O abordare etică și analitic-existențială a psihopatologiei sexuale

1. Sexualitatea în viziunea antropologică analitic-existențială și bioetică

În general în mediile puritaniste – religioase sau moralistice – sexualitate este considerată un subiect tabu. De parcă omul s-ar fi născut ființă asexuată, „înger în trup”! Și tot aici întâlnim, nu de puține ori, manifestări din cele mai „bizare” (ca să nu fim „răi”!), mecanisme de apărare psihologică, ce vor să îmbrace o haină pseudoreligioasă: de la asceza adolescentină, negarea sexualității, angelism, la inhibiții, frustrări, reprimări de tot soiul, până la manifestări psihopatologice net diagnosticabile.

În realitate, trebuie să înțelegem că sexualitatea este o componentă esențială a ființei umane. Din această perspectivă, noțiunea de sexualitate nu poate fi separată de cea de persoană. Sexualitatea umană privește persoana în totalitatea sa bio-psiho-noetică. Dacă ființa umană este esențialmente unitotală (pentru că este, indivizibil, o ființă psiho-fizică, un spirit întrupat), sexualitatea umană însumează în profundă unitate toate componentele persoanei, de la corporalitate, la lumea afectiv-sentimentală și la spiritualitatea sa. Sexualitatea constituie o bogăție a întregii persoane (corp, sentiment și suflet)¹

Din perspectivă antropologică creștină, sexualitatea reprezintă o realitate ontologică a persoanei. Se extinde la întreaga persoană, constituie unul dintre aspectele cele mai importante ale ființei umane și ale conviețuirii sale sociale. Începe cu viața însăși și e intim legată de dezvoltarea bio-psihologică – și, de ce nu, spirituală – a omului. Ea „condiționează” într-un grad semnificativ, fără însă a „determina” fatalmente, în sens psihanalitic, toate formele vieții sociale, chiar și pe cele spirituale.

De asemenea reprezintă, exprimă și realizează misterul integral al persoanei și, prin urmare, nu poate fi înțeleasă pornind de la o interpretare reductivistă. Nu poate fi redusă la impulsurile genitale, și, cu atât mai puțin, nu poate fi definită doar de actul sexual. Se spune că: toate fenomenele genitale sunt sexuale, dar există un număr mare de fenomene sexuale care nu au nimic de a face cu cele genitale. Sexualitatea se extinde la întreaga persoană, interesează persoana în totalitatea sa².

Chiar dacă ar fi să ne referim numai la componenta corporală a sexualității umane, nu trebuie să uităm că până și corpul exprimă la un anumit nivel „persoana” umană. Numai în lumina „totalității” persoanei e posibil a înțelege valoarea și semnificația originalități umane. Aceasta vrea să spună că și corporalitatea reprezintă „semnul” (vizibil al) realității umane. Ea reprezintă modul specific de a exista și de a opera propriu ființei umane, este constitutiv al persoanei, expresie a persoanei³.

Oricât am fi de refractari și de puritaniști, sexualitatea umană se poziționează nu într-o zonă periferică, ci chiar în centrul persoanei umane, prin aceasta nu înțelegând-o în sens reducționist – de tip „pansexualist” freudian –, dar trebuie să știm că gesturile sau manifestările sexualității au aceeași consistență și profunzime ca persoana însăși. Ea este o forță care edifică persoana(alitatea). Are un rol decisiv în dezvoltarea personalității, dar nu ca o forță închisă în ea însăși, ci care se îndreaptă spre și exprimă existența umană în totalitatea ei⁴.

În același timp, trebuie să înțelegem sexualitatea umană ca o realitate dinamică în corelație cu însăși dezvoltarea și maturizarea persoanei, întrucât toate elementele sale sunt supuse, de la naștere până la moarte, unor modificări continue. Dinamica sexuală are repercursiuni asupra dinamicii generale a personalității (și invers): cel care a ajuns la o dezvoltare matură sexuală – fără să confundăm maturitatea psihologică cu cea sexuală! –poate avea o atitudine matură față de sine însuși, față de alții și față de realitate în general. O personalitate imatură, profund marcată de fixații, culpe (adeseori nevrotice), coping-uri, comportamente regresive, infantilisme etc., reflectă acest lucru și în planul sexualității.

