Mănăstirile din Arhiepiscopia Timișoarei

Dacă până în decembrie 1989 mănăstirile funcționau într-un regim tolerat, dar care practic îngrădea foarte mult libertatea Bisericii, după căderea sistemului comunist, în Banat a avut loc o adevărată înflorire a monahismului. Fenomen constatat prin faptul că într-o perioadă de 15 ani numărul lăcașurilor monahale din Arhiepiscopia Timișoarei a crescut cu peste 200%. Zona Banatului, încă din cele mai vechi timpuri nu s-a arătat a fi o zonă care să favorizeze în mod deosebit dezvoltarea monahismului cu toate că, în ciuda vicisitudinilor vremurilor acesta a reușit ca prin statornicia credinței, să fie un liant pentru românii din această regiune. Permanent sub ocuparea imperiilor, fiind mereu o zonă tampon între marile puteri, ortodoxia deși a fost acceptată și uneori chiar încurajată totuși, nici nu a fost lăsată să se dezvolte așa cum s-a reușit în nordul Moldovei și a Olteniei.

Și dacă în prezent se poate spune că în sfârșit Banatul are o viață monahală mai bogată ca niciodată s-a putut face și o statistică a personalului monahal din schiturile și mănăstirile bănățene.

• Nr. crt. DENUMIRE MĂNĂSTIRE (M)/ SCHIT(S) NR. VIEȚUITORI STAREȚ NUMELE DE CĂLUGĂRIE ANUL (RE)ÎNFIINȚĂRII/ ATESTĂRII
• 1 M. CEBZA 15 Ciocloda Elisaveta Eufimia 16.07.1996 / XIV
• 2 M. CENAD 6 Grunzac Simona Serafima 05.2003 / XI
• 3 M. DOBREȘTI 4 Buliga Marius Matei 04.2003
• 4 M. FÂRDEA 11 Tiliuță Oana Olimpiada 01.07.2001
• 5 M. IZVORUL MIRON 10 — — 2/15.07.1911
• 6 M. LUNCANI 6 Nistor Adela Filoteia 12.08.2001
• 7 M. PETROASA 5 Mutrescu Doru Rafael 22.02.1996 / 2001
• 8 M. SĂRACA 7 Vântu Constantin Climent XIV – XV
• 9 M. TIMIȘENI 28 Babeți Ana Filoteia 1944

1. Mănăstirea Cebza

În câmpia Timișului, pe malul stâng al râului cu același nume, poposește venită parcă din vremuri străvechi, o bisericuță de lemn în mijlocul cimitirului din Cebza. Rămasă acolo tocmai ca să fie mai aproape de cei ce poate au zidit-o, în apropierea ei s-a ridicat nu cu mult timp în urmă, mănăstirea Cebza. Accesul se face pe drumul național (DN 59) ce leagă Timișoara de Jebel. De aici se cotește spre sud-vest, pe drumul (DJ 693B) ce trece prin Ciacova și își continuă șerpuirea până în localitatea Cebza ce se află la o distanță de 18 Km de Jebel.

Mănăstirea este situată la o distanță de aproximativ 400m nord de localitate, lângă digul din stânga Timișului, în imediata apropiere de biserica din lemn. Biserică, ce poartă și astăzi vechea denumire de „Mănăstire”.¹ Mănăstirea a fost reînființată la inițiativa maicii Patricia Codău, cu binecuvântarea I.P.S. Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. Astfel că în data de 16 iulie 1996 au sosit aici primele viețuitoare, monahiile Teodora și Ioana împreună cu ieromonahul Ilarion. În prezent, datorită unei organizări deosebite și a unei atmosfere de liniște și dezvoltare duhovnicească, s-a ajuns ca în prezent numărul viețuitorilor să crească la 15. În trecut biserica „Mănăstire" a avut hramul Sf. Gheorghe, dar care nu se mai serbează astăzi. În 1949 Mitropolia Banatului a declarat-o loc de pelerinaj și i-a dat hramul Înălțare Sfintei Cruci ce a rămas până în prezent. Întrucât la venirea la această mănăstire nu se afla altceva decât vechea biserică de lemn, s-au început lucrările la corpul chiliilor, precum și la înființarea unor anexe gospodărești. Lucrările la fundație au fost făcute în anul 1999 de către rasofora Lupu Ioana și monahia Ilie Duța, pentru ca mai apoi, în anul 2000 zidurile să fie ridicate de către rasofora Lazăr Eugenia Maria. În prezent, sub oblăduirea stareței Eufimia Ciocloda au început să se finalizeze lucrările la complexul de chilii ce cuprinde în prezent trapeză, bucătărie, bibliotecă și 3 chilii, iar la etaj alte 5 chilii și un atelier de croitorie și pictură.

