Sfântul Atanasie cel Mare și dinamica răscumpărării

Viața și opera Sfântului Atanasie cel Mare reprezintă în primul rând o bio-bibliografie exemplară. Cunoscându-i tumultoasa activitate, ni se pare uimitor faptul că a reușit să scrie atât de mult, atât de concis, atât de clar, indiferet că vorbim despre tratate, apologii sau de corpusul epistolar. Sf. Grigorie de Nazianz nu ezită să-l numească „fericitul, cu adevărat omul lui Dumnezeu și marea trâmbiță a adevărului, cel ce a curmat boala Bisericii, curajosul apărător al Cuvântului și ziditor de suflete. El este ochiul cel mai sfânt al lumii, arhiereu al iereilor, învățător într-ale mărturisirii, marele glas și înaintemergătorul lui Hristos.”¹

Părintele Pavel Florenski afirmă că „Sf. Atanasie cel Mare a fost cel care și-a asumat prin excelență conștiința bisericească referitor la dogma Sfintei Treimi. Ulterior teologia s-a perfecționat, poate, în probleme particulare; dar la care dintre părinții de mai târziu, din epoca sinoadelor, echilibrul dintre principii a fost atât de matematic exact și cine a arătat mai evident caracterul supralogic al dogmei decât acest mare luptător pentru deofiinnțime, decât acest sfânt, cel mai ortodox dintre ortodocși?”²

Interogațiile retorice ale marelui teolog rus nu fac decât să aducă un argument cât se poate de serios în favoarea acestei teme. Spiritul polemic al Sf. Atanasie, statornicia sa în adevărata credință mi se par nu doar actuale, ci mai ales potrivite pentru misiunea Bisericii în societatea actuală.

În ceea ce privește scrierea sa Despre Întruparea Cuvântului, ea reprezintă punctul central al operei atanasiene, este piesa de rezistență a unui demers mult mai amplu ce vizează nu doar clarificarea problemelor de doctrină, ci și îndreptarea și întărirea duhovnicească a creștinilor. Cercetătorii, de cele mai multe ori din considerente tehnice sau pedagogice impuse de structura lucrărilor lor, tind să fragmenteze opera episcopului Alexandriei în categorii dogmatice, polemice, apologetice, ascetice și epistolare. Deși tentația este mare în a urma acest demers, am optat totuși pentru o abordare paralelă a scrierilor atansiene. În cazul de față, nu voi înceta să fac permanentă referire nu doar la textul propriuzis ci și la una dintre cele mai cunoscute scrieri atanasiene, anume la Viața Sfântului Antonie cel Mare. Paralela mi se pare cu atât mai potrivită pentru această conferință pusă poate nu întâmplător sub semnul jertfei și învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă vorbim nu doar despre jertfă, ci și despre răscumpărare, atunci această lucrare mi se pare extrem de potrivită pentru discuție. Modelul ascetic al Sf. Antonie cel Mare nu este doar apanajul cercurilor monahale, ci al întregii comunități a Bisericii. De asemenea nu trebuie uitat că în multe pasaje din această operă Sf. Atanasie a inserat fragmente ce vin să afirme adevărata credință ortodoxă, mărturisind Treimea cea de o ființă și nedespărțită. De asemenea, afirmațiile teoretice din Despre Întruparea Cuvântului sunt probate în și prin viața Sf. Antonie.

Dacă răscumpărarea este statică sau aspectuală, așa cum afirmă de foarte multe ori teologia occidentală și teologia de școală, atunci nu mai putem vorbi despre o viață în Hristos, ci despre un demers hristic, la fel de neutru ca orice sistem filosofic fără aplicabilitate existențială. Principala premisă de la care pornim trebuie să fie conștiința nezdruncinată a faptului că Hristos este pururi împreună cu noi și lucrează împreună cu noi, prin Duhul Sfânt și prin energiile sale necreate la îndumnezeirea persoanei umane. Dacă lucrurile nu s-ar prezenta astfel, atunci zadarnică este propovăduirea noastră. Mai mult, dacă nu privim dincolo de istoricitatea jertfei Mântuitorului, nu-i vom înțelege niciodată semnificația, nu ne vom bucura de roadele sale, iar la cunoștiința adevărului nu vom ajunge nicicând, indiferent de eforturile noastre intelectuale.

