Sfântul Ioan Gură de Aur (344/354-407 d. Hr.) a fost una dintre personalitățile bisericești de marcă ale veacului al IV-lea. El și-a desăvârșit studiile în orașul său natal Antiohia, studiind retorica cu celebrul retor păgân Libaniu și filosofia cu Andragatiu2. Format din perspectiva culturii clasice, Ioan din Antiohia a excelat în domeniul retoricii, fapt ce-i va aduce supranumele de Chrysostomos – Gură de Aur.
Unul dintre domeniile în care a excelat Ioan Gură de Aur a fost pedagogia creștină. El a răspuns solicitării imperioase a epocii sale de a avea o educație creștină. Opinii cu privire la educația creștină se regăsesc în aproape toate scrierile sale, însă subiectul este tratat în mod special în câteva omilii3 și în cunoscutul său discurs Despre slava deșartă și cum se cuvine să-și educe părinții copiii4. Acest din urmă discurs este esențial pentru dezbaterea subiectului educației creștine, constituind un adevărat tratat de pedagogie; se pare că el a fost rostit de către Ioan Hrisostomul între anii 393-394 d. Hr., pe când acesta slujea ca preot la Antiohia. Importanța tratatului hrisostomian rezidă din faptul că el este unicul text păstrat din Antichitatea târzie care tratează problema educației morale și religioase date de către părinții creștini copiilor lor, la sfârșitul secolului al IV-lea.
Ioan Gură de Aur lasă deoparte problema atitudinii creștinilor față de educația și cultura clasică, abordată atât de predecesorii cât și de contemporanii săi. El trasează un program detaliat de educație morală și instrucție religioasă. Importanța acordată de autor educației creștine se află în strânsă legătură cu vocația universală a creștinismului. De vreme ce creștinismul este destinat a se răspândi în întreaga lume5, principiile educative formulate de către Ioan sunt valabile pentru creștinii întregii oikumene6.
În concepția lui Ioan Gură de Aur, „educația reprezintă problema capitală a omului7, din lipsa educației decurgând toate relele posibile. Un copil lipsit de educație este considerat a fi un dușman al tuturor, al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor și al vieții sociale în general”8.
Programul de educație conceput de Ioan Hrisostomul are un scop bine definit: „Crește un atlet pentru Hristos și, fiind în lume, învață-l evlavia din fragedă vârstă”9. „A educa – în concepția lui Ioan Hrisostomul – înseamnă a purta de grijă copiilor și tinerilor, în ceea ce privește curățenia sufletească și buna-cuviință, a-l crește pe copil după principii morale, om drept și evlavios, într-un cuvânt a te îngriji de mântuirea sufletului său”10. Educația preconizată de Ioan are un profund caracter ascetic, vizând cultivarea credinței și disprețuirea bunurilor trecătoare. Educația este asemenea unei arte; însă spre deosebire de artele lumești care le sunt folositoare pământenilor, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare și în vederea dobândirii mântuirii11.
Astăzi, prin educație creștină, se înțelege cel mai adesea, „o impregnare cu preocupări creștine a ansamblului formării copilului și, în primul rand, a instrucției sale școlare”12. Însă pentru Biserica primară conceptul de educație creștină avea un sens mult mai strict și mai profund. În creștinismul timpuriu educația creștină presupunea, pe de o parte, un proces de inițiere sistematică în învățătura de credință, pe de altă parte, o formare a copilului după principiile moralei creștine. De altfel, pe această schemă sunt construite epistolele Sfântului Pavel iar Biserica primară a urmat calea trasată de marele apostol.
În creștinismul timpuriu, educația creștină nu putea fi oferită de către școală, la fel ca educația profană. În acest sens, rolul de bază le reveneau familiei și mai ales Bisericii13. În concepția lui Ioan Hrisostomul, un rol important în procesul educativ al copiilor le revine părinților, tatălui mai ales, dar și mamei pentru fiice; se mai apelează deseori la doici și pedagogi (care sunt de cele mai multe ori sclavi)14. Ioan recomandă o strânsă colaborare între părinți, pedagogi și sclavi în procesul de educare al copiilor15.