Localitatea Cebza este unul dintre cele mai vechi așezăminte atestate în această zonă a județului, apărând în registrul de zeciuială papală din anii 1332-1337 unde figurează cu denumirea de Cosa, Chevze, Chewze, Chuze. Mai apoi apare în posesia nobililor din Ciacova în anul 1395.² Mai este menționată și în anul 1717 când se afla sub stăpânirea austriacă și mai târziu în harta lui Mercy din 1723-1725.³ Dacă în 1332 localitatea Cebza este menționată în listele cu zeciuielile papale, locuitorii fiind în majoritate români ortodocși, e de înțeles ca aceștia să fi avut preot și biserică. Fapt dovedit de buna dezvoltare spirituală a parohiei care în anul 1843 avea 4 preoți: Sym. Petrovits, Tryphon, Musztecz (Musteți), Paulus Pavlovics, numele suferind influența ierarhiei conducătoare, cu toate că erau români ca și consătenii lor.⁴ Cebza avea biserică parohială în anii 1758, 1780, 1815, fapt confirmat de o inscripție dintr-un vechi antologhion, unde se amintește de anul construirii și renovării ei. De altfel, istoricul Borovszky Samu afirmă că în cimitirul comunei Cebza exista o veche „casă de rugăciune”, pe locul căreia, conform tradiției ar fi existat odinioară o veche mănăstire. Casa de rugăcine este o veche bisericuță de lemn care, după spusele tradiției, ar fi fost construită de către călugării pustnici ce își aveau chiliile în pădurile seculare care altădată împrejmuiau movilița pe care se află astăzi cimitirul și bisericuța.⁵ Observând că trecutul mănăstirii se pierde în negura istoriei nu putem face altceva decât să ne bazăm pe mărturiile scripturistice și pe informațiile păstrate în conștiința sătenilor și în tradiția acestora și care o atestă documentar ca fiind ridicată în secolul XIV.

Arhitectura bisericii este unică în Banat având o lungime foarte mare comparativ cu înălțimea acoperișului și a turlei care sunt foarte scunde. Probabil că această disproporționalitate a fost voită, întrucât s-a dorit încorporarea în altar a izvorului despre care se spune că ar fi făcător de minuni, vindecând bolile trupești. Conform unui manuscris al preotului Tiberiu Buru,⁶ ce se află în biblioteca mănăstirii fiind întocmit în baza tradiției orale în data de 17 decembrie 1967, se spune că la început a fost doar un izvor tămăduitor și că abia apoi un călugăr a zidit pe el această biserică de lemn. Ca un fapt inedit este obiceiul ce s-a împământenit ca cei ce se vindecau la acest izvor, ologi fiind, să își lase cârjele în podul bisericii. Același preot menționează faptul că în anii 1962-1963 s-a efectuat o reparație capitală a bisericuței, în valoare de 17 000 lei din care Departamentul Cultelor a subvenționat 11 000 lei, iar restul de 6 000 au fost primiți din fondul parohiei Cebza. În 1964 s-a cumpărat un clopot de 45 Kg și s-a montat o clopotniță, cheltuindu-se suma de 1 800 lei, donați din fondul parohiei. În 1936 s-au zidit 6 contraforturi de cărămidă și s-au efectuat reparații la acoperiș cu cheltuiala Departamentului responsabil cu Monumentele istorice.⁷