Subiectul jertfei și răscumpărării are o mare importanță, fapt dovedit chiar de viața și zbaterile Sf. Atanasie. Problema Sinodului I de la Niceea nu era doar stabilirea deoființimii Fiului cu Tatăl, ci toate implicațiile reale ale acestui fapt. Nu trebuie uitat că punctul de plecare al controverselor ariene îl reprezentase incapacitatea funciară de a vedea în Iisus omul, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Raportând acest lucru la ideile și strucrurile religioase ale vremii Adolf von Harnack rezuma chestiunea în următorul fel: este divinitatea care a venit pe pământ și l-a împăcat pe om cu Dumnezeu întocmai ca divinitatea care conduce cerul și pământul, sau este doar un semizeu?³ Savantul german avea în vedere pe de o parte diferitele concepții hristologice vehiculate în sistemele gnostice, iar pe de altă parte mărturiile martirilor și primilor autori creștini care împărtășeau convingerea că mântuirea este lucrarea unei ființe cu nimic mai prejos decât Făcătorul cerului și al pământului. „În mulțimea reacțiilor față de sistemele gnostice, creștinii erau siguri de faptul că Mântuitorul nu aparține unei ordini inferioare a realității divine, ci este Dumnezeu însuși”.⁴ Problema era una extrem de practică: cine și cum poate mântui persoana umană. Dacă Hristos nu este Dumnezeu adevărat, mai poate fi mântuirea reală. Din această perspectivă, răspunsul ferm al Sf. Atanasie va reprezenta nu doar un argument în favoarea realității dumnezeirii Mântuitorului și, implicit a realității mântuirii nostre, ci și dovada unei opere dinamice de mântuire, a unei răscumpărări ce nu încetează a funcționa până la sfârșitul veacurilor.

Evenimentele ce au urmat Sinodului de la Niceea sunt departe de a oferi o imagine ideatică a Ortodoxiei. În 332 Arie fusese parțial reabilitat, ba chiar reușise să se facă ascultat de însuși împăratul Constantin cel Mare. Într-un atare context Sf. Atanasie devine foarte repede ținta atacurilor arienilor, care îl acuzau în primul rând de uciderea lui Arsenius, episcop de Ipsos, și de îngăduirea sau instigarea la violență împotriva meletienilor. Acestei acuzații – dovedită ulterior o invenție răutăcioasă – i-a survenit somația împăratului de a-l reprimi pe Arie în Alexandria, întrucât ereticul, în opinia împăratului însuși și-ar fi retractat ideile pe care le condamnase Sinodul de la Niceea. Sf. Atanasie refuză atrăgându-și astfel antipatia basileului, care a fost convins de arieni să convoace un alt sinod, la Tyr, în 335, ca să-l pună sub acuzare pe episcopul alexandrin. Lucrurile au mers după placul arienilor, fapt ce-l determină pe Atanasie să nu se mai reîntoarcă la Alexandria și să fugă la Constantinopol. În lipsă, a fost depus din scaun, iar atacurile împotriva sa au devenit din ce în ce mai virulente. Constantin cel Mare, sub influența arienilor decide în cele din urmă exilul Sf. Atanasie la Treveri, reședința imperială în Occident, unde va rămâne până în 337, când se reîntoarce la Alexandria. După numai doi ani, în 339, un sinod covocat în Antiohia, la dorița lui Eusebiu de Nicomidia, viitorul episcop de Constantinopol, confirma încă o dată depunerea din scaun a lui Atanasie și înlocuirea lui cu arianul Grigorie din Capadocia. Succesiunea a fost executată cu forța autorității civile, care a înnăbușit o revoltă a susținătorilor atanasieni. Urmează pentru urgisitul episcop un nou exil, de astă dată la Roma ce s-a dovedit, însă, extrem de fructuos. Papa Iuliu nu numai că este alături de Sf. Atanasie și de partida antiariană, ba chiar convoacă un sinod în 341 în care hotărăsc ca singură adevărată credința mărturisită la Niceea. Împăratul din Occident, Constant se arată și el favorabil demersurilor papei și ale marelui alexandrin. Prezența activă a lui Atanasie în Italia a făcut ca și Occidentul să-i urmărească peripețiile cu simpatie și să ia poziție în favoarea sa. După moartea lui Grigorie din Capadocia, în octombrie 346, Sf. Atanasie își reocupă scaunul în care va rămâne într-o stare de relativă liniște timp de zece ani. Constantius, împăratul din Răsărit, dorea însă cu orice preț pace, fapt care-l determină să accepte formula de compromis a lui homiousios. Sf. Atanasie este la fel de radical, fapt care-i atrage condamnare a două sinoade, la Arles, în 353 și la Milano, în 355. Doar Sf. Hilarie de Pictavium, Eusebiu de Vercelli și Lucifer de Calabria au refuzat să subscrie la această condamnare fiind exilați. Atanasie a fost încă o dată înlăturat cu forța și în locul său a fost adus un alt capadocian, Gheorghe, în 356. De astă dată își găsește refugiul la călugării din pusiul Egiptului, unde s-a bucurat de sprijinul și simpatia lor necondiționată. Probabil că din această perioadă provine și scrierea vieții Sf. Antonie cel Mare. După cinci ani în deșert, noul împărat, Iulian Apostatul, neinteresat de problemele de politică bisericească, recheamă pe toți episcopii exilați, cu condiția ca ei să se ocupe numai de eparhii. Bazându-se pe autoritatea pe care o câștigase în timpul a treizeci de ani de lupte, Sf. Atanasie convoacă în 362 la Alexandria un sinod în favorea „consubstanțialității”, fixând încă o dată explicația cu privire la termenul ousia și îndemnând pe episcopii niceeni să primească prietenește pe toți arienii care ar fi renunțat la erezia și ar fi mărturisit dreapta credință, deplina dumnezeire a Fiului și a Duhului. În ciuda acestor demersuri, lucrurile se complică, iar împăratul îl exilează din nou pe episcopul Alexandriei sub acuza de fi intervenit în probleme ce nu țin de zona egipteană. Locul de refugiu a fost tot deșertul, dar în 363, în urma morții lui Iulian în luptă, Atanasie își recapătă locul și are prilejul de a se bucura de o scurtă perioadă de liniște în timpul domniei împăratului ortodox Iovinian. Urmașul acestuia, Valens, arian înfocat în ciuda abilităților sale politice și militare, nu ezită să reconfirme exilul Sf. Atansie, în 365. După numai un an, însă, autoritatea venerabilului părinte își spune cuvântul, reușind să se întoarcă în Alexandria, pe care n-o va mai părăsi până în 373, anul morții sale⁵.