Se cuvine să remarcăm importanța pe care o capătă pedagogul (paidagogos) în cadrul procesului educativ. Inițial, în cadrul educației profane (greco-romane), rolul pedagogului era unul modest; acesta era de cele mai multe ori un sclav însărcinat să poarte bagajul micului său stăpân (tăblițele cerate și stilul) și să-l apere pe acesta de primejdiile străzii. Ioan Hrisostomul investește pedagogul cu o însemnată răspundere în educația morală și intelectuală a copilului16; rolul propriu-zis utilitar al pedagogului – de a-l proteja pe copil și de a-i purta obiectele care-i sunt necesare – este asumat de către o altă persoană – servitorul însoțitor (akolouthos)17. În opinia Sfântului Ioan, pedagogul trebuie să fie un bărbat învățat, virtuos și destoinic, într-un cuvânt, un model de comportament pentru discipolii săi18.
Așadar datoria fundamentală a părinților este de a contribui la formarea morală și spirituală a copiilor lor. În privința contribuției familiei la formarea conștiinței religioase a copiilor, creștinismul este tributar tradiției iudaice pe care o prelungește. În cadrul educației iudaice, familia joacă un rol primordial în instruirea copiilor, contribuind decisiv la formarea conștiinței religioase a acestora19. În schimb, formarea conștiinței religioase a copiilor îi este străină tradiției greco-romane.
Oricât de important ar fi rolul familiei în educația copiilor în primele veacuri creștine, el rămâne unul complementar. În privința educației religioase, Biserica juca rolul primordial, ocupându-se de instruirea catehumenilor în cadrul instituției catehumenatului. Slujitorii Bisericii, așa-numiții didascali și cateheții se ocupau de inițierea sistematică în învățătura de credință a adulților și chiar a copiilor, spre a-i pregăti pentru primirea botezului. Procesul de catehizare devine un învățământ elementar sistematic, un adevărat itinerar catehetic. Însuși Ioan Hrisostomul a desfășurat o activitate catehetică concretizată prin elaborarea celor opt Cateheze baptismale; catehezele sale sunt rezultatul celor unsprezece ani de slujire preoțească la Antiohia (386-397 d. Hr.) și a perioadei episcopatului său (398-403, cu întreruperi)20. În egală măsură, în tratatul Despre educația copiilor, Sfântul Ioan elaborează un veritabil program de educație catehetică.
Alături de familie și Biserică, mănăstirea este cel mai potrivit loc pentru educarea copiilor. În mănăstiri s-a născut o tradiție în general minoritară care asimila cultura tradițională greco-romană cu educația din afară, prin opoziție cu educația dinăuntru, cum era numită noua cultură creștină21. În virtutea acestei opoziții, în mediul monastic s-a adoptat adesea o atitudine ostilă față de științele profane, socotite inutile în vederea dobândirii mântuirii, considerându-se că educația biblică era suficientă pentru dobândirea de către creștini a acestui dar prețios; la rândul său, Ioan Hrisostomul împărtășește această ultimă opinie, recomandându-le, totodată, părinților să lase pe seama unor educatori monahi formarea morală și intelectuală a fiilor lor22.
În opinia lui Ioan Hrisostomul educația copiilor trebuie să înceapă de la o vârstă fragedă, ea urmând să continue de-a lungul întregii vieți a omului. Spre deosebire de educația greco-romană care avea drept scop formarea omului „adult” și nu se ocupa deloc de formarea copiilor și tinerilor, creștinismul a repus în valoare calitățile proprii copilăriei, transformând spiritul educației. Urmând pilda Mântuitorului Iisus Hristos23, Ioan Gură de Aur concepe copilăria ca un model al virtuții. Copilăria înseamnă inocență și capacitate de perfecționare, presupunând capacitatea de evoluție și de progres24. Calitățile copilului trebuie valorizate prin educație. Idealul educației nu trebuie căutat înainte, așa cum proceda pedagogia greco-romană, ci în urmă, prin regresiune la puritatea primă a copilăriei25.