Biserica este în formă de navă, cu altarul hexagonal având la vest un pridvor sprijinit de patru stâlpi împodobiți cu crestături largi ce susuțin și turla din lemn, redusă aici la un modest suport de clopote⁸. Biserica are pereții zidiți din bârne, lipiți cu pământ în interior și exterior, văruiți și fără pictură. Înălțimea pereților este de 2,40 m. Nava în proporție de doua treimi are tavan scund și plan având doar în fața și deasupra altarului un simulacru de boltă scundă și turtită. În acest caz tipul de boltă prezentat reprezintă o particularitate unică în vestul țării. Nava prezintă 6 ferestre și are pardoseala din cărămidă. O altă particularitate este izvorul ce se află în partea stângă a altarului. Este acoperită cu șindrilă, iar pereți sunt așezați pe un soclu de cărămidă de 20 cm., din același material fiind făcută și fundația.⁹ Cu pridvorul din față, biserica are o lungime de 16 m, iar înălțimea acoperișului este de 3,10 m. Pe iconostasul din zid sunt câteva icoane aparținând sec. XIX. Pe icoana Maicii Domnului se poate găsi inscripția cu litere chirilice „Din preună și diregere izvorului cu cheltuiala J(u)p(înilor) George și Arsenie Săracu”, iar pe peretele din dreapta pe o icoană pe pânză se află inscripția ce dateză din 1829: „Această icoană este (a Sf. biserici) a satului Cebza...”¹⁰ Însă singurele inscripții ce se referă cu siguranță la biserica din cimitirul localității Cebza sunt cele aflate pe ultima filă a unei Evanghelii în manuscris și anume: „În curgeria Anului 1850 sau coperit mănăstiria cu cheltuiala bisericii prin rânduiala tutorilor (epitropilor) Vita Chirică și Păun Tradii, iară preoți Trăilă Musteți, Anderi Olariu și Ioan Petrovici și Gligorie Petcocapelanu. Iar Chinez (primar) au fost Ioan Musteț. Deci eu Gheorghie Musteți grecu (comerciant) săngur cu măinile miale am lucrat în 120 dă zile fiind eu dă 58 dă ani bătrîn când am lucrat cu ajutorul lui D(u)mnezeu” (cu litere chirilice), „Spre aducere Aminte. În curgeria Anului 1882 sau acoperit sfînta mănăstire cu slandre de nou cu celtuiala Bisericii prin preotul Alesandru Bugarin și Georgie Treta C(h)inez și Simeon Treta ca Tutor la Sfînta Manestire.”(cu litere latine), „Însemnare despre aducere aminte că anul 1849 sau răsculat răzmerița noastră cu unguru. În anul 1856, ss. ”. „În anul 1834 sau legat această Evanghelie dănou 19 fi(i)nd bătrână, iar dă cănd e scrisă nu să află scris, cine au scriso, pentru că nu e tipărită, ci cu măna sau scris, în vremile dă dă mult, pre cum să vede deci. Întru acest an fi(i)nd eu Gheorghie Musteț Grecu tutor sfintei biserici. Am dat-o la maister dă o legato. În Libling sau brist.”(cu litere chirilice).¹¹ Dacă bătrânii timpului de atunci o consideră ca fiind bătrână, cu siguranță, că Evanghelia are o vechime considerabilă chiar dacă nu se cunoaște data scrierii ei. Această Evanghelie fiind în totalitate scrisă de mână este foarte probabil să fi fost redactată de unul dintre călugării care au trăit în această mănăstire. Are 218 pagini cu un format de 28x27,3 cm și până la pagina 194 este scrisă în românește restul fiind scris în slavonă. Titlul este scris în slavonă „Sobornik 12 Tam M(ese) Țam Skazanîia” și cuprinde Evangheliile rânduite pe duminici începând cu luna septembrie, când începe și anul bisericesc. Scrisul este chirilic, vechi, caligrafic, fiecare Evanghelie având desenat un frontispiciu colorat din motive geometrice, inițialele fiind înflorate în roșu.¹² Acestă Evanghelie foarte veche împreună cu însemnările ce sunt trecute pe ea reprezintă o adevărată comoară din punct de vedere religios, cultural și istoric atât pentru mănăstire cât și pentru întreaga zonă a Banatului, dar din păcate însă ea nu se mai găsește în biblioteca mănăstirii. În aceasta se mai păstreză doar un Ceaslov – tipărit la Buda în 1849, textul fiind scris în limba română cu caractere chirilice, o Biblie, adecă dumnezeiasc Scriptură a Legii ceii vechi și a ceii nouă – tipărită la Sibiu în 1856-1858 in limba română cu litere chirice și un Manual de cântări bisericești sau Octoihul Mic tipărit la Sibiu în 1918 în limba română cu litere latine.