Nu ar fi trebuit să insisttăm atât de mult în fața activității Sf. Atanasie dacă relevanța pe care aceasta o are pentru viața creștină în general nu ar avea o asemenea importanță. Ea este dovada unei credințe nezdruncinate, a unei convingeri efective că Hristos este Dumnezeu adevărat, făcut om pentru ca noi să fim dumnezei. Vom lăsa acum la o parte disputele din jurul arianismului și a terminologiei trinitare și vom încerca să conturăm atât cât este posibil concepția atanasiană cu privire la învățătura despre jertfa Mântuitorului Hristos și despre răscumpărarea ce ne-a fost adusă prin aceasta.

În teologia atanasiană Hristos și omul sunt indisolubil legați pornind de la actul creației și până la judecata de apoi. Pe oameni, spune Sf. Atanasie, nu i-a creat Dumnezeu pur și simplu ca pe celelalte animale necuvântătoare, ci i-a făcut după Chipul Lui, împărtășindu-le și din puterea Cuvântului Său, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului și fiind cuvântători, să se poată menține în fericire, trăind în rai viața cea adevărată a sfinților.”⁶ Nu este cazul să facem aici o prezentare a teologiei chipului. Voi spune doar că acest chip sau modelul chipului este însuși Hristos așa cum mărturisește întreaga tradiție ortodoxă⁷. „Realitatea chipului revelează și elanul dinamic al finței umane, predestinarea ei. Într-adevăr, fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu Cel infinit, omul este chemat de propria lui natură – și din această perspectivă tocmai acesta este chipul lui Dumnezeu în om – să depășească limitele mărginite ale creației și să se facă infinit. Acest fapt se relevă la toate elementele lui, de la cele periferice până la însuși centrul. Din moment ce reprezintă un chip al atotînțelepciunii Creatorului, înțelepciunea omului are putința și datoria de a se ridica la atotînțelepciune.⁸ Dumnezeu, fiind bun, îi face pe oameni părtași de chipul Domnului nostru Iisus Hristos și-i zidește după chipul și asemănarea Lui ca printr-un astfel de har, cunoscând Chipul, adică pe Cuvântul Tatălui, să poată să dobândească prin El înțelegerea Tatălui și cunoscând pe Făcătoru să trăiască viața mulțumită și cu adevărat fericită.”⁹ Părintele Dumitru Stăniloae comentează astfel acest pasaj: „Sf. Atanasie vede în Fiul chipul Tatălui, iar în om pe cel făcut după chipul Tatălui, adică conform cu Cuvântul. Iar după chipul constă în a cunoaște chipul Tatălui, sau pe Cuvântul, de a fi în legătură cu El. E făcut rațional, ca să cunoască la nesfârșit Rațiunea nesfârșită după care este făcut. Dar nu pentru Sine a voit Rațiunea supremă și infinită să fie cunoscută, ci pentru sporirea neîncetată a omului în spiritualitate. Iar prin Fiul omul cunoaște pe Tatăl, căci Fiul ca Rațiune este suprem cunoscător și oglinda adâncului infinit al Tatălui. Cunoașterea aceasta este viața. Cine nu cunoaște neîncetat nu mai are pentru ce trăi, nu mai vede nici un sens în viață. Cine nu cunoaște Cuvântul cel infinit și nu comunică cu El nu poate trăi veșnic, căci nu mai are pentru ce. Numai participând la Rațiunea supremă are omul rațiune cunoscătoare, mereu însetată de sporirea cunoașterii¹⁰.

Cele două pasaje atansiene și comentariile celor doi teologi ortodocși ne relevă cu prisosință legătura tainică ce există între om și Hristos, între om și Dumnezeu. Omul este om numai pentru că el este creat după chipul lui Hristos cu care astfel intră în unire indisolubilă a cărei distrugere ar duce inevitabil la anularea însăși a firii umane. În afara lui Hristos nu se poate vorbi de om, nu se poate vorbi de reală cunoaștere și de reală împlinire. Teoriile lumii contemporane cu privire la împlinirea umanului pot avea valabilitate numai în măsura în care acceptă această unire indisolubilă.

