o singură Biserică Ortodoxă română autocefală, însă așa, că până la înfăptuirea unei organizațiuni bisericești unitare, Biserica din provincia noastră mitropolitană să-și susțină în întregime actuala sa organizațiune autonomă, călăuzită de conștiința, că principiile depuse în Statutul Organic trebuiesc să servească drept temelie la viitoare organizațiune unitară a Bisericii Ortodoxe din România întregită”.⁶

Mitropolitul Primat, ca să preîntâmpine tergiversarea, comunică Senatului – în numele Bisericii – în ședința din 29 februarie 1920 următoarele decizii ⁷:

1. Până la votarea legii generale de organizare unitară, Bisericile provinciale să rămână sub regimul după care s-au condus până la Unire, în frunte însă cu Sfântul Sinod;
2. Pentru stabilirea principiilor și directivelor de bază ale viitoarei organizații bisericești să se alcătuiască și convoace o adunare bisericească ad-hoc, în care Bisericile provinciale să-și trimită reprezentanți oficiali și anume: Vechiul Regat 42, Biserica din Ardeal 12, Basarabia 12 și Bucovina 6, pe lângă care să fie invitați toți ierarhii și foștii miniștri de la Culte. Menționăm că această „Constituantă” bisericească a fost convocată la București, în septembrie 1920, când ministru al Cultelor era Octavian Goga.⁸ Dintr-un număr de aproximativ 100 de persoane s-a constituit o comisie formată din 15 membri, care avea sarcina să întocmească un proiect de organizare bisericească. Aceasta – în regim de urgență – a alcătuit, între 24 septembrie – 2 noiembrie a.a. un ante-proiect de lege pentru organizarea Bisericii autocefale ortodoxe române, care a fost expediat de președintele Sfântului Sinod celor patru Biserici provinciale, ca fiecare să-l examineze cu atenție și totodată să-și exprime observațiile asupra conținutului prin organele oficiale de conducere. Doar Mitropolia Transilvaniei nu a trimis nici un răspuns scris în legătură cu ceea ce stipula acest document bisericesc – fără a cunoaște motivele – fapt ce nu a făcut ca la întrunirea aceleiași comisii din iunie 1921 să nu participe și reprezentanții ortodocșilor din Ardeal. Lentoarea cu care s-au redactat aceste două acte normative vitale Bisericii Ortodoxe Române s-a datorat Mitropoliei din Transilvania.

Vintilă I. Brătianu, atrăgea atenția că în viitoarea Constituție un rol cultural însemnat revine Școlii Bisericii ⁹: „În ceea ce privește libertatea cultului în genere, atât Constituția actuală, cât și firea tolerantă a românilor ne îngăduie să nu insistăm asupra modului cum statul a știut și în trecut și va ști și în viitor să lase tuturor libertatea credinței. O singură grijă – de altfel înscrisă în constituțiile cele mai liberale – va fi ca sub formă de cult, să nu se ascundă acțiuni urzite contra regimului de stat existent și ca sufletul cetățenilor să fie făcut vrăjmaș țării de a cărei soartă este legat. Dar cu cât cerem mai multă solidaritate cetățenilor de altă religie ca a majorității poporului, cu atât mai mult trebuie să ne îngrijim de înlesnirea intereselor justificate ale acestor culturi.

După cum arătam mai sus, vrem și trebuie să rămânem în cadrul principiilor esențiale pentru traiul pașnic al statului modern; și de aceea pentru asigurarea acestei liniștite propășiri, cât și pentru libertatea noastră de stat, nu trebuie ca prin amestecul din afară, să retrăim luptele religioase de care am fost feriți până astăzi și care au slăbit și au distrus atâtea state.

Cadrul acestei libertăți de credință, coordonate cu necesitățile statului, trebuie să fie hotărâte prin viitoarea Constituție.

Iertați-mă că insist asupra caracterului pe care trebuie să-l păstreze legăturile între Biserică și Stat. O fac pentru că mi se pare că suntem cam dezorientați. Trebuie, mai întâi. Să ne lămurim asupra caracterului statului modern, care, în opunere cu cel medieval, nu este un stat clerical. Cu atât mai mult cel românesc, care nu este și nu poate fi nici moștenitorul pravoslavnicei Rusii, nici al regelui apostolic maghiar, sau, prin Habsburgi, al împăratului Carol cel Mare.