Ioan Gură de Aur îi acuză pe părinți pentru că aceștia acordă o mare importanță educației intelectuale a copiilor lor, neglijând formarea lor morală și spirituală; nimeni nu mai modelează sufletul lor în spiritul credinței și al moralei creștine: „Acum însă fiecare își dă toată sârguința să-și educe copiii în arte, litere și vorbire, dar ca să le antreneze sufletul, pentru aceasta nimeni nu mai are nici o grijă”26. Educația intelectuală era practicată în școlile păgâne. Însuși Ioan Gură de Aur a avut parte de acest tip de educație în cadrul căreia filosofia și retorica constituiau baza învățământului. Nu trebuie să vedem aici o dovadă de ostilitate fățișă din partea autorului împotriva educației profane, ci mai degrabă o opoziție cerută de subiectul pe el care îl tratează, între formarea intelectuală și formarea moral-religioasă a tinerilor.
Ioan compară sufletul copilului cu ceara, perla, tabloul sau statuia. Precum ceara moale poate fi ușor modelată, tot așa și caracterul copilului poate fi ușor modelat la o vârstă fragedă27. Rolul principal în înfăptuirea educației îl au părinții, care trebuie să modeleze sufletul copilului, la fel cum sculptorii își modelează statuile: „Așa și voi, ca niște făcători de statui, să aveți spre aceasta toată zăbava făcând statui minunate lui Dumnezeu: suprimați ce e de prisos și adăugați ce lipsește; și priviți la ele în fiecare zi [să vedeți] ce înzestrare prisositoare au din fire, ca să o sporiți, și ce deficiență din fire, ca să o suprimați”28. Educația trebuie să se bazeze pe o observație cotidiană a copilului și pe o supraveghere permanentă a acestuia. Ioan Hrisostomul mai recomandă postul și rugăciunea ca leacuri împotriva plăcerilor de orice fel și a poftelor trupești29.
Sufletul copilului este comparat – pe urmele lui Platon – cu o cetate ale cărei porți sunt cele cinci simțuri (vorbirea, auzul, mirosul, văzul, atingerea - simțul tactic) și ai cărei cetățeni – gândurile – locuiesc în trei case ale principalelor puteri ale sufletului: irascibilitatea (thymos), concupiscența (epithymia) și rațiunea (logistikon), care trebuie disciplinate. Ioan recunoaște că educarea simțurilor este de mare însemnănate pentru vârsta copilăriei30.
El îi îndeamnă pe părinți să-și ferească copii de „păcatele limbii”. Educarea vorbirii primează față de educarea celorlalte simțuri. Pentru gură Ioan cere „uși și zăvoare de aur”, acestea constituindu-se din „cuvintele lui Dumnezeu” și nu „uși din lemn sau din fier”31. Copilul să fie educat astfel încât să grăiască cuvinte cuviincioase și cucernice și nu cuvinte de ocară și defăimătoare32. Doar lui Dumnezeu îi este deschisă „poarta gurii”; doar El împreună cu ai Săi pot umbla prin ea.
Auzul este a doua poartă a cetății sufletului. Se cuvine ca părinții să ia măsuri pentru ca auzul să nu fie afectat de cuvinte necuviincioase sau injurii. Așadar, Ioan Gură de Aur asociază primele două porți ale sufletului gura (stoma) și auzul (akoe), indicând astfel strânsa legătură dintre cuvânt și ascultare33.
O altă „poartă” importantă a sufletului este mirosul. „Se impune ca mirosul să fie păzit deoarece poate stimula plăceri neconforme cu demnitatea umană”34. Ioan protestează împotriva utilizării parfumurilor care denotă o viață moleșită, nedemnă de adevăratul creștin35.