Sf. Atanasie este profund conștient de importanța acestul lucru, mai mult, merge în profunzime și face o precizare oarecum paradoxală: Oamenilor le-ar fi fost de ajuns harul de a fi după chipul lui Dumnezeu – Cuvântul, ca să-l cunoască. Dar Dumnezeu cunoscând slăbiciunea oamenilor, a văzut de mai înainte și nepăsarea lor și a știut că de nu se vor lenevi să cunoască pe Dumnezeu, vor putea să cunoască pe Făcătorul din lucrurile zidirii. Dar de vreme ce nepăsarea oamenilor cobora treptat spre cele tot mai rele, Dumnezeu s-a gândit încă mai înainte la această slăbiciune a lor.”¹¹ Tainică este iconomia dumnezeiască. Natura umană nu este creată perfectă tocmai pentru ca posibilitatea desăvârșirii să devină certitudine nu numai printr-o acțiune externă a lui Dumnezeu, ci și prin participarea efectivă a omului. Slăbiciunea cu care s-a născut are dublă valență: pe de o parte ea este negativă, în sensul că atrage persoana spre cele ale trupului, îndepărtândul de la calea cunoașterii lui Dumnezeu; pe de altă parte ea este pozitivă pentru că poate trezi în conștiința umană sentimentul smereniei și neputinței. Atunci va înțelege că Dumnezeu se descoperă prin Creația Sa, dar aceasta nu este decât primul pas pe un drum infinit către desăvârșire. Slăbiuciunea rațiunii ne este dată tocmai pentru a conștientiza importanța păstrării legăturii noastre cu Dumnezeu. „Nu e nici un sens ca omul să fie rațional – spune părintele Stăniloae – și să se folosească de rațiune pentru a duce o viață asemenea animalelor nereționale. Aceasta înseamnă a nu folosi rațiunea până la capăt, a nu viețui prin ea pentru cunoașterea sensului vieții, care constă în înveșnicirea persoanei printr-o întărire a spiritului din om prin comuniunea dialogică cu Dumnezeu, Spiritul nemuritor și Izvorul vieții.”¹²

Părintele alexandrin pune accent pe cunoaștere și pe rațiune. Demersul său este cât se poate de îndreptățit și nimeni nu-i va putea obiecta un intelectualism steril, fără eficiență concretă. În primul rând el este conștient de rolul rațiunii în lume, atât în ceea ce privește propria fire a omului cât și natura cu care intră în contact. Rațiunea este poarta de intrare pe calea înțelegerii Adevărului. A nu fi rațional nu înseamnă a te situa pe un anumit prag al ignoranței, ci înseamnă a nu mai fi de fapt om. Acesta este unul dintre darurile cele mai de preț pe care Dumnezeu le-a făcut omului și față de care acesta este obligat nu doar să-l păstreze neîntunecat ci să-l activeze în permanență, sporind cunoașterea și astfel înaintând pe calea desăvârșirii. Raționalitatea este legătura între lumea materială și cea spirituală. Însuși omul este în același timp micro și macrocosmos, „muritor după fire, ca unul ce a fost făcut de cele ce sunt, dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea cea după fire și ar fi ajuns nestricăcios.”¹³

Gândul la Dumnezeu va deveni prin intermediul Sf. Atanasie una dintre expresiile favorite ale asceticii răsăritene. Ce implică acest lucru? Permanenta gândire la Dumnezeu implică pe de o parte responsabilitatea unui asemenea act, fundamentat pe legătura indisolubilă existentă între om și Creatorul său, iar pe de altă parte conștientizarea stării harice în care se află cel ce face acest lucru. Nu trebuie să vedem în această gândire un act extraordinar. El ține de firescul naturii umane, de partea sa cea mai intimă, de faptul că noi suntem creați efectiv pentru o asemenea legătură. Asemenea, nu trebuie să cugetăm acest dar al raționalității ca pe unul strict intelectual. Un pasaj din viața Sf. Antonie este evident în acest sens: se spunea despre el că „era foarte înțelept și era lucrare de mirare că, fără să fi învățat carte, era ascuțit la minte și pătrunzător”¹⁴. Se poate lesne observa distincția pe care am făcut-o în rândurile de mai sus între raționalitatea ca dar al lui Dumnezeu și capacitatea de a raționa în baza unor legi strict umane ce țin cu precădere de simplul efort intelectual. Raționalitatea este strâns legată de harul dumnezeiesc iar pierderea ei este echivalentă cu pierderea harului.

Căderea în păcat este pentru Sf. Atanasie rezultatul pizmei diavolului – „Dumnezeu a creat pe om întru nestricăciune, chip al veșniciei Lui, dar prin prisma(uneltire) diavolului moartea a intrat în lume”¹⁵ – și, în egală măsură, a omului pentru că de bună voie a acceptat uneltirile vrășmașului: „oamenii depărtându-se de la cele veșnice și prin sfatul diavolului întorcându-se spre cele ale stricăciunii, s-au făcut lor înșiși pricinuitori ai stricăciunii morții.”¹⁶ Tonul fragmentului este cât se poate de tranșant. Nu se caută scuze, nu se urmărește prezentarea omului într-o lumină neapărat favorabilă. Dacă greșeala umană a produs căderea din raționalitatea cea după har, acest lucru va trebui să fie recunoscut cu toată situația paradoxală ce se creează.