Trebuie să dăm Bisericii naționale un rol în stat, nu numai din cauza serviciilor mari aduse în trecut, dar și prin rolul ce-l poate avea în viitor. Dar să nu uităm că acest rol n-a putut fi împlinit decât numai pentru că a fost fixat și în cadrul hotarelor naționale și în strânsă solidaritate cu interesele neamului și ale statului. Acest caracter trebuie păstrat, fără a ne influența de condițiile datorate luptelor de apărare națională contra unui stat care până mai ieri era vrăjmașul poporului credincios.

Am insistat asupra acestei chestii fiindcă în timpurile din urmă unii au vorbit de înscrierea în Constituție a unor prescripții din canoane, ca și când am fi un stat cu organizație teocratică, iar alții negând dreptul Parlamentului – adică al voinței naționale – de a îngriji de viitoarea organizare și unificare a Bisericii. Aceste teorii ar merge în contra intereselor chiar ale Bisericii și ar face jocul celor ce ar dori tocmai să despartă interesele tradiționale ale Bisericii naționale de acelea ale statului român. Alipirea provinciilor noi a pus în discuție unificarea bisericii dominante în stat, care va fi prilejul nu numai de a-i da un rol mai eficace în conducerea morală a poporului credincios, dar și o organizare mai strâns legată cu dânsul și cu evoluția democratică a statului.

Ființa în Ardeal a unei a doua Biserici cu caracter național nu va știrbi, negreșit, situația Bisericii majorității neamului și recunoscută ca Biserică dominantă; dar trebuie să se asigure și celei de-a doua putința de a trăi și de a-și îndeplini menirea. Cu cât ambele Biserici își vor păstra mai hotărât caracterul național, și deci frățeasca colaborare, cu atât sufletul poporului va fi mai ridicat și statul român va fi lipsit, și în viitor, de luptele care au frământat atât de greu liniștea altor popoare”.

Având ca bază de susținere Constituția din 1923, Legea și Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, au fost votate de Senat în ședința din 24 martie 1925, iar de Cameră, în ședința din 3 aprilie a.a., sancționate de Decretul Regal nr.1402 din 4 mai a.a. și publicate în Monitorul Oficial nr. 97 din 6 mai a.a.¹⁰

Unitatea de conducere a Bisericii este asigurată prin organele cârmuirii centrale – Sfântul Sinod pentru chestiunile spirituale și canonice, compus din mitropoliții, episcopii și arhiereii în funcțiune – și Congresul Național Bisericesc, pentru problemele religioase, culturale, fundaționale și epitropești, alcătuit din 6 reprezentanți – 2 clerici și 4 mireni – din fiecare eparhie, la care se adaugă membrii Sfântului Sinod.¹¹

Unitatea de organizare este menținută prin uniformitatea organelor – reprezentative și executive – ale diferitelor părți constitutive ale Bisericii: Parohia, Protopopiatul și Eparhia. În modul de constituire a acestor organe deliberative sau reprezentative se validează cele două principii fundamentale ale organizării bisericești: principiul reprezentativ constituțional și principiul participativității elementului mirean la conducerea afacerilor administrative ale Bisericii. Proporția este de 113 clerici și 213 mireni.¹² Unitatea de organizare a Bisericii mai este susținută și de uniformitatea de constituire și de funcționare a instanțelor disciplinare și judecătorești pentru clerici în chestiunile curat bisericești:

1. judecătoria protopopească, pe lângă fiecare protopopiat, ca primă instanță;
2. consistoriul spiritual eparhial al fiecărei eparhii, ca instanță de apel, și
3. consistoriul spiritual central de pe lângă Sfântul Sinod ca instanță de recurs.

Statutul stipulează modalitățile după care Biserica își va exercita dreptul de a reglementa, conduce și administra, prin organele sale proprii afacerile religioase, culturale, fundaționale și epitropești.