Văzul este a patra „poartă” a sufletului. „Poarta văzului” este deosebit de greu de păzit. De aceea acestuia i se prescriu legi severe. Copilul să fie ferit de priveliști indecente. În primul rând el nu trebuie dus la teatru, locul unor distracții ușoare pe gustul vulgar al mulțimii36; primejdia pe care o ofereau copilului locurile publice, precum teatrul, într-un oraș ca Antiohia, renumit pentru libertatea moravurilor sale, este evidentă. Să i se arate copilului lucruri frumoase: cerul, soarele, stelele, pământul; contemplarea naturii este remediul pe care Ioan îl propune pentru a scăpa de atracția exercitată de teatru. Alte remedii împotriva atracției exercitate de lucrurile indecente și împotriva poftelor trupești sunt cântarea psalmilor, postul (miercurea și vinerea) și rugăciunea37.
Atingerea este ultima poartă a sufletului care trebuie educată; „simțul tactil este prezent la nivelul întregii suprafețe a corpului; educarea acestui simț are drept scop îndepărtarea copilului de la viața leneșă și molatecă”38.
Instrucția copilului, în sensul strict al cuvântului, ocupă un loc mai puțin important în programul de educație conceput de Ioan Hrisostomul însă ea nu lipsește cu desăvârșire. Instrucția copilului are la bază studiul Sfintei Scripturi. Ioan Hrisostomul selectează cu grijă textele din Scriptură care trebuie studiate în funcție de vârstă, precizând modul în care ele trebuie prezentate copilului și termenii care trebuie folosiți pentru a fi înțelese de către acesta. Textele studiate de către copil trebuie selectate din Vechiul și Noul Testament. Povestirile pe care părinții le relatează copiilor trebuie să fie atractive, plăcute și ușor de înțeles. Ioan recomandă spre a-i fi relatate copilului povestirile despre Cain și Abel și despre Iacob și Isau. Aceste texte trebuie să fie povestite sub o formă familiară, urmărindu-se să li se stârnească curiozitatea copiilor. Scopul povestirii despre Abel și Cain este de a-l învăța pe copil ce înseamnă frica de Dumnezeu, ce înseamnă a-L cinsti pe Dumnezeu și a te supune Lui, așa cum a făcut Abel. Un alt scop al acestei povestiri este și acela de a-i vorbi copilului despre înviere.
Învățăturile transmise trebuie adaptate ca volum și conținut vîrstei copiilor și capacității lor de înțelegere. În acest sens, Ioan compară rolul său de predicator cu cel al mamei care împarte hrana copiilor săi pe bucăți mărunte39. La Ioan Hrisostomul se constată preocuparea constantă de a nu le preda ascultătorilor săi mai mult decât pot ei să asimileze; în ceea ce privește relatarea povestirii despre Cain și Abel, Ioan precizează: „Îi este de ajuns să-i povestești până aici, și spune-i această poveste într-o seară la cină. Iar mama să-i spună iarăși aceleași lucruri. Apoi, după ce le-a auzit de multe ori, cere-i și lui: Spune-mi povestea!, ca să se și ambiționeze”40. Prezentarea povestirii despre Isau și Iacob reprezintă un exemplu interesant și edificator pentru modul de adaptare al relatării biblice la capacitatea de înțelegere a copilului; și în acest caz se remarcă aceeași preocupare de a nu supraîncărca memoria copilului41. Autorul rezumă în câteva cuvinte povestirea despre Iacob și Isau. O astfel de schematizare se impune atunci când această povestire urmează să-i fie relatată unui copil42. Preocuparea de a extrage din povestirile relatate copiilor o concluzie morală este constantă la Ioan Gură de Aur.
În cadrul educației creștine preconizate de Ioan Gură de Aur, el acordă un loc deloc neglijabil sentimentului de frică față de Dumnezeu, la care adaugă teama de judecata de apoi, de pedeapsă și de Infern. Sădirea fricii față de Dumnezeu în sufletul copilului este cea mai sigură modalitate de a-i forma înțelepciunea43. Povestirile relatate trebuie să-i cultive copilului speranța în Dumnezeu, respectul față de aproapele, acceptarea unei vieți sărace și a suferinței, teme frecvent dezvoltate de Ioan în omiliile sale. Într-un cuvânt, programul de educație conceput de Ioan vizează cultivarea virtuților creștine.