Descrierea stării de păcat în textul atanasian este de o uimitoare concizie, de o logică desăvârșită. „Moartea întărindu-se – spune Sf. Atanasie – și stricăciunea stăruind împotriva oamenilor, neamul omenesc se strica și omul rațional, zidit după chipul lui Dumnezeu dispărea, lucrarea făcută de El se pierdea. Căci moartea, precum am zis, se întărea împotriva noastră prin lege și nu era cu putință a scăpa de această lege, dat fiind că Dumnezeu o rânduise din pricina neascultării. Astfel, ceea ce se petrecea era ceva de neînțeles, dar care trebuia să se petreacă și în același timp era cu adevărat necuvenit”.¹⁷ Paradoxul formulat în această frază are menirea de a introduce subiectul mult mai larg al necesității răscumpărării omului. Privită sub spectrul dreptății lui Dumnezeu neascultarea primilor oameni este perfect condamnabilă. Sub aspectul bunătății, însă, este nedrept ca firea umană, părtașă de Cuvântul cel veșnic să se piardă în păcat și moarte. Ce este de făcut, se întreabă Sf. Atanasie? O posibilă soluție ar fi fost pocăința, dar aceasta „nu poate să-i ridice pe oameni din cele ale firii, căci face să înceteze numai păcatul”.¹⁸

Efectele neascultării nu se rezumă doar la păcat. Ele vizează în primul rând pierderea harului dumnezeiesc și întunecarea Chipului din noi. Pentru o asemenea stricăciune exista o singură soluție: „era propriu Cuvântului lui Dumnezeu să aducă iarăși pe cel stricăcios la stricăciune și să împlinească pentru toți ceea ce se cuvenea în fața Tatălui. Căci fiind Cuvântul Tatălui și fiind mai presus de toate, era firesc că numai El avea puterea să creeze din nou toate și să pătimească pentru toți și să fie pentru toți sol vrednic pe lângă Tatăl”.¹⁹ La o analiză superficială această remarcă ar părea să nu contrazică prea mult teoria expierii compensatorii așa cum a fost ea formulată în teologia occidentală medievală și transmisă până în zilele noastre. Trebuie subliniat însă un lucru extrem de important. Hristos nu doar pătimește pentru toți pentru a ne elibera din robia morții, ci ne creează din nou, din firea Lui omenească, scăpată de moarte prin putere dumnezeiască și umplută de această putere pe care prin comuniune cu frații Săi întru umanitate le-o transmite.²⁰ Îndumnezeirea firii umane în persoana Mântuitorului nu este doar un act exemplar, ci unul dialogic, real. „El nu numai vorbește din nou oamenilor – spune părintele Stăniloae – ci îi ridică și pe ei în Sine la vorbirea responsabilă către Tatăl, împreună cu El. Dar vorbirea cea mai responsabilă către Tatăl pentru oameni stă în pătimirea Lui pentru ei”.²¹ Întruparea Cuvântului are nu doar relevanță antropologică, ci cosmologică. Omul este mediul propice prin care Logosul „s-a întins la toate”²² pentru că tot prin om stricăciunea se întinsese în întreaga creație.

Restaurarea firii umane este deplină în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat. „Luând cele ale noastre cu trup asemenea celui al nostru, l-a predat morții pentru toți, pentru că toți eram supuși stricăciunii morții, aducându-l jertfă Tatălui.”²³ Prin aceasta noi toți murim în Hristos (cf. Romani VI. 8) desființându-se astfel legea stricăciunii și revenind la relația de comuniune cu Tatăl. Mai mult, jertfa lui Hristos este roada iubirii sale pentru neamul omenesc. Este adevărat că omul este persoană / chip al lui Dumnezeu pentru că ființează ca „posibilitate de răspuns” la chemarea iubirii lui Dumnezeu. Prin funcțiile sale psihosomatice, omul „administrează această posibilitate”, fiind capabil de a răspunde pozitiv sau negativ la chemarea lui Dumnezeu, de a-și conduce existența spre viață, care înseamnă relație, ori spre moarte, care înseamnă separarea de Dumnezeu²⁴. Omul trebuie să dezvolte liber această posibilitate până la desăvârșire, în comuniune stabilă cu Dumnezeu, Arhetipul acestei perfecțiuni. Cu toate acestea iubirea nu a putut fi cu adevărat reală decât prin jertfa Mântuitorului ca singurul răspuns potrivit pentru chemarea iubitoare a Tatălui.