Biserica Ortodoxă Română, a fost împărțită administrativ-canonic în următoarele unități teritoriale:¹³

Mitropolia Ungro-Vlahiei cu eparhiile sufragane:

• Arhiepiscopia Bucureștilor
• Episcopia Râmnicului – Noul Severin
• Episcopia Buzăului
• Episcopia Argeșului
• Episcopia Constanței

Mitropolia Moldovei și Sucevei cu eparhiile sufragane:

• Arhiepiscopia Iașilor
• Episcopia Romanului
• Episcopia Hușilor
• Episcopia Dunării-de-Jos

Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu eparhiile sufragane:

• Arhiepiscopia Alba-Iuliei și Sibiului
• Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului
• Episcopia Caransebeșului
• Episcopia Oradiei
• Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului

Mitropolia Bucovinei cu eparhiile sufragane:

• Arhiepiscopia Cernăuților
• Episcopia Hotinului

Mitropolia Basarabiei cu eparhiile sufragane:

• Arhiepiscopia Chișinăului
• Episcopia Cetății-Albe-Ismailul

Biserica Ortodoxă Română, după principiile Dreptului Canonic și în conformitate cu prevederile Constituției, își reglementează, conduce și administrează, prin organele sale proprii și sub controlul Statului, afacerile sale religioase, culturale, fundaționale și epitropești. Statul își exercită dreptul de control asupra Bisericii, în mod constituțional, prin Ministerul Cultelor.

Cea mai înaltă autoritate pentru chestiunile bisericești de orice natură – nu doar spirituale și canonice – este Sfântul Sinod, care se compune din toți mitropoliții, episcopii și arhiereii-vicari în funcțiune, fiind prezidat de mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Autocefale.

Corporațiunea centrală reprezentativă a credincioșilor ortodocși din România este Congresul Național Bisericesc, compus din câte 6 reprezentanți ai fiecărei eparhii – 2 clerici și 4 mireni – delegați de adunările eparhiale pe o durată de 6 ani. Membrii Sfântului Sinod fac parte de drept în acest for bisericesc. La rândul său, Congresul Național Bisericesc, alege un Consiliu Central Bisericesc – organul superior administrativ pentru afacerile întregii Biserici și totodată organul executiv al Sfântului Sinod.

Parohiile, protopopiatele, mănăstirile, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile sunt părțile constitutive ale Bisericii Ortodoxe Române conduse de corporațiuni corespunzătoare – adunare parohială, adunare protopopească și adunare eparhială.¹⁴

În cazul în care o eparhie rămâne fără ierarh, alegerea episcopilor și a arhiepiscopilor-mitropoliți se face de către un colegiu electoral compus din membrii Congresului Național Bisericesc și din cei ai adunării eparhiale a respectivei eparhii vacante. Ca membrii de drept, la actul alegerii vor lua parte, și următoarele autorități: președintele Consiliului de Miniștri, ministrul Cultelor, președintele Senatului și cel al Adunării Deputaților, prim-președintele Înaltei Curți de Casație, președintele Academiei Române, rectorii universităților și decanii facultăților de Teologie.¹⁵ Examinarea canonică a candidaților se face de Sfântul Sinod, iar confirmarea celui ales intră în prerogativele regelui, nu înainte de a-i fi propus de ministrul Cultelor.¹⁶ Articolul 13 stipulează că „prin derogare de la Codul Civil, întreaga avere lăsată de mitropoliți, episcopi și arhierei la moartea lor, dacă nu au moștenitori rezervatari – părinți sau copii – sau nu lasă testament, trece ca succesiune de drept mitropoliei, episcopiei sau eparhiei unde funcționa. Dacă există moștenitori rezervatari, atunci procedurile se complică, însă textul de lege cuprinde prevederi clare, menite să rezolve orice situație patrimonială sau succesorală”.

Biblioteca oricărui ierarh, rămâne proprietatea eparhiei și se adaugă la fondul de carte al respectivei eparhii.¹⁷

Ca instanțe disciplinare și judecătorești ale Bisericii, s-au stabilit a fi trei ¹⁸:

• Consistoriul Spiritual Eparhial, ca primă instanță;
• Consistoriul Spiritual Mitropolitan, ca instanță de apel;
• Consistoriul Spiritual Central, ca instanță de recurs.

Recursurile privitoare la chestiuni dogmatice țin exclusiv de competența Sfântului Sinod.

Cheltuielile pentru întreținerea cultului, a slujitorilor și a așezămintelor Bisericii se vor acoperi din propriile mijloace, iar Statutul, va pune, la cerere, prin Ministerul Cultelor, sumele necesare pentru a completa, după norme generale, stabilite prin lege și în armonizare cu salariile funcționarilor publici, veniturile clericilor și plata funcționarilor ecclesiastici și pentru satisfacerea altor trebuințe materiale și administrative.¹⁹

Bugetele Ministerului Cultelor, au întreținut un lung șir al nemulțumirilor în rândul ierarhiei, dar și a credincioșilor ortodocși. Biserica se simte a fi exploatată doar „electoral” de către forțele politice din România: „Rolul Bisericii este îndeobște apreciat numai după aspectul intereselor politice, nu după însemnătatea lui divină pentru mântuirea sufletelor și îndrumarea lor spre viața religioasă-morală”.²⁰ Aservirea Bisericii în funcție de interese conjuncturale ale clasei politice, desigur că îi știrbește considerabil autoritatea misionară și elanul eshatologic.