Pe de altă parte, sexualitatea umană are o semnificație interpersonală, dialogică. Omul este o „ființă în relație”. Orice componentă sexuală umană, fie doar fizică sau corporală (nu simplu genitală!), e inserată în această perspectivă dialogală și relațională. Spre deosebire de relațiile zoologice, propriu umanului e tocmai dialogicitatea (alteritatea conștientă)⁵.

Sexualitatea umană reprezintă deopotrivă și un loc de comunicare interpersonală, ceea ce constituie componenta sa socio-culturală. Deschizându-se unei alte persoane, omul îl descoperă pe „tu” (alteritatea), iese din egoism (egocentricitate), dar, în același timp, se descoperă (și se valorizează) pe sine ca „eu”. Omul e o structuralmente dialogic, deschis spre altă persoană. Existența sa se bazează pe raportul interpersonal cu „altul” (inclusiv pe planul întâlnirii „heterosexuale”)⁶.

În același timp, trebuie să facem distincția dintre sexualitate și genitalitate. În acest orizont antropologic, psihologic, existențial și etic, sexualitatea își găsește o soluție adecvată în „paradigma iubirii”. Ea se realizează în autenticitatea și plenitudine sa numai în iubire, adică în dăruire totală de sine. Fără această perspectivă, sexualitatea rămâne simplă genitalitate, violență, un instrument pentru satisfacerea propriului egoism⁷, un „bun de consum”.

Antropologia frankliană distinge trei tipuri de atitudini față de partener: sexuală, erotică și spirituală. În primul tip de atitudine, partenerul e privit sub aspectul său exterior, aparent, în ceea ce ceea ce are el pentru a excita fantezia și senzualitatea. Al doilea tip de atitudine este cel de îndrăgostire sau „erotic”. Persoana îndrăgostită se poziționează pe un plan superior față de cea simplu „excitată sexual”, dar până și această atitudine nu e determinată, după Frankl, doar de o pulsiune sexuală: „dacă (persoana) – susține autorul – este „excitată” de calitățile fizice ale partenerului și „îndrăgostită” de calitățile sale psihice..., acest fapt nu permite încă a pătrunde în nucleul cel mai intim al altei persoane”⁸. Dincolo de nivelul sexual și cel erotic se poziționează al treilea tip de atitudine, cea spirituală (noetică), prin care partenerul nu e văzut doar ca un „obiect libidinal sau de consum”, ci în ceea ce este el ca persoană, ca „partener” la propria realizare, cu caracteristicile, calitățile, darurile sale, ce-l fac atractiv, dezirabil, „apetisant”⁹, vrednic de iubit, o valoare în sine, nu doar o „bună bucată” sau o „afacere”.

În viziunea logoterapeutică, notele caracteristice ale unui raport interpersonal autentic sunt prezente și pe acest plan: 1. libertatea persoanei, care e condiționată, dar nu determinată și capabilă de a decide și de a se deschide unui Tu; 2. respectul pentru persoană, recunoașterea celuilalt ca subiect și nu ca mijloc pentru autorealizare sau ca obiect de investiție libidinală; 3. modalitatea de raportare între cei doi este cea de întâlnire, de dialog, de intersubiectivitate între două persoane (nu între un „tip” și o „tipă”!); 4. sinceritatea, autenticitatea și atenția față de celălalt sunt condiții indispensabile¹⁰.

2. O succintă privire etică asupra realităților sexuale contemporane

În prezent, lumea trăiește încă paradoxul („polar”): de la „tabu” la „revoluția sexuală”¹¹. Tendințele de emancipare de sub autoritarismul unei morale mult prea rigide a dus la generalizarea unui permisivism sexual, o concepție libertină, eliberată de orice mecanism de control și de raportarea la vreo instanță morală (cu atât mai puțin religioasă!).

Pe de altă parte, într-o societate consumistă, și sexul a devenit un obiect de consum (industria pornografică, mas-media). Sexualitatea umană a fost redusă la nivelul genitalității și chiar dincolo de ea, la cel al perversiunii instituționalizate și al pornografiei idolatrizate. A devenit o „afacere economică”. De asemenea, într-o civilizație tipică a imaginii, nevoia de vizualizare s-a transformat într-o adevărată curiozitate morbidă (de tip voyeurism: e suficient să amintim de barurile streaptease!).

