Taina Crucii

Crucea este unul din primele simboluri creștine reprezentând marele mister al credinței creștine: patima și moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos, precum și dovada istoricității Sale. Identificată de la început ca fiind „semnul Fiului Omului” (Mt.24,30) și „stindardul” Bisericii (Is.5,26), Crucea devine calea de a urma pe Iisus din Nazaret. Fără Cruce nu există experiență a împărăției lui Dumnezeu (Fapte 7,55-56). Reprezentată în simboluri și în metafore în Vechiul Testament unde apare ca un semn profetic, nedescifrat, în Noul Testament, Crucea primește o nouă dimensiune și își descoperă întreaga ei semnificație: materială, spirituală și teologică, devenind „hotarul dintre păcat și virtute”, dintre lumea de închinători și cinstitori ai ei și cea de vrășmași ai crucii.

Crucea evocă nu numai un eveniment din iconomia mântuirii, jertfa răscumpărătoare, ci ea recapitulează întreaga viață a lui Hristos: „El a murit pentru păcatele noastre, cu trupul Său, pentru ca noi, murind față de păcate să trăim spre îndreptare” (I Petru 2,24). Crucea este inerentă întrupării răscumpărătoare și iubirii lui Dumnezeu față de noi. Nu se poate vorbi de taina lui Hristos fără taina Crucii; unde s-a propovăduit Hristos s-a vorbit și de Cruce sau Hristos Cel răstignit pe Cruce. Puterea lucrătoare, sfințitoare și mântuitoare a crucii care a făcut din pescari apostoli și din păgâni ucenici, la determinat pe Sfântul Apostol Pavel să exclame de bucurie: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine iar eu pentru lume” (Galateni 6,14).

Pentru Sfântul Ignatie Teoforul, Biserica își are rădăcina în lemnul Crucii, creștinii fiind „ramurile crucii”: „Hristos a fost într-adevăr răstignit pentru noi, cu trupul, sub Ponțiu Pilat și Irod Tetrarhul și datorită roadei Crucii Sale și patimii sale dumnezeiești noi existăm pentru a înălța stindardul de-a lungul veacurilor, prin învierea Sa, proveniți fie dintre iudei, fie dintre neamuri, în unicul trup al Bisericii sale”¹. Apologetul creștin Minuciu Felix răspunzând acuzațiilor vremii că Dumnezeul creștinilor nu este un singur om răstignit pe cruce, iar crucea creștinilor nu este un lemn simplu ca obiectele păgâne, sau ca zeii adorați, scria: „La omul care se roagă cu mâinile întinse și cu gândul curat la Dumnezeu, tot semnul crucii vedem”². Preluând mărturiile tradiției apostolice, Sfinții Părinți au afirmat, că Mântuitorul Hristos: „ ...pogorându-Se, prin Cruce, în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții”³.

Potrivit Sf. Grigore Teologul, noi am avut nevoie de întruparea și moartea lui Dumnezeu pentru a trăi, nu în sens legalist sau moral pentru că Dumnezeu nu a avut nevoie de jertfa noastră în sens juridic. Dumnezeu se angajează în iconomia mântuirii din propria Sa inițiativă biruind păcatul cu marea Sa iubire. Iisus Hristos ne-a mântuit prin tot ce a făcut în timpul vieții sale printre oameni. Evenimentul în care se concentrează iconomia sau slujirea Fiului este Jertfa sa de răscumpărare. În decursul istoriei, mulți au încercat să explice sensul și efectul jertfei lui Hristos, fie prin ideea de răscumpărare (Tertulian, 155-220), fie prin aceea de „satisfacție efectivă și substitutivă” (Anselm, 1033-1109), care au reparat ofensa adusă prin păcat onoarei lui Dumnezeu.