Un loc odată sfințit nu va fi niciodată uitat de oameni și mai ales de Dumnezeu. O mănăstire, fie ea și uitată, întotdeauna va fi ca o chemare pentru orice monah, iar cei ce pot auzi această chemare cu siguranță îi vor răspunde, asemeni celor ce au venit la această mănătire.

2. Mănăstirea Cenad

Orice mănăstire cu o vechime considerabilă, cere, parcă întotdeauna de la urmași să vină și să continue pe vechiul loc istoria creștină care a început să se scrie. La fel s-a întâmplat și la Cenad, loc încreștinat cu 1000 de ani în urmă de către Ahtum. Asemenea locuri sfinte cer parcă prin ruinele descoperite și mai ales prin Dumnezeu care pururea le veghează, să nu fie uitate ci mai devreme sau mai târziu oamenii cu sufletul deschis să vină și să ridice din cenușă, asemeni păsării Pheonix, lăcaș rânduit slujirii lui Dumnezeu. Iată că după mai bine de un mileniu, cutremurat de atâtea urgii și atâtea stăpâniri străine, se răspunde chemării vechilor călugări ai lui Ahtum. Ceea ce a mai rămas din vechile edificii este sarcofagul cu cruce bizantină a Sf. Gerard și care în prezent este masa de altar a bisericii catolice din Cenad, iar în subsolul acesteia se mai găsește un fragment din baptisteriul celei mai vechi mănăstiri din țară.

Neputându-se așeza pe vechiul loc al mănăstirii, pe care se află în prezent biserica catolică, la inițiativa protopopului de Sânnicolau Mare, Sutac Gheorghe, și al P.S. Sale Lucian Lugojanu, episcopul vicar al Timișoarei și cu binecuvîntarea I. P. S. Sale Dr. Nicolae Corneanu, s-a luat hotărârea ca mănăstirea să fie așezată pe un teren cu o suprafață de 5 ha, donat de primăria Sânnicolaului Mare. Accesul se face pe drumul național (DN 6) ce duce de la Arad spre vama Cenad, locașul sfânt fiind așezat pe partea stângă a drumului, la intrare în Cenad. În urma hotărârilor luate, în luna mai 2003 sosesc primii viețuitori. Părintele duhovnic Rad Ioan împreună cu trei maici de la mănăstirea Timișeni, stareță fiind Grunzac Simona. Ca urmare a evoluției rapide a mănăstirii în 2005 numărul viețuitorilor crește la 6. Piatra de temelie a așezământului s-a pus în 24 iunie 2003 de către P. S. Lucian Lugojanu, dândui-se același hram ca cel al vechii mănăstiri de la Morisena, și anume nașterea Sf. Ioan Botezătorul. Tot în 2003 încep lucrările la complexul de chilii, iar în 24 iunie 2004 are loc sfințirea acestuia. Până la finalizarea stăreției, în intervalul 2003-2004, viețuitorii au locuit la ferma din apropiere. În prezent complexul cuprinde 10 chilii, sală de mese care este în prezent transformată în paraclis și o bucătărie ce ține loc și de sală de mese, până la finalizarea lucrărilor. Lucrările de zidărie și acoperișul la biserica mănăstirii au fost finalizate, rămânând doar lucrările de finisare. Are o lungime de 22m și o lățime de 6m, sculptura mobilierului interior este în lucru la Piatra Neamț. Întrucât mănăstirea este așezată în spațiu deschis, fiind zonă de câmpie, s-a început plantarea unui număr mare de copaci în jurul mănăstirii.¹³