Ideea iubirii jertfelnice trebuie pusă neapărat în legătură cu ideea iubirii creatoare. De vreme ce Dumnezeu ne-a creat din iubire pentru a ne împărtăși din preaplinul iubirii sale, în mod logic, tot din iubire Dumnezeu ne răscumpără, ne re-creează, „înnoiește existența nostră după chipul Său ca prin acesta să-L putem cunoaște iarăși pe El”.²⁵

Răscumpărarea este noua creație nu doar restaurare iar prin aceasta suntem invitați la o restabilire sau, mai bine zis, la o nouă raționalitate în har. Acum nu mai cunoaștem în oglindă și ghicitură, ci față către față, lucru posibil doar prin jertfa Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat. Sf. Atanasie precizează că nu stătea în puterea omului să refacă legătura iubirii și pe cea a raționalității harice pentru simplul fapt că el este creat după Chipul și nu însuși Chipul Creatorului său. De asemenea, nici îngerii – așa cum de multe ori se afirma în special în doctrinele de factură gnostică – nu puteau restabili aceste legături de vreme ce ei „nu sunt chipuri”²⁶. „De aceea a venit însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Care în calitate de Chip al Tatălui să poată rezidi pe omul cel după chipul Lui. Iar aceasta nu se putea întâmpla dacă nu era nimicită moartea și stricăciunea. Astfel, pe drept cuvânt a luat El trup muritor, ca să poată să fie nimicită în El moartea, iar oamenii cei după chipul Lui să fie reînnoiți.”²⁷

Se pune întrebarea: de unde începe și unde se termină necesitatea răscumpărării. Răspunsul nu este oferit explicit de Sf. Atanasie, dar el se poate deduce din textul său. Ideea răscumpărării apare odată cu greșeala primilor oameni. Am putea spune că ea reprezintă echivalentul dezideratului desăvârșirii în lumea supusă păcatului și morții. Punctul de contitură în care răscumpărarea trece din starea de potență în cea de act corespunde întrupării Fiului lui Dumnezeu. Ba am putea afirma că însăși starea de jertfelnicie a Cuvântului începe odată cu întruparea Sa. Jertfa de pe cruce reprezintă punctul culminant al răscumpărării, momentul în care moartea este înfruntată, anunțându-se biruința asupra domniei ei peste lume. Fragmentul LXXVIII din Viața Sfântului Antonie confirmă afirmațiile mele: „Când a strălucit atât de mult cunoștința de Dumnezeu? Sau când s-au văzut atât de mult cumpătarea și fecioria? Sau când a fost disprețuită atât de mult moartea, de când s-a ivit crucea lui Hristos? Nimeni nu se îndoiește de aceasta, văzând pe mucenici disprețuind moartea pentru Hristos și fecioarele păzindu-și trupurile curate și neîntinate pentru Hristos.”²⁸ Continuarea fragmentului este una apologetică, dar dincolo de acest aspect oarecum tehnic se poate observa foarte bine conștiința primilor creștini că jertfa lui Hristos este punctul culminant al răscumpărării naturii umane, mai mult jertfelnicia devine starea de fapt a vieții oricărui creștin autentic. În fine efectele răscumpărării persistă până astăzi și ele sunt transmise în Biserică celor ce mărturisesc cu adevărat pe Hristos.

O asemenea dinamică a răscumpărării presupune un adevăr fundamental: Hristos nu este o întâmplare, un accident în istorie. Întruparea lui Dumnezeu – Cuvântul nu constituie o simplă consecință a biruinței diavolului asupra omului. Hristos nu este efectul unei lucrări a satanei. Unirea naturii divine și umane s-a făcut pentru că ea constituie sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu. Modul în care s-a realizat în fapt această mare taină s-a schimbat, faptul a rămas însă același.²⁹ Răscumpărarea devine astfel punctul de plecare al îndumnezeirii. „Fiecare om creat după chipul lui Dumnezeu este chemat să devină chip în Hristos. Hristos a deschis drumul pentru realizarea acestui scop. Într-adevăr, nașterea lui Dumnezeu Cuvântul și iconomia Lui în trup nu se epuizează în răscumpărare, în eliberarea de urmările greșelii lui Adam. Domnul l-a izbăvit pe om de aservirea lui păcatului, diavolului și morții, dar a realizat și lucrul pe care nu l-a realizat Adam. L-a unit cu Dumnezeu dăruindu-i esența adevărată în Hristos și înălțându-l la rangul de făptură nouă. Hristos reprezintă mântuirea omului nu numai la modul negativ, izbăvindu-l de consecințele păcatului protopărinților, ci și pozitiv, întregind existența lui iconică dinainte de cădere. Relația Lui cu omul nu e numai tămăduitoare. Mântuirea omului e ceva mult mai larg decât răscumpărarea, ea coincide cu îndumnezeirea.”³⁰

Precizarea lui Panayotis Nellas vine să explice întrucâtva faptul că Sf. Atanasie folosește foarte des ideea de plată a datoriei în fața lui Dumnezeu prin jertfa lui Hristos. Răscumpărarea este primul rezultat al jertfei, ea este confirmarea „plății” acestei datorii, dar ea nu este un capăt de drum, ea este numai începutul mântuirii tuturor: „se cuvenea și era potrivit ca Hristos să moară pe cruce pentru noi. Motivul ei s-a dovedit cu totul cuvenit și e dreaptă socotința că mântuirea tuturor nu se putea săvârși altfel decât prin Cruce”.³¹ Jertfa lui Hristos sparge zapisul păcatului și morții, reface comuniunea omului cu Dumnezeu, dar, mai mult decât atât, reia chemarea omului la îndumnezeire.

