Ideea că textul Sfintei Scripturi ar putea fi supus unor considerații critice a generat, de-a lungul timpului, reacții dintre cele mai vehemente. Aceste reacții sunt perfect motivate, atunci când au ca obiect unele excese lipsite de pietate ale analiștilor ce par a căuta doar elemente exploatabile pentru subminarea ori răstălmăcirea mesajului scripturistic sau, nu în ultimul rând, demersuri analitice efectuate de dragul aplicării cât mai sofisticate a vreunei metode de lectură. Cu toate acestea, este bine de știut că critica, în adevăratul sens al cuvântului, a fost aplicată cu mult succes chiar de către Sfinții Părinți ai Bisericii. Să amintim, bunăoară, strădania lor de a alcătui Canonul Sfintei Scripturi; acesta s-a alcătuit prin analizarea fiecărui text din multitudinea celor aflate în circulație, prin evaluarea minuțioasă a acestora pentru a vedea care dintre ele este autentic și care apocrif. Rezultatul acestei lucrări este nici mai mult, nici mai puțin decât Sfânta Scriptură, așa cum o cunoaștem noi astăzi1. „Activitatea critică este, în ultimă instanță, judecarea operei cu sentimentul de a fi contribuit la adevăr” – observa atât de bine George Călinescu2.
Pe de altă parte, bucurându-se inclusiv de statutul unei opere literare, Biblia a fost cu mare folos studiată și din punctul de vedere al literatului, conform regulilor de interpretare specifice domeniului. Principiile acestui demers erau cunoscute încă din antichitate. Aristotel, de exemplu, le enunță pe la 350 î.Hr. în tratatul său Despre interpretare: cercetătorul trebuie să afle scopul urmărit de autor, utilitatea lucrării, numele autorului, planul lucrării, semnificația titlului, împărțirea pe capitole și caracteristicile textului3. Recunoaștem deja in nuce oglindirea câtorva dintre principiile alcătuirii unui enunț coerent și persuasiv, după cerințele retoricii lui Quintilian (De Institutio oratoria, III-IX, aprox. 95 d.Hr.) ori, în prelungire, caracteristicile unei corecte interpretări a Scripturii, care să ne ferească de rătăcirile pernicioase ale ereticilor, enunțate de Origen sau, tot așa, de Sf. Ioan Gură de Aur4. La o privire atentă, se poate constata că, în linii mari, aceleași obiective sunt urmărite și de către metodele istorico-critice: identitatea autorului, specificul epocii, contextul istoric, scopul scrierii, identitatea destinatarilor, motivul care a generat textul, etc. Iar atunci când un astfel de demers este aplicat cu bun discernământ și cu bună cumpănire în cadrul limitelor unei astfel de lecturi, rezultatele obținute pot funcționa ca trepte intermediare înspre aflarea sensului.
Dar iată cum comentează un cercetător anglo-saxon, John Drane, problematica termenului în discuție, referindu-se la înțelesurile lui din zilele noastre: „Termenul criticism este polisemantic. Foarte adesea, atunci când îl utilizăm, ne referim în primul rând la un proces prin care cineva caută cu tot dinadinsul să scoată la iveală greșelile altcuiva. Dar, în contextul științelor literaturii, acest concept se referă în primul rând la analiza unui text din cât mai multe perspective, cu scopul de a se ajunge la profunzimile semnificației sale. Acesta este, prin urmare, sensul termenului de critică în cazul despre care discutăm acum. Departe de a căuta să submineze textul Sfintei Scripturi, cercetătorii ei caută să-i înțeleagă și să-i explice toate semnificațiile.”5 Ambițios proiect, dar perfect rezonabil în contextul ideologic din care a apărut! Într-adevăr, metodele moderne de investigare a textului biblic sunt denumite generic critice, fiindcă ele pun la dispoziție criterii științifice obiective pentru determinarea autenticității unui text, pentru aflarea sensului intenționat de către autor și pentru expunerea sensurilor înaintea celor interesați să le afle. Departe suntem oare de Fericitul Augustin?6