Că la Morisena (Cenad) s-a descoperit cea mai veche mănăstire din țară este fapt recunoscut de toți istoricii. Singurul lucru ce mai dezvoltă și astăzi polemici este datarea exactă a domniei și botezului lui Ahtum și deci implicit datarea exactă a înființării mănăstirii. Cu toate că istoricii mai vechi, D. Onciu¹⁴ precum și istoricii străini G. Fehér, G. Győrffy și B. Homan datau înfrângerea lui Ahtum la o dată mai târzie, 1003-1004. În studiile ulterioare se poate observa o schimbare de optică în viziunea istoricilor mai recenți precum E. Glück¹⁵ și R. Constantinescu¹⁶ care dovedesc că înfrângerea lui Ahtum a avut loc într-o perioadă mai recentă, 1028-1034. Izvoarele care vorbesc despre Ahtum sunt Cronica Notarului Anonim apoi, câteva informații ce pot fi puse în legătură cu Ahtum mai apar în cronicile maghiare din sec. XIV și într-un manuscris otoman din sec. XVI precum și în atestările toponimice care au păstrat numiri de ale lui Ahtum.¹⁷ Dar, principalul izvor ce vorbește despre Ahtum și confruntarea lui cu Ștefan este versiunea mare a Legendei Sf. Gerard¹⁸ , mai exact în capitolul 10 al acesteia apare o digresiune în care este amintit principele Ohtum .

În urma analizei acestei legende, istoricii mai recenți au datat înfrângerea lui Ahtum între 1028-1034, având la bază două argumente: timpul scurt trecut între înfrângerea lui Ahtum și înscăunarea lui Gerard (Gellert) ca episcop – fapt ce s-a petrecut între anii 1030-1038 – și al doilea argument e faptul că în legendă Ahtum e considerat aliat al Imperiului Bizantin, presupunându-se că atacul lui Ștefan I nu putea avea loc decât într-o perioadă în care imperiul era slăbit – după 1025. Cu toate acestea trebuie să ținem cont de faptul că este vorba de o legendă veche de aproape un mileniu. În acest caz e necesară o severă analiză a textului și o discernere clară între elementele istorice și cele fictive.