Spre deosebire de teologia occidentală, ortodoxia nu se oprește doar la acest aspect sau, mai bine zis nu formulează un binom rigid în care jertfa și răscumpărarea sunt singurele elemente.

Răsăritul vorbește în egală măsură despre raportul jertfă / înviere. Slujbele din Săptămâna Patimilor sunt dovada cea mai concludentă în acest sens. „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând” sau, cu alte cuvinte, Hristos a înviat iar prin jertfa pe cruce a distrus puterea morții și a oferit tuturor nădejdea vieții veșnice. Sf. Atanasie nu face nici el excepție de la această regulă. „Omul – spune el – are prin fire frica de moarte și de desfacerea trupului. De aceea e un lucru prea minunat că, îmbrăcând credința crucii, disprețuiește cele după fire și nu se mai teme de moarte, datorită lui Hristos.” Pentru părintele alexandrin jertfa pe cruce este strâns legată de realitatea Învierii, iar fragmentele XXI – XXV se constituie în veritabile răspunsuri împotriva celor care tăgăduiau realitatea învierii lui Hristos. Discursul său nu rămâne, însă, încremenit în această formă. Crucea este calea către Înviere dar, în același timp, este calea către mântuirea noastră, a tuturor.

Viața Sf. Atonie este un exemplu concludent al jertfei pe care o aduce Mântuitorul Hristos pentru noi oamenii. Fiecare din încercările sale sunt tot atâtea trepte pe o Golgota personală spre Învierea împreună cu Hristos. Nu Antonie este cel care biruie demonii, ci Hristos³², dar acest lucru se petrece în virtutea faptului că monahul se înfățișează pe sine vas ales al plinătății harului dumnezeiesc. După lupte crâncene cu demonii istorisește Sf. Atanasie că „Domnul n-a uitat nici acum nevoința lui Antonie, ci a venit în ajutorul lui. Fiindcă privind el în sus, a văzut acoperișul deschizându-se și o rază de lumină coborând spre el. Și dracii s-au făcut dintr-o dată nevăzuți. Iar durerea trupului îndată a încetat și casa s-a luminat întreagă. Iar Antonie simțind ajutorul și răsuflând mai bine, ușurat de dureri, se ruga vedeniei zicând: unde erai? Pentru ce nu te-ai arătat de la început, ca să-mi oprești durerile? Și s-a făcut glas către el: Antonie, eram aici, dar am așteptat să văd lupta ta. Deci, fiindcă ai răbdat și nu te-ai lăsat biruit, îți voi fi pururi ajutor și voi face numele tău cunoscut pretutindeni. Auzind acestea s-a sculat la rugăciune. Și s-a întărit atât de mult, că a simțit că are mai mult putere în trup decât a avut înainte.”³³

Exemplele de acest fel abundă, dar ele nu pot fi explicate decât prin grija asemănătoare a Sf. Atanasie de a demonstra cât mai clar necesitatea întrupării și jertfei lui Hristos, precum și a faptului că prin acestea am dobândit biruința asupra morții. Paralela este evidentă: Hristos este cel care primul biruie moartea. Creștinul autentic întrupat în cazul nostru în persoana Sf. Antonie cel Mare calcă, ajutat de Hristos, peste demoni și peste păcate. Este foarte interesant de subliniat faptul că în cazul lui Antonie nu se pune problema biruinței asupra morții, sau, mai bine spus, a biruinței morții fizice. Sf. Atanasie subliniază o dată în plus că elementele care pot ucide cu adevărat omul sunt patimile și demonii. Lupta împotriva lor este în primul rând lupta cu o voință slăbită, de multe ori incapabilă să mai poată să perceapă ceea ce este cu adevărat bine și ceea ce este cu adevărat rău. Faptul că Dumnezeu nu se arată încă de la începutul luptei Sf. Antonie cu demonii are relevanță pedagogică: trebuie că această voință slăbită, despre care vorbeam mai sus să fie strunită în primul rând de om. Dacă omul nu-și poate înfrâna pornirile, eliberarea de patimi nu poate fi reală. Chinurile călugărului nu sunt altceva decât chinurile produse de această voința, constrânsă de astă dată nu la rău, ci la bine, la viața în Hristos. Raza de lumină ce apare în final reprezintă restaurarea adevăratei raționalități în ființa umană, anunțând ca metaforă teologia vederii lui Dumnezeu în întunericul său luminos, așa cum apare la Sf. Grigore de Nyssa.

Sf. Atanasie spune că „doar Cuvântul lui Dumnezeu este Cel care vede și sufletul și mintea și Care mișcă toate în zidire și prin ele face cunoscut pe Tatăl”.³⁴ Cel care merge în calea desăvârșirii se apropie de cunoștința lui Hristos și prin acesta, de cunoștința Tatălui tocmai în virtutea jertfei și răscumpărării. La o primă vedere totul pare să funcționeze după principiul do un des. Diferența majoră dintre orice act de comunicare interumană și comunicarea în Hristos este schimbarea esențială pe care aceasta din urmă o produce. Nu doar primim și dăm anumite informații, ci suntem complet transformați, devenim transparenți la razele harului dumnezeiesc, cunoscând pe Dumnezeu și dialogând cu el și, în același timp, făcându-ne medii transparente pentru cei de lângă noi, pentru ca și aceștia să se poată apropia de lumina cea neînserată a dumnezeirii.