Într-o (sub)cultură hedonistică, idolatria corpului, componenta narcisică sau cea exhibiționistă (expunerea corpului feminin ca obiect de atenție voluptuoasă, de „cult”, de fetișizare; retorica frumuseții glorificată pe piedestalul „top-modelisticii” carnale), exaltarea funcțională a plăcerii sexuale obținută cu orice preț, devin idolii noii civilizații desacralizate de fiorul „împerechierii” cosmice și al creației, aflat dincolo de simpla „reproducere” umană.

Fără a cădea pradă unui moralism obtuz, trebuie să recunoaștem și un anumit aspectul pozitiv al revoluției feministe: dezinhibarea sexuală (sub aspectul ei firesc), ce a dus la schimbarea unei mentalității sexuale androkratice, caracteristică epocilor precedente și a deschis perspectiva conștientizării feminității, corporalității și propriei sexualități. Din obiect de consum la dispoziția bărbatului, femeia s-a eliberat și s-a reinventat ca subiect de istorie, părtașă și făuritoare a vieții sale personale, nu în sens funcțional, ci în sens originar, având drept consecință nașterea unui mod mai conștient și uman de a-și trăi sexualitatea¹². Excesul de zel în această privință a creat, din nou, alte probleme „taxabile” etic, asupra cărora nu este momentul să stăruim.

O viziune antropologică, psihologică și etică echilibrată reia în discuție problema pudorii și a sentimentului rușinii ca și componente fundamentale ale persoanei, ce apără valoarea, misterul și „sacralitatea” intimității personale. Pudoarea ne împiedică să profanăm secretul personal. Este un „cerber” (un protector) al persoanei. Max Scheler susține că sentimentul pudorii este o „protecție a eu-lui personal în fața sferei sociale”¹³. Omul are dreptul (și chiar datoria) la intimitate, zonă cu acces limitat (sau interzis!), în care el e singurul „sacerdot” al „sfintei sfintelor” în care se păstrează „năstrapa” chipului originar dăruit odată cu venirea sa pe lume.

3. Tulburările în anatomia, dinamica și identitatea sexuală, din perspectivă etică

Fără a intra în prea multe detalii pe această tematică extrem de complexă, vom prezenta o succintă sinteză a amplei mape a patologiei sexuale¹⁴, alcătuită de cunoscutul moralist Marciano Vidal¹⁵. Autorul face o împărțire în trei grupe: 1) patologia referitoare la anatomia sexuală: „anomaliile” sexuale; 2) patologia care privește funcționarea sau fiziologia sexuală: „disfuncțiile” sexuale; 3) patologia care se manifestă în comportamentul sexual: „perversiunile” sau devierile sexuale.

1. Anomaliile sexuale

• Se referă la alterări în anatomia normală a organelor sexuale; ele pot fi congenitale sau dobândite (tulburări endocrine).

a) anomalii congenitale

• Hermafroditismul, ca formă extremă și totală sau sub forme mai limitate:
• a. în sens masculin:
• criptorchidia sau criptorchidismul = unul sau amândouă testiculele sunt ascunse;
• varicocelul = dilatare mai mult sau mai puțin accentuată a venei care parcurge funiculul spermatic;
• ipsospadia = canalul uretral este situat la suprafața inferioară a glandului, a penisului sau a perineului;
• epispadia = canalul uretral este situat la suprafața dorsală a penisului, la o distanță diferită de extremitatea sa;
• fimoză congenitală = restrângere a orificiului prepuțului.
• b. în sens feminin:
• malformații vulvare, ale himenului, vaginale, ale uterului, ale ovarelor.

b) anomalii dobândite

• Apar printr-o acțiune lezivă directă asupra organelor genitale din partea celor mai diverși agenți fizici, toxici, microbieni, neoplazici sau degenerativi; sexopatiile dobândite prin endocrinopatie sexuală sunt foarte variate; dintre ele distingem:
• infantilismul (hipogonadismul);
• pubertatea precoce (precocitatea patologică în apariția caracteristicilor sexuale primare și secundare);
• eunuchismul (în sens masculin; absența testiculelor sau abolirea completă a activității lor funcționale).