Părinții Bisericii răsăritene insistă, dimpotrivă, asupra Răscumpărării ca act al iubirii supreme a lui Dumnezeu. Iisus Hristos acceptă Jertfa nu ca o condiție legalistă a Răscumpărării, ci pentru ca să întâlnească ființa umană pe care a creat-o Dumnezeu. Natura jertfei Sale nu este de ordin juridic și ea nu trebuie înțeleasă exclusiv în contextul pedepsei și culpabilității legate de păcatul lui Adam. Actul neascultării protopărinților a introdus ființa umană într-un proces al morții. Răscumpărarea vieții pierdute de către om era imposibilă (Ps.48, 8-9), de aceea Dumnezeu însuși intră, în persoana Fiului Său, în procesul declanșat de păcatul lui Adam, pentru refacerea acestui proces care ducea la nimicirea creației: ”El a răbdat să fie socotit ca un nimic și să pătimească pentru ca, murind și înviind, să biruiască moartea”⁴, scria Sf. Iustin Martirul în Apologia I.

Slujirea lui Iisus Hristos ca Mântuitor poate fi redusă la ceea ce teologia biblică și liturgică numește trecerea de la moarte la viață:”Noi știm că am trecut de la moarte la viață”(I Ioan 3,14); „Eu pentru aceea am venit, pentru ca oamenii să aibă viață și s-o aibă din belșug”(Ioan 10,10). El nu a venit pentru a face o demonstrație a puterii Lui dumnezeiești, ci pentru a se opune morții în totală ascultare de voința Tatălui (Ioan 8,42-43) și în totală iubire față de ființa umană. Iisus intră în acest proces ca preot și jertfă, adică S-a dat pe Sine însuși pentru alții, ca singurul fără de păcat (I Petru 2,22). Scopul jertfei este de a instaura în om viața ca o nouă relație cu Dumnezeu. A fi în păcat înseamnă a fi în stare de victimă și de alienare. Pentru a reposeda viața pentru alții, El însuși ridică păcatul lumii (Ioan 1,29), sfărmând legăturile morții. Hristos inițiază și conduce această trecere de la moarte la viață, atât ca Arhiereu, cât și ca Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1,36), devenind astfel „Paștele„ nostru care a fost jertfit (I Cor.5,7). Moartea Sa devine izvorul vieții noastre: ”Noi totdeauna purtăm în trupul nostru moartea lui Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci cât suntem vii pururea noi suntem dați spre moarte pentru Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că moartea lucrează în noi, iar viața în voi”(II Cor.4,10-12).

Prin urcarea lui Hristos pe cruce El a atins punctul extrem de suferință și de dăruire. Moartea lui Iisus este parte din slujirea Sa de „om al durerilor și cunoscător al suferinței”(Isaia 53,3), botezul Său propriu. Crucea este un act de mărturie reală, în sens de martiriu pentru fiecare ființă umană: ”Chiar dacă a murit ca om...unirea ipostatică nu s-a despărțit în două ipostase...ci fiecare a rămas, având existența în unicul ipostas al Cuvântului”⁵, învață Sf. Ioan Damaschin. După o expresie a Sf. Maxim Mărturisitorul, crucea este „o judecată a judecății”. Descoperind valoarea lumii ca și creație a lui Dumnezeu, crucea ne deschide și perspectiva înțelegerii împărăției cerurilor „care nu este în lumea aceasta”. Crucea devine începutul mântuirii lumii, inaugurând împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Prin ea ne împărtășim și noi de învierea lui Hristos, de viața netrecătoare a lui Dumnezeu, fără să desconsiderăm creația în sânul căreia viețuim.

Jertfa și învierea aduc în istorie o nouă realitate, care transformă creștinii în icoane ale lui Hristos, făcându-i martori efectivi ai Săi nu numai în această viață, ci și în cea care va să vină. Astfel, învierea lui Hristos este de natură eshatologică, căci Duhul lui Dumnezeu este cel care L-a înviat din morți (Rom.8,11). Reposedarea vieții celei noi, aceasta este mobilul care determină pedagogia jertfei lui Iisus. Taina mântuirii prin cruce constă în aceea că viața lumii merge mână în mână cu moartea Sa: ”dacă am murit împreună cu El, vom și învia împreună cu El”(II Tim. 2,11). Astfel suferința pe cruce face parte în mod necesar din iconomia întrupării (Filip. 2,8) pentru că de vreme ce Fiul a luat trup omenesc, acesta trebuia să fie sfințit prin jertfa Sa. În iconomia vieții și jertfei Sale, Iisus Hristos transfigurează iconomia creației: „În locul mâinilor care au alungat pe Adam din rai, vedem acum mâinile care adună și împreună pe toți până la marginile lumii. De aceea, a urmat înălțare după cădere...și moarte împotriva morții și întuneric împotriva luminii și înmormântare și înviere după reînviere. Toate acestea au fost mijloace pentru mântuirea noastră din partea lui Dumnezeu și o vindecare a slăbiciunilor noastre și o readucere a vechiului Adam în starea din care a căzut și o apropiere de pomul vieții de care îl îndepărtase gustarea pripită și nechibzuită din pomul cunoștinței”⁶, scria Sf. Grigore de Nazianz.