De aceea jertfa și răscumpărarea ce ne-a venit prin Hristos au efect nu doar în firea umană, ci în întreaga creație. „Cu dreptate a luat trup Cuvântul lui Dumnezeu – spune Sf. Atanasie – și S-a folosit de om ca de un organ, ca să facă viu trupul și ca, precum este cunoscut din creație prin fapte, așa să lucreze și în om și să se arate pe Sine pretutindeni, nelăsând nimic gol de dumnezeirea și de cunoștința Sa.”³⁵ Într-un pasaj celebru din Cuvânt împotriva elinilor Sf. Atanasie descrie pe de o parte inconsistența lumii, pe de alta implicarea permanentă a Creatorului, care se face voluntar și iubitor substrat al lumii, spre dăinuirea și sporirea acesteia: „văzând [Dumnezeu] că toată firea creată este, prin rațiunile sale, curgătoare și pe calea dezarticulării, ca să nu pătimească ea aceasta și pentru a nu se retopi universul în inexistență, după ce le-a făcut pe toate prin Cuvântul său veșnic și a dat consistență zidirii, n-a lăsat-o să fie purtată și clătinată de firea ei și amenințată să recadă în nimic, ci, fiind bun, conduce și stabilizează creația întreagă prin Cuvântul său, care este și el Dumnezeu, așa încât, luminată prin conducerea, prin purtarea de grijă și prin conservarea ei în ordine de către Cuvântul, să poată dura statornic”³⁶.

Pentru Sf. Atanasie cel Mare Întruparea Cuvântului, asumarea naturii omenești, a avut o miză mult mai largă decât împăcarea omenirii cu Tatăl. Întreaga făptură fiind suferindă împreună cu omul căzut, din cauza relației acestuia cu toate zonele lumii, Logosul a utilizat firea sa omenească (parte a întregului cosmic) drept instrument al mântuirii creației³⁷. Întinzându-se, prin intermediul firii sale umane, în univers, Hristos, cel ce a sfințit trupul, a luminat și a dat viață întregii lumi³⁸. Creația participă și ea la jertfă, și-o asumă, se transfigurează prin învierea lui Hristos. Astfel, lumea nu mai este gunvernată de legea haotică a conservării, ci de aceea a dăruirii în iubire pentru cel care vede în ea planul cel negrăit al Treimii și puterea Cuvântului lui Dumnezeu. „Însuși Cuvântul atotputernic și desăvârșit al Tatălui – spune Sf. Atanasie – sălășluindu-se și întinzând puterile Lui în toate și pretutindeni și luminându-le pe toate cele arătate și nevăzute, le ține în Sine și le strânge, nelăsând nimic gol de puterea Lui, ci dându-le viață tuturor și păzindu-le pe toate împreună și pe fiecare în parte.

Începutul răscumpărării descoperă pe de o parte firea slăbită de păcat și moarte a omului și a lumii, dar, pe de altă parte, arată posibilitățile infinite ale creației de a se apropia de Tatăl, de a se împărtăși de energiile necreate ale Duhului Sfânt și de a fi pururea mărturisitoare a Cuvântului. Răscumpărarea este cea mai mare șansă pe care iubirea dumnezeiască o dă naturii create de a-și depăși limitele artificiale generate prin cădere și de a reveni la adevărata sa chemare. Există în scrierea Sf. Atanasie un text preluat probabil de la Sf. Irineu de Lugdunum, care reușește să exprime taina mântuirii și îndumnezeirii noastre în modul cel mai precis și mai direct cu putință. Se poate observa încă o dată spiritul incisiv, plin de dragoste pentru adevărata credință a episcopului Alexandriei. Fragmentul este următorul: „Căci El (Cuvântul) S-a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiți. El s-a arătat pe sine în trup, ca noi să primim cunoștința Tatălui; El a răbdat ocara noastră de la oameni, ca noi să moștenim nestricăciunea. Căci El n-a fost vătămat întru nimic, fiind nepătimitor și nestricăcios și Cuvântul Însuși și Dumnezeu. Iar pe oamenii ce pătimeau, pentru care a și răbdat acestea, i-a atras și îi ridică întru nepătimirea Sa.”³⁹ În fața unei asemenea aserțiuni orice comentariu este inutil. Aceasta este esența înfricoșătoare a răscumpărării și mântuirii.

Résumé

Cette étude a été présenté au symposium prépascal à l’Université de l’Ouest Timișoara – 2006. Le spécifique du thème proposé à ce symposium se relie admirablement à la tradition patristique orientale, dans laquelle le saint occupe une place fondamentale. L’étude vise une réactualisation de l’importance du Saint dans la modernité.