Literatura profană nu trebuie să-și găsească locul în instruirea copilului. Deși nu condamnă direct scrierile profane, Ioan le exclude cu totul din programul de instruire al copilului. El avertizează că povestirile mitologice grecești nu trebuie să le fie relatate copiilor fiindcă sunt susceptibile să le exalte imaginația44; în opoziție cu acestea învățătura creștină are ca obiect realitățile esențiale ale vieții și ale morții, făcând apel la experiența copilului, fie că este vorba de relațiile sale cu frații sau de reacția pe care o are atunci când este pedepsit. Literatura profană este foarte dăunătoare pentru mintea copilului, oferind modele pline de patimi: „... Și la lipsa de minte (a copiilor) se mai adaugă și [vătămările] cuvintelor din afară, când ei învață acolo (în școlile păgâne) să fie ucenici ai eroilor admirați de ei și care [eroi] sunt robi ai patimilor și le e frică de moarte. De felul acesta este Ahile când plânge, când moare pentru o concubină, când altul se îmbată și multe altele de acest fel. Are nevoie așadar [copilul] de aceste medicamente?”45 În concepția lui Ioan, modelele oferite de cultura profană (modelele care vin din afara Bisericii) sunt pline de patimi și au frică de moarte, spre deosebire de modelul fundamental al creștinilor, Mântuitorul Iisus Hristos, care este nepătimaș și a biruit moartea. Așadar, „educația creștină înseamnă convertire totală la Hristos”46.
De asemenea, studiul Psaltirii este o componentă a instrucției elementare a copilului. Psalmii sunt armele creștinilor împotriva vrăjmașilor și a gândurilor lumești. Ioan recomandă cântarea psalmilor: „Să învețe deci să cânte psalmi lui Dumnezeu ca să nu-și petreacă timpul în cântări rușinoase și povești nelalocul lor”47. În această privință, Ioan deplânge deprinderile dăunătoare oferite copiilor în vremea sa: „Acum însă copiii voștri au nevoie de cântări și dansuri satanicești, precum bucătarii, ospătarii și dansatorii. Însă nimeni nu mai știe vreun psalm și acest lucru pare a fi o rușine”48. Ioan pledează pentru excluderea totală a muzicii și dansului din instrucția elementară a copiilor, admițând doar cântările bisericești. Prescripțiile făcute de către Ioan Hrisostomul în privința instrucției creștine elementare sunt specifice pedagogiei monastice din Orient. Regulile monastice din Orient (Regula lui Pahomie, întocmită prin 320-340 d. Hr. și Regula Sf. Vasile cel Mare) vor asocia permanent studierea literelor, a psalmilor și a povestirilor sacre49.
Odată cu Ioan Gură de Aur pedagogia antică înregistrează un progres substanțial față de perioada anterioară; acest progres constă, în esență, în umanizarea metodelor pedagogice, în sensul renunțării la pedepsele aspre, la admonestările și constrângerile de tot felul aplicate elevilor pentru a-i stimula să învețe. Pentru toți anticii și chiar pentru unii dintre Părinții Bisericii (cum este și cazul lui Ieronim sau al Fericitului Augustin), amintirea anilor de școală este asociată cu cea a loviturilor: „a întinde mâna spre nuia (manum ferulae subducere) exprimă în limba latină o elegantă perifrază pentru a studia”50. Ioan nu agreează pedepsele fizice în educația copilului, interzicându-le în totalitate: „Să se teamă mereu de lovituri dar să nu le primească; biciul să pocnească dar să nu lovească. Iar amenințările să nu fie transpuse în faptă”51. Copilul trebuie să fie educat cu blândețe, prin alintări și laude și uneori recompensat pentru comportarea sa cuviincioasă52. În scopul educării copilului părinții trebuie să îmbine severitatea cu blândețea, căci la fel procedează și Dumnezeu: „Căci tot așa guvernează și Dumnezeu lumea, prin frica de gheenă și prin făgăduința Împărăției. Și tot așa să fim și noi față de copiii noștri”53.
Ioan subliniază importanța deprinderii în procesul educativ al copilului: „Dacă poruncești și ameninți sever de la început și așezi atâția străjeri [în preajma copilului] sunt de ajuns două luni și totul se va îndrepta și lucrul va dobândi tăria sigură a firii”54.