2. Disfuncționalități sexuale

• Se referă la fiziologia sexuală; sunt alterări în activitatea funcțiunilor sexuale
• Disfuncționalități sexuale feminine pot fi considerate sub trei aspecte:
• a. alterări prin deficit:
• anafrodisia = imposibilitatea de a obține orgasm în raporturile sexuale în ciuda dorinței de a-l avea;
• frigiditatea = absența dorințelor erotice, care pot ajunge la indiferență și până la ostilitate referitoare la actul sexual.
• b. alterări prin exces (mai puțin frecvente și mai puțin importante):
• nimfomania = impuls sexual exagerat, care tinde spre a multiplica excesiv experiențele sexuale;
• erotomania = o formă de delir de perversiune, caracterizat prin preocupări excesive și exclusive de ordin genital.
• c. alterări dureroase (destul de difuze, mai puțin mărturisite):
• dispareunia = copula dolorosa;
• vaginismul = contracție dureroasă a mușchilor constrictori ai vaginului ce face unirea sexuală intolerabilă și imposibilă;
• Disfuncționalități sexuale masculine se pot clasifica în modul următor:
• a. patologia de erecție: prin deficit: impotentia coeundi; prin exces: priapism;
• b. patologia de ejaculare: ejaculare precoce; impotentia eiaculandi; pollutiones nimiae; poluții diurne; spertamoreea și prostatoreea;
• c. patologia libidou-lui: hiperexcitare sexuală sau stare hipersexuală; prin deficit: impotență.

3. Devieri sau perversiuni sexuale

• Perversiunile sau aberațiile sexuale se referă la alterări în comportamentul sexual; au fost propuse clasificări diverse; se disting:
• a. devieri în privința obiectului (stimulul sexual nu se orientează către obiectul său normal, ci către alte „obiecte”):
• narcisism = obicei de a contempla propriul corp pentru a obține o excitație sexuală, care ajunge la masturbare: autoerotismul;
• pedofilia = căutare a unui însoțitor imatur, de același sau de alt sex;
• gherontofilia = căutarea unui individ în vârstă;
• zoofilia sau bestialitatea = atracție erotică pentru animale;
• necrofilia = tendință de a satisface propriile impulsuri sexuale pe un cadavru;
• fetișism = satisfacere sexuală și condiționată de prezența unui obiect neînsuflețit.
• b. devieri în privința scopului (sursa de atracție, descărcarea de plăcere și orgasmul nu stă în comsumarea actului sexual normal, ci în producerea din altă cauză: durere, privire...):
• exihibiționismul = exhibiție publică a părților sexuale cu indiferență față de consecințele acestui act;
• voyeurismul = necesitatea de a asista la scene sexuale și în mod deosebit la actul sexual realizat de alții, pentru a ajunge la satisfacție sexuală;
• sadism = plăcere sexuală în durerea aplicată;
• masochism = plăcere sexuală în durerea suferită;
• travestitismul = purtare de haine ale sexului opus pentru a obține satisfacție sexuală¹⁶.

Studii recente fac distincția între: 1) sentimentul de culpabilitate psihică (nevrotică); 2) sentiment de culpabilitate morală (etică); 3) sentiment de culpabilitate religioasă (Marc Oraison, Albert Plé ș.a.)¹⁷. Pornind de la această „discriminare” conceptuală, o morală autentică trebuie să facă distincția și între patologic (domeniul clinic) și imputabil moral (domeniul etic). Nu este însă deloc ușor a delimita granița între boală și patimă. Ele se intercondiționează. Patima devine boală și boala invită (întreține) patima. Sau boala duce la patimă și patima întreține boala. De altfel însăși etimologia lor este comună: de la gr. pathos vine și patologic și patimă [chiar și semnificații polare ale patologiei: pasivism (ex. puseul depresiv) și patetism (ex. puseul maniacal)]. Se poate vorbi despre o „morală a patologiei sexuale”¹⁸, care se ocupă de moralitatea sau imoralitatea unor fapte, pornind de la distincția dintre cele două sfere evocate mai sus.