„Favorizată” pare a fi Biserica Unită, față de care Statul Român manifestă o „munificiență inexplicabilă” ²¹, arătându-se zgârcit față de Biserica Ortodoxă. Prevederile bugetare sunt „jignitoare” la adresa Bisericii „majoritare”. Comisia de Buget a Parlamentului, stabilește „curba de sacrificiu” a anului 1931, tot în „cârca” Bisericii Ortodoxe. Bugetul pe anul 1931, rezervat Cultelor, însuma 944.066.970 lei și fusese astfel repartizat ²²:

• Biserica Ortodoxă Română și Sârbă 682.400.641 lei - 72,2%
• Biserica Romano-Catolică 52.881.815 lei - 5,6%
• Biserica Reformată 53.455.767 lei - 5,7%
• Biserica Evanghelică-Luterană 17.744.696 lei - 2%
• Biserica Unitariană 9.106.084 lei - 1%
• Cultul Mozaic 10.125.000 lei - 1%
• Cultul Musulman 12.498.554 lei - 1,3%

Discriminări se înregistrează și la plafoanele de salarizare a personalului clerical – un preot maghiar unitarian primește anual 61.491 lei, iar unul ortodox doar 36.174 lei.²³ „Tratamentul” diferențiat aplicat de-a lungul timpului cultelor religioase din România modernă, a „croit” niște tipare în imaginarul colectiv, care, în mod inconștient irumpe în imagini prefabricate când vorbim de raporturile interconfesionale în spațiul românesc.

Pentru o cât mai judicioasă administrare a bunurilor bisericești mobile și imobile, cât și a resurselor financiare, s-a dispus înființarea Eforiei Bisericii care va funcționa după un regulament formulat de Congresul Național Bisericesc.²⁴

Legea și statutul pentru organizarea B.O.R. din 1925, reglementează multe alte chestiuni bisericești – învățământul religios; preoții din armată, spitale, orfelinate, penitenciare; Fondul religionar din Bucovina; înzestrarea mitropoliilor și episcopiilor cu teren de cultură și pădure; organele cârmuirii centrale ale B.O.R.; părțile constitutive ale Bisericii și organelor lor; mănăstirile; cimitirele ș.a.²⁵

Dacă Biserica și-a „acomodat” statutul ei social, cultural și misionar după exigențele istorice ale României Întregite, și Statul Român a dorit să fie „la pas” cu vremurile și ca atare și-a revizuit atitudinea față de Culte prin „Noul Regim al Cultelor în România”, un document legislativ ce a suscitat multe discuții convergente, dar și polemice. Tirurile acestea încrucișate, desigur erau datorate ciocnirii „banchizelor” mentalitare, dat fiind faptul că fiecare provincie românească venea la „masa tratativelor” cu traume provocate de vicisitudinile istorice.

Societatea tradițională românească, se „deștepta” greu la un regim juridic modern, european, deoarece era înfeudată mult dreptului pravilnic, cutumiar.²⁶ Parlamentul, de asemenea, se crampona de anumite „moșteniri” ale Trecutului care nu se calează pe „coama” sincronismului european. În Europa acelui moment existau trei tipuri de „relație” Stat-Biserică ²⁷:

• Biserică liberă în stat liber;
• Separarea Bisericii de Stat;
• Autonomia bisericească într-un stat autonom.

„Îngemănată” cu istoria evenimențională a „țărilor” românești, dar totodată și cu scopul ei supra-mundan „Biserica aceasta va trebui să lucreze într-acolo, ca unirea care s-a făcut să devină de fapt cea mai trainică și cea mai fericită realitate din veacul al 20-lea în dezvoltarea neamului nostru”.²⁸

Abstract

The Romanian Orthodox Church has outlined along centuries her own ruling laws after transcedental aim trying also to keep abreast of the times.

The Church from Transilvania has rulled after The Organic Status up to the Union. The Churcch from Muntenia has rulled after the canonical law given in 1872.

After the Union event happened in 1918 the Church chose for a unitarian law by elaborating the Status from 1925.