Mesia cel răstignit este una din învățăturile fundamentale ale Noului Testament, fiind pentru iudei piatră de poticnire, iar pentru elini, nebunie (I Cor.1,23). Răscumpărarea nu decurge numai din Cruce, ca și când întruparea lui Hristos ar fi început și s-ar fi sfârșit cu Răstignirea. Este important nu numai de a nu despărții Crucea de Înviere, ci încă de a nu vedea în toată viața întrupată a lui Hristos decât una și aceeași unitate. Nu este posibilă „teologia creștină a crucii” în afara Bunavestirii, a Nașterii, a Botezului, a misiunii publice a lui Iisus, care se termină cu Învierea, Înălțarea, Cincizecimea și întoarcerea Sa întru mărire. Nu se poate, apoi, să se opună „teologia măririi” unei „teologii a crucii”. Pe cruce, Hristos a fost preamărit: „Acum Fiul Omului S-a preamărit” (Ioan 13,31). Mărirea lui Hristos s-a arătat atât în momentul când Iisus a spălat picioarele ucenicilor, cât și pe cruce, atât în înviere, cât și în toate faptele iconomiei mântuirii. De altfel, Pantocratorul, Iisus Hristos, Domnul și Împăratul tuturor, plin de slavă, poartă în trupul său semnele răstignirii, după cum mărturisea teologul bizantin Nicolae Cabasila: ”Hristos s-a gândit să păstreze pe trup mărturia jertfei sale și să poarte pe El pururea urmele rănilor Sale dobândite în clipa răstignirii, vrând să arate prin aceasta că, chiar când va veni a doua oară în lumina orbitoare, va rămâne pentru robii Săi același răstignit și împuns, rănile acestea ținându-i loc de podoabe împărătești”⁷.

Prin prezența și lucrarea Sa iconomică, Fiul lui Dumnezeu, întrupat ca Iisus din Nazaret și Mesia lui Israel, devine Domnul și Mântuitorul tuturor, nu numai pentru unii, ci pentru toți (Rom.8,30). Lucrarea de răscumpărate a lui Hristos îmbrățișează viața și istoria umanității în totalitatea ei: „Prin cel ce S-a întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a schimbat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a izbăvit, moartea s-a omorât și noi am înviat”⁸.

Prin jertfa și învierea lui Hristos ceva radical s-a produs în starea și istoria umanității. Atunci a apărut puterea învieri și vieții, de care nu sunt capabile puterile morții: „Dumnezeu a fost preamărit în El” (Ioan 13,32). Moartea nu poate să conțină viața, după cum întunericul nu poate să cuprindă lumina (Ioan 1,5). Umanitatea a fost eliberată, fiind scoasă din starea de victimă în care era ținută de păcat, biruind prin cruce. Hristos a surpat puterea iadului și a închis definitiv calea morții: „Vrășmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” (I Cor. 15,26).