Spre un posibil răspuns la această întrebare ar putea conduce constatarea că Biblia se bucură și de statutul unei opere literare; de aceea, studierea ei cu instrumentele științelor literaturii a generat o bibliotecă impresionantă de analize și comentarii, unul mai fascinant decât altul. Și totuși, explicația unui Maxim Mărturisitorul de exemplu, la I Regi 16:16, cum că „tot cel ce, asemenea fericitului David, paște oile, adică puterea rațională a sufletului, și ucide iuțimea și pofta, ca acela leul și ursul, folosindu-se de cuvântul învățăturii într-o contemplație înaltă, îndulcește pe ascultător și domolește patimile din el”7 – încă apare mai viabilă, mai utilă, mai pragmatică chiar, decât o cercetare riguroasă și pertinentă, de exemplu, a datei în care s-ar fi putut petrece evenimentul consemnat aici sau analiza, dintr-o perspectivă bunăoară psihiatrică, a versetului. Dar greșeala ar fi a noastră dacă am încerca să desconsiderăm foloasele interpretării acestui verset în termenii meloterapiei. Până la urmă Părinții, exegeții renascentiști și cei moderni folosesc în linii mari aceleași metode. Totuși, cum explicăm deosebirile notabile ce apar nu atât în rezultatele obținute, cât în valorificarea acestora?
Deosebirea nu constă, în defintiv, atât în metodă, cât în circumstanță. Suntem și noi de acord cu faptul că una dintre constantele demersului raționalist era ieșirea gradată se sub tutela unui trecut tributar paradigmei tradiționale; metoda de lectură aleasă este aplicată în așa fel încât să desprindă textul din matca lui originară și să-l propulseze în afara ei, acolo unde orice abordare este posibilă. Situându-se programatic în afara spațiului consacrat, exegetul contemporan se confruntă cu pericolul de a se angaja într-un demers, ca să folosim termenii lui John Hayes și Carl Holladay, mai degrabă eisegetic, decât într-unul autentic exegetic8. Părinții Bisericii operau tot științific asupra textului, doar că ei nu-i ștergeau cu totul trăsăturile ce-i indică originea și îi sunt, astfel, definitorii. Orice prunc păstrează ceva din specificul strămoșilor lui și îi reprezintă în circumstanța proprie. Circumstanța în care își regăsește Cartea această valoare de semn de recunoaștere este una liturgică – adică acolo unde rezultatele analizelor aplicate asupră-i își află o firească rodire întru simbol. Bossuet a sesizat corect: nu metoda provoacă probleme, nici măcar aplicarea ei, ci atitudinea față de text și față rezultate; pentru că resortul acestei atitudini se află undeva în profunzimile minții, inimii și sufletului nostru, în tainița inimii – unde mărturisim fără echivoc în ce anume credem de fapt. De aceea este orice lectură, într-un fel, apocaliptică în primul rând în ceea ce ne privește.
Nimic nu izbutește mai bine decât simbolul să împlinească taina Sfintei Scripturi: teandria. Nu avem voie să facem abstracție de specificul literar al Bibliei – imagine a intrării Cuvântului în rânduielile vremii (Filipeni 2:7) – dar nici de originea ei divină. Nu putem dezlega misterul, cedând ispitei de a elimina vreuna din datele problemei. Pentru a ne deprinde cu adevăratul sens al cuvântului dumnezeisc sunt necesare și alte principii, care să le plinească pe cele ale hermeneuticii ordinare. Una nu o exclude pe cealaltă: dacă teandrică a fost munca de scriere a acestor texte, tot teandrică are să fie și înțelegerea lor. Iar hermeneutica, pentru a putea răspunde unei asemenea exigențe, trebuie să fie una extraordinară.
Abstract
In a large part of the Romanian Theological Academic milieu, terms and concepts such as „critique” or „criticism”, when used with respect to the books of the Bible, would generate in most of the cases a negative reader response. In this paper, the author is trying to argue that „critique” had different meanings and should be adopted, especially in the field of the Biblical Studies just as it was adopted centuries ago in art and literature.