Forța exemplului personal, al părinților, pedagogului și prietenilor copilului, joacă un rol determinant în procesul educativ al acestuia din urmă.
Printre metodele de educație preconizate de Ioan Hrisostomul figurează și emulația: „... apoi după ce a auzit [poveștile] de multe ori, cere-i și lui: spune-mi povestea, ca să se ambiționeze”55.
Ioan Gură de Aur îi interzice copilului să frecventeze locurile publice, în special localul teatrului. Astfel, „el aduce în atenția cititorului o altă dimensiune importantă a gândirii sale pedagogice, și anume influențele factorilor de mediu și a anturajului asupra modelării personalității în formare a copilului. Ioan Gură de Aur sesizeză necesitatea unei convergențe de principiu între acțiunea educațională și influențele mediului social în care se formează copilul”56.
Ioan Gură de Aur admite fetele în egală măsură cu băieții, în rândul beneficiarilor de drept ai educației ceea ce este o idee novatoare pentru pedagogia epocii sale. El atribuie un rol important mamei în educația fetelor. Educația preconizată de Sfântul Ioan pentru fetele creștine se conformează idealurilor monastice ale epocii. În acest sens, Sfântul Ioan le recomandă părinților să-și îndepărteze fiicele de lux și podoabe și să le educe în conformitate cu rostul lor în viață, și anume acela de a-și întemeia o familie și de a-și crește copiii în bună orânduială57.
În concluzie, se poate afirma că „prin Ioan Hrisostomul, educația devine atât catalizator al existenței sociale, cât și mijloc de conformare a comportamentului uman la voința divină. În viziunea lui Ioan Gură de Aur educația îndeplinește un dublu rol: este modalitatea prin care omul poate dobândi valoroasele atribute ale responsabilității comunitare și solidarității umane, dar mai ales calea ce poate conduce către prețiosul dar al mântuirii”58. Prin elaborarea programului său de educație creștină, Ioan Gură de Aur s-a detașat decisiv de programul și metodele pedagogice ale școlii profane. El a pus accentul pe elementele ascetice și morale ale educației. Principiile pedagogice enunțate de către Ioan Gură de Aur își păstrează actualitatea și constituie baza pedagogiei moderne.
Résumé
Jean Chrysostome (344/354 – 407 ap. J. C.) est l’orateur chrétien le plus fécond et l’un des plus admirés de l’Antiquité chrétienne. À l’Antioche, il a étudié la réthorique avec Libanios, la philosophie avec Andragatios et le droit.
Jean Chrysostome a écrit le traité Sur la vaine gloire et l’éducation des enfants (environ 393/394 ap. J. C.). Ce traité presente un intérêt exceptionnel pour l’histoire d’une institution dont le développement fut si important dans la société antique: l’évergetisme, et aussi pour l’histoire de l’éducation. Plus précieux encore sont les renseignements fournis sur l’éducation des enfants, telle qu’un chrétien pouvait la concevoir au IVe siècle.
Le programme d’éducation conçu par Jean Chrysostome a un but spécifique, exprimé dans cette formule frappante: „Élève un athlète pour le Christ et, apprends-lui à avoir, tout en restant dans le monde, la crainte de Dieu dès son jeune âge” (Peri kenodoxias, 19, 286-287).
Dans la conception du Jean Chrysostome, la famille chrétienne est le milieu naturel où doit se former l’âme de l’enfant. Saint Jean Chrysostome recommande une étroite collaboration entre les parents, le pédagogue et même l’esclave dans le processus de l’éducation des enfants.
L’essentiel de l’éducation religieuse est représenté par l’initiation doctrinale que le néophyte reçoit de l’Eglise avant d’être admis au baptême.
Jean Chrysostome conseille de donner aux enfants des moines comme précepteurs.
On remarque chez Saint Jean Chrysostome la souplesse et la varieté des procédès employés dans l’éducation des enfants.
Le programme d’éducation chrétienne conçu par Jean Chrysostome garde sa actualité et ses principes pédagogiques constituent le fondement de la pédagogie moderne.