Tradiția Bisericii noastre n-a separat Crucea de Înviere și tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire, așa cum declara Sf. Chiril al Ierusalimului (315-386): „Mărturisesc Crucea, pentru că știu Învierea...când învierea a urmat Crucii, nu mă rușinez să vorbesc despre Cruce”⁹. Actul răscumpărător al lumii din robia păcatului s-a făcut prin Cruce, mărturisea același Sfânt Părinte¹⁰. Numai în lumina învierii se vede realitatea tragică a crucii și a păcatului, dar și puterea și stăpânirea lui Dumnezeu. După Roman Melodul (490-560) întreaga creație poartă „pecetea crucii”¹¹. Prin Cruce am fost aduși din nou în Edenul cel pierdut de protopărinți. Același mare imnograf-care a închinat Sfintei Cruci imne de o mare frumusețe-ne asigură că „...noi am primit pecetea Crucii pentru a deveni mai mult decât unul aflat în paradis”¹² Paradoxul credinței creștine stă tocmai în aceea că puterea lui Dumnezeu se arată în suferință, în cruce.

Prin jertfa și învierea Sa, Iisus Hristos ne-a introdus nu numai într-un nou mod de viață, ci și într-un nou domeniu de existență, acela al împărăției lui Dumnezeu. Învierea și de fapt și întruparea au nu numai o rezonanță de memorial, de amintire a evenimentelor din trecut, ci și una anticipată, de anunțare a viitorului, de prefigurare și de pregătire a Împărăției. Cu ridicarea Sa pe cruce, cu învierea Sa din mormânt, cu înălțarea Sa la cer, umanitatea, lumea întrupării a ajuns la Tatăl. Cu învierea lui Hristos viața este orientată spre Împărăție, care, într-o formă anticipată, este deja în mijlocul nostru, ca împărăție a Duhului, Duh care călăuzește Biserica în tainele vieții viitoare până la a doua venire a Fiului. În Iisus Hristos viața lui Dumnezeu intră în viața umanității, transformând starea ei veche într-o stare nouă, dar anticipându-o și pe cea viitoare. Pe cruce se biruiește suferința. Creștinul care și-o asumă rămâne senin, cu ochii spre bucuria Învierii.

Gest liturgic, semnul crucii apare și ca simbol pe monumente de piatră, pe basoreliefuri, pe mozaicuri și diferite obiecte de uz cotidian. Semnul apare încă din secolele al II-lea și al III-lea în catacombele de la Roma, fie sub forma crucii grecești +, cât și sub forma celei latinești † ¹³. Însă creștinii regăseau crucea închipuită în multe reprezentări care îi imitau forma.

Sf. Iustin Martirul, în secolul al II-lea, preciza forma crucii reprezentată disimulat printr-un catarg și vergeaua pânzei, de un plug, sau de o toporișcă (Apologia I, 55) ¹⁴. Pe la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea, Tertulian numește pe creștini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi)¹⁵.

Semnul crucii apare mai întâi în riturile referitoare la botez. El este asociat cu botezul însuși, pe care îl precede sau căruia îi urmează și îl găsim într-o epocă veche în Biserica siriană, care păstrează uzanțe arhaice. Așa se explică faptul că la autorii din vechime, deseori, semnul crucii reprezintă botezul însuși¹⁶. După mărturia Sf. Ambrozie, botezul provine „din Crucea lui Hristos, din moartea lui Hristos. Acolo este tot misterul: El a suferit pentru tine”¹⁷. Conștient de acest adevăr, catehumenul Bisericii primare mărturisea la botez că va „crede în Crucea Domnului Iisus”¹⁸, pentru că „ce este ...apa fără Crucea lui Hristos, dacă nu un element obișnuit fără nici o utilitate pentru taină?”¹⁹. Dar semnul crucii avea un anumit rol și în alte acte liturgice: Taina Mirungerii, Taina Euharistiei, Taina Maslului²⁰. Mai mult chiar, creștinii își făceau semnul crucii înaintea principalelor ocupații din viața lor și purtau acest semn ca amuletă protectoare, cum scrie Sf. Ioana Gură de Aur: „Totul este înfăptuit prin cruce. Botezul e înfăptuit prin cruce; punerea mâinilor se face prin semnul crucii. Fie că ne aflăm într-o călătorie, fie acasă, sau oriunde ne-am afla, crucea este o mare binefacere, o armură salvatoare, un scut impenetrabil contra demonilor”²¹. Crucea devine cel mai important simbol al Bisericii și semnul identității creștinilor cu Hristos. Cel care se însemna cu el devenea părtaș al lui Iisus Cel răstignit și înviat, împărtășindu-se din acest dar cu dragostea și cu credința care să-l ducă la acceptarea slujirii pentru a ajunge apoi la dobândirea, cu El, a slavei.

Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creștin apare incizată pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79²². O altă reprezentare a crucii o găsim, mai târziu, în inscripția de pe un altar din Palmyra, din anul 134²³. În inscripțiile și epitafele din picturile catacombelor romane găsim de vreo 20 de ori incizat semnul crucii²⁴, iar descoperirile arheologice din Palestina ne oferă noi mărturii potrivit cărora, semnul crucii era folosit ca simbol creștin pe osuarele din necropolele aparținând chiar membrilor primei comunități creștine din Ierusalim²⁵.

În timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337) s-a interzis să mai fie folosită crucea ca mijloc de supliciu, ajungând să fie cinstită oficial ca obiect de cult²⁶. Ea a apărut mai întâi ca simbol în Răsărit, în timp ce în provinciile apusene ale Imperiului era disimulată.

Crucile făcute ca semn sau purtate erau un fel de garanție a nemuririi. Iudeo-creștinii din epoca primară a Bisericii își făceau pe frunte un semn care evoca altceva decât lemnul crucii pe care a fost răstignit Hristos. Iezechiel prorocește că membrii comunității mesianice vor fi însemnați pe frunte cu litera Tav, ultima literă a alfabetului ebraic care îl desemnează pe Dumnezeu, rol pe care, în alfabetul grec, îl are omega. Litera Tav cu care erau însemnați primii creștini desemna Cuvântul ca Nume al Tatălui. Când comunitățile creștine au devenit majoritar grecești, Tav a devenit Tau care era interpretată în mod diferit, cum de altfel, au făcut-o Sf. Ciprian: „Litera grecească Tau, T, este în formă de cruce, despre care profetul (Iezechiel) a spus că o vom purta pe fruntea noastră”²⁷ și Origen: „...forma literei Tau prezenta o asemănare cu imaginea crucii, ceea ce conținea o profeție a semnului pe care creștinii și-l fac pe frunte; căci toți credincioșii fac acest semn înaintea oricărei activități, mai ales la începutul rugăciunii sau înaintea citirii din Sfânta Scriptură”²⁸. Crucea era deja înțeleasă ca semn al răstignirii lui Hristos și simbol al mântuirii oamenilor. Cele patru brațe ale sale indica caracterul cosmic al lucrării mântuitoare a lui Iisus.

De la începutul veacului III la Roma și în Nordul Africii însemnarea în forma crucii constituia, potrivit tradiției, primul rit de inițiere al catehumenilor²⁹. Fericitul Augustin ne dezvăluie în Confesiunile sale că, după ce s-a născut, mama i-a făcut pe frunte semnul crucii și i-a dat puțină sare³⁰. Botezul a fost abia patruzeci de ani mai târziu! Crucea dobândește și valoare de exorcism. Sf. Grigore Taumaturgul intrând într-un templu păgân, curăță aerul îmbâcsit de miresme prin semnul crucii³¹. Însemnată pe fruntea catehumenului, semnul crucii îndepărtează de la el pe demonul ce-l stăpânea. Creștinii aveau o conștiință clară a faptului că crucea era semnul ungerii lor. Amintindu-și de botez, ei se însemnau cu crucea pe frunte înainte de orice lucrare. Și după moarte când sufletul creștinului se desparte de trup, semnul crucii făcut pe fruntea acestuia îl pune sub protecția lui Dumnezeu.

Obiceiul însemnării cu sfânta cruce, precedat de o „suflare” făcută în palmă este consemnat de Tradiția apostolică a lui Ipolit romanul (sec.III)³². Deși însemnarea pe frunte cu sfânta cruce era deja o practică generalizată în epoca primară, ea nu era exclusivă. Aluzie la semnul crucii făcut în dreptul feței ca amintire a botezului este sugerată încă din secolul al II-lea de Odele lui Solomon³³ și de Sf. Iustin Martirul³⁴. Istoricul Sozomen relatează cum episcopul Donat a făcut „cu degetul semnul crucii în aer”³⁵ ceea ce indică că se folosea un singur deget pentru semnul crucii. Practica pecetluirii de la botez în semnul crucii cu un singur deget de către episcop sau preot poate avea o legătură cu Vechiul Testament ce indica pentru preot să facă cu un deget (cu arătătorul) ungerea cu untdelemn pentru curățirea leproșilor (Lev. 14, 16 și 27). Nu este exclusă moștenirea acestui gest liturgic din cultul iudaic, în condițiile în care cultul primar din epoca apostolică a avut un caracter mixt, iudeo-creștin.