Să luăm un exemplu: la un anumit punct, aspectul moral al frigidității, se identifică (intersectează) cu terapia preventivă și curativă. Nu poți face terapie de pe poziții riguros moralistice. Imperativul etic se exprimă ca o cerință de a îndepărta cauzele care intervin în această disfuncție sexuală (ex. inhibiții provenind din norme morale și religioase prea rigide, tabu-uri, false pudori...). În acest sens, morala acceptă principiile terapeutice și le ridică la categorii etice¹⁹. Ca să ne facem mai bine înțeleși, putem preciza că uneori cauza frigidității (și nu numai!) trebuie căutată într-o educație sexuală greșită, bazată pe concepții religioase sau morale interpretate în mod greșit de părinți, care nu au știut ei înșiși să-și rezolve propriile probleme sexuale. Cu repulsii, pudori, scrupule religioase, femeia acceptă actul carnal ca un „sacrificiu”, „recitând rozariul” sau „mâncând semințe” pentru a-și distrage atenția²⁰.

Un alt exemplu: se știe că echilibrul sexual – pe plan biologic – este un factor important pentru echilibrul psihic și pentru un comportament (moral) sănătos. Viața instinctivă are reprezentarea sa fiziologică în zone centroencefalice (cf. psihofiziologi: Müller, Head, Voglt, Stechts, Bonnhöffer ș.a.)... Echilibrul psihic sexual se bazează și pe echilibrul hormonal (dar nu numai!); funcționarea endocrină are o mare influență asupra comportamentului sexual; alterări în această ordine aduc tulburări în viața psihică și, concret, în viața sexuală. Moralistul trebuie să țină cont de această infrastructură neuro-hormonală a sexualității înainte de a emite judecăți morale²¹.

Pe de altă parte, proliferarea în timpul nostru al unor comportamente, taxabile moralmente ca „perversiuni sexuale”, ce se bucură tacit de o largă acceptare socială (prostituția, amorul oral, anal etc.), abundența și răspândirea acestor practici, obligă a găsi noi soluții creștine în fața acestor provocări etice, dincolo de simpla interdicție sau reprimare. Cel mai însemnat remediu creștin este tot de natură personală: evanghelia responsabilității umane. Morala creștină e o morală a responsabilității, în fața „determinismului” (neo)păgân: omul nu e la cheremul fatalității sau al unei instinctualități oarbe, ci trebuie să fie stăpânul propriului destin și artizanul propriei istorii. Această afirmare creștină a libertății și responsabilității umane trebuie înțeleasă ca o veste bună și nu ca un motiv de condamnare.

Perversiunea sexuală nu e totdeauna indiciul unei infirmități psihice. Ea poate fi regăsită și la persoane normale, „contaminate” de morbul unei societăți hedoniste, permisive și fără repere axiologice și etice precise. Adeseori excesul sau refugiul în sexualitate sunt indicii ale golului existențial și ale lipsei de sens existențial, spune V. Frankl²². În asemenea cazuri morala creștină trebuie să predice evanghelia responsabilității personale, cu scopul de a conștientiza persoana în a-și trăi responsabil atât sexualitatea, cât mai ales viața, în întregul ei, în relație permanent lucidă cu Dumnezeu. În cazurile în care perversiunea sexuală prezintă aspecte de boală psihică sau este un simptom al acesteia, morala creștină va predica vestea bună a responsabilității din perspectiva eliberării persoanei suferinde de acele zone ale unei culpabilități excesive și ale unor false sentimente de păcat, făcând-o să înțeleagă că libertatea este un dar al lui Dumnezeu și că omul nu stă sub imperiul unui normativ etic intransingent, ci sub semnul crucii salvatoare și al dragostei Celui ce l-a creat „după chipul și asemănarea” Sa.

Résumé

Prenant le titre comme point de départ, cette étude-ci aborde la psychopathologie sexuelle du point de vue de deux perspectives complémentaires : l’éthique et la psychothérapeutique (logothérapeutique). La présentation de la conception anthropologique chrétienne et analytique-existentielle démontre que la problématique sexuelle n’occupe guère une place périphérique, mais elle se retrouve au centre du développement, de la maturation et de la santé psycho-morale de la personne. Cela devient évident dans la distinction-même entre la génitalité et la sexualité humaine. L’étude présente également quelques aspects essentiels de la sexualité dans la société actuelle, de même qu’une classification des troubles les plus importants, visant, d’un point de vue éthique, l’anatomie, la dynamique et l’identité sexuelle. En ce qui concerne une possible approche éducative et thérapeutique, le centre d’intérêt tombe sur cette vision personnaliste et promotrice de l’évangile de la responsabilité, même sur ce plan plus sensible, celui de l’intimité humaine.