Dezvoltarea și evoluția cultului creștin au amplificat semnul crucii ca gest sacramental liturgic de la mici cruci făcute peste tot trupul la felul nostru de a ne închina în prezent. În timpul disputelor monofizite și monoteliste, ortodoxii pentru a-și exprima credința cu privire la cele două firi și la cele două voințe în Hristos încep să-și facă cruce cu două degete, față de ereticii monoteliști care se însemnau cu crucea folosind numai un deget, ca atestare publică a susținerii lor greșite. Semnul crucii cu două degete s-a menținut în Biserica Rusă până la reforma patriarhului Nicon din anul 1652.

Un unic mare semn al crucii făcut peste tot corpul la frunte, la piept și la umeri înlocuiește treptat micile cruci făcute pe diferitele părți ale trupului, devenind curent în Orient din secolul al VIII-lea, iar în Occident, din secolul al XII-lea.Obiceiul de închinare cu trei degete în cinstea Sfintei Treimi are legătură cu Taina Botezului care se administra „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Cu siguranță că rostirea formulei de la botez era însoțită și de un gest liturgic corespunzător.

În Occident în vremea ce era papă Inocențiu al III-lea (1198-1216) semnul crucii se făcea cu trei degete, în numele Sfintei Treimi, atât de la dreapta la stânga cât și invers, de la stânga la dreapta, fără o recomandare clară. Felul de a se închina în Occident cunoște o evoluție lentă, între secolele VIII-XIII, spre inovația de a face semnul crucii de la stânga la dreapta, cu mâna deschisă și cu toate degetele unite³⁶. Nu se cunoaște motivul introducerii acestei practici noi.

Modul în care se face semnul crucii indică apartenența confesională și chiar naționalitatea credincioșilor. Diferențele de practică cu privire la modul de a face semnul crucii au constituit, printre altele, un motiv în plus de dezacord între Biserica Ortodoxă și cea catolică.

Felul în care cinstim Sfânta Cruce este și o mărturie a modului în care slujim lui Dumnezeu. Sf. Vasile cel Mare ne asigură că slujim lui Dumnezeu și „după chipul ce ni-l închipuim cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și sfaturilor Evangheliei și celorlalte sfințite lucrări și a le face proaducerea de tămâieri și de lumini, spre cinste acestora, precum cu bună cinstire se obișnuia și de cei vechi...și așa se întărește învățătura Sfinților Părinților noștri, adică predania Bisericii universale...”³⁷. Crucea este descoperirea puterii lui Hristos, lucrătoare în sufletele noastre. Întrucât este un „dar ceresc” (Evrei 6,1) această putere se manifestă printr-un semn văzut. Semnul însuși este darul pe care ni l-a încredințat Mântuitorul, câștigând pentru noi biruința asupra morții. Numai pentru că este plin de puterea lui Hristos, semnul crucii poate comunica și poate împlini ceea ce el reprezintă, exprimând descoperirea împărăției lui Dumnezeu în această lume și indicând sensul vieții cele noi. „Spre Hristos tind, se exprimă sfântul apostol Pavel, ca să-L cunosc pe El și puterea Învierii Lui și să fiu părtaș la patimile Lui, asemănându-mă cu moartea Lui”(Filip. 3,10). Spre acest țel tinde orice credincios adevărat.

Pentru mistica ortodoxă, taina Crucii conține cea mai înaltă cunoaștere, chiar o cunoaștere absolută. Sf. Maxim Mărturisitorul exprimă, astfel, această idee: „Cel ce a cunoscut taina Crucii și a mormântului cunoaște rațiunile esențiale ale tuturor lucrurilor...și cel ce este inițiat în misterul Învierii învață ce este sfârșitul”³⁸. Asupra acestei taine s-au aplecat mințile cele mai înflăcărate ale Sfinților Părinți spre a-i descifra sensul ei adânc și valoarea pentru gândirea teologică și soteriologică a Bisericii, pentru poporul credincios. Dar înălțimea maximă la care a ajuns gândirea este exprimată prin antinomia înțelegerii neânțelesului, așa cum se exprima imnograful Cosma de Maiuma în canonul de la Sărbătoarea Înălțării Sf. Cruci: „Auzit-am, Doamne, taina iconomiei Tale: înțeles-am lucrurile Tale; și am preamărit Dumnezeirea Ta”³⁹.

A dobândi puterea învierii înseamnă, pentru fiecare, a muri și a învia împreună cu Hristos. Murind și înviind cu Hristos, creștinul dobândește un har al cărui deplin înțeles este acela de a uni cu adevărat umanul cu divinul întru „înnoirea vieții” (Rom. 6,4). A ne asemăna cu Hristos, purtând crucea Lui, înseamnă a trăi în El și a ne bucura de harul Său. Aflându-ne pe acest drum, Hristos vine în ajutorul nostru, ușurându-ne de păcat și împărtășindu-ne puterea de a-l învinge.Tocmai pentru aceasta El s-a arătat solidar cu oamenii păcătoși și a oferit lui Dumnzeu, pentru răscumpărarea păcatelor, suferințele sale și moartea Sa. De aceeea El ne-a făcut părtași, prin sfintele taine, la patimi și la moarte. Ne-a îngropat cu Sine în mormântul Său, pentru ca ridicându-ne din el să retrăim viața Lui reînoită.

Semnul crucii nu numai că simbolizează biruința lui Hristos, dar el conține în sine revelația și darul lucrului pe care îl simbolizează. El nu este numai o reamintire a evenimentelor din Vinerea Mare și până în dimineața Învierii, ci și o chemare la o viață nouă, precum și dobândirea puterii care face posibilă această viață. Ceea ce semnul crucii descoperă și ceea ce el comunică este deplina înnoire a vieții spirituale. „Să ducem în tot locul crucea lui Hristos ca și cum am purta o cunună ”, îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur, care apoi continuă: „Oare, nu prin Cruce toate misterele relative la mântuirea noastră s-au îndeplinit? Iată pentru ce noi purtăm cu grijă imaginea ei în casele noastre, pe zidurile noastre, pe ferestrele noastre, pe fruntea noastră și în inima noastră. Ea este semnul mântuirii noastre a tuturor, a libertății noastre a tuturor și a bunătății Domnului...Nu numai cu mâna trebuie să o formăm, trebuie să-i adăugăm voința, precum și o credință profundă”⁴⁰.

Ca moștenire a lui Adam suntem izgoniți din rai și îngrijorați de perspectiva iadului, de aceea prin Cruce suntem chemați la luptă împotriva neantului. Ziua noastă existențială nu este nici edenică și nici total infernală, pentru că suntem legați de timp și de devenire.Vocația noastră este să ne îndumnezeim, aceasta este vocația mântuirii care lucrează în raiul cel nou: Biserica.

Résumé

La croix est une de la première symbole chrétiènne et elle répresent un grande mystère de la foi chrétiènne: la souffrance et la mort par crucifiement de Jesus Christ, mais aussi la preuve de Sa existence historique. La croix devient la voie de choisir à Jesus de Nazareth. La croix évoque ne soulement un événiment de l’icônomie de la délivrance, le sacrifice de la récupération mais la croix remémore tout la vie du Jesus. Sans la Croix n'existe aucune experience d’Empire du Dieu. La signe de la croix n'est pas seulement une remémoration des événements du Vendredi Grand, jusqu'à le matin de la Résurrection mais aussi l’appel vers une nouvelle vie et l’acquisition de la force qui fait possible cette vie. Ce que le signe de la croix découvert et ce qu'il communique est l’entière restauration de la vie spirituelle.