Revenind la comentarea primului argument suținut de istorici, e necesar să remarcăm pentru început faptul că Ahtum e amintit doar în Legenda Major Sancti Gerardi, neapărând nici o mențiune cu referire la el în Legenda Minor. De asemenea în cadrul variantei mari a legendei Sf. Gerard, mențiunile referitoare la Ahtum sunt o digresiune inserată în narațiunea cadru, neexistând nici o legătură între contextul anterior și posterior și povestirea despre Ahtum pe care o încadreză acestea. Din narațiune se înțelege că principele de pe Mureș era încă în viață și cu putere de stăpânire pe când, Sf. Gerard a venit în Ungaria (1027). După cum am mai spus, în cadrul Legendei Marii a Sf. Gerard există două narațiuni distincte, cea referitoare la Sfânt și divagarea în care e încadrat Ahtum, aceasta din urmă fiind și singura de acest tip din legendă. Așadar, capitolul 8 cuprinde primirea Sf. Gerard de către regele Ștefan I și se anunță paranteza cu referire la Ahtum, fiind citat un discurs al regelui: „Nu-l lăsați (pe Gerard) să plece, ci să mai aștepte puțin, până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl voi birui pe dușmanul meu Ahtum și-ți voi da cetatea Morisena ca să fi sfințit în ea ca episcop.” Dar conform lui R. Constantinescu, fraza este o simplă invenție a autorului, făcută pentru a introduce narațiunea despre Ahtum.¹⁹ În capitolul 9 se prezintă faptul că prințul Emeric îl are ca profesor pe Sfânt, care mai târziu se retrage în pustnicie timp de 7 ani la Bákonybel. În capitolul 10 e intercalată digresiunea pentru Ahtum, iar în capitolul 11 se reia narațiunea prezentându-se momentul când Ștefan îl cheamă pe Gerard din pustnicie pentru a-l face episcop la Morisena. De asemenea tot în acest capitol se mai amintește faptul că la Morisena călugării „greci” au mai rămas la mănăstirea cu hramul Sf. Ioan Botezătorul o vreme după înfrâgerea lui Ahtum, nefiind înființată imediat episcopia latina. Deci intenția lui Ștefan, din capitolul 8, în care dorea să-l pună episcop pe Gerard este fictivă. Întrucât legenda apare într-o perioadă în care exista o mare ofensivă prozelitistă inițiată de catolici, se poate subînțelege mesajul propagandistic transmis de legendă. Este vorba de Cenad (Chanadin) care după ce primește botezul catolic, este ajutat în mod miraculos de Sf. Gheorghe, după care merge și îl învinge pe dușmanul său care îi era și rudă, Ahtum, care era încreștinat în rit bizantin. Prin ajutorul pe care îl primește Ștefan și mai puțin Ahtum care era „eretic”, se oferea o imgine pozitivă asupra acțiunii lui Cenad, care altfel ar fi fost condamnată. De menționat că eroul acestui exemplu este Chanadin, el fiind protagonistul convertirii ce este luată ca și pildă moralizatoare. Motivul introducerii narațiunii despre Ahtum și Chanadin în legenda Sf. Gerard este faptul că episcopia lui Gerard a fost înființată în cetatea, care altădată aparținu-se lui Ahtum. Confruntarea dintre Cenad și Ahtum este o replică în miniatură a narațiunii despre lupta Sf. Gerard împotriva ereticilor. Totodată ea este un exemplum, iar după definiția lui Jacques LeGoff este „o scurtă povestire prezentată ca veridică, cu scopul de a fi inserată într-un discurs (în general o predică) spre a convinge auditoriul, printr-o lecție salutară.”²⁰ Așadar, din text rezultă faptul că înscăunarea lui Gerard ca episcop între 1030-1038 nu ar fi fost imediat după evenimentele relatate despre Ahtum. De altfel, după Annales Posonienses Sf. Gerard este înscăunat în 1030. Dar nu se potrivește cu cronologia existentă în legendă. Gerard a sosit în Ungaria în 1027, a fost profesor prințului Emeric, apoi șapte ani a stat în pustinicie și deci data înscăunării sale ar fi putut fi cel mai devreme în 1034. După R. Constantinescu înscăunarea lui Gerard ca episcop a avut loc în 1038.²¹ Fiind vorba de o legendă, cei 7 ani pot fi simbolici sau de ce nu, pot fi veridici. Date fiind puținele informații, dintre care multe sunt sub semnul îndoielii, nu poate fi vorba de o atestare exactă a înfrâgerii lui Ahtum, fiind necesară și o coroborare a datelor existente cu alte izvoare.

Revenind la al doilea argument care pledează pentru o datare târzie, după 1025, putem spune că premisa bazată pe faptul că Ștefan I a putut să atace un aliat al Imperiului Bizantin doar într-o perioadă când acesta slăbise – în acest context istoric doar după moartea lui Vasile II Macedoneanul – are la bază o altă sursă. Faptul că Ahtum s-a botezat în cetatea Vidinului, acest lucru fiind posibil abia după cucerirea acestui oraș de bizantini în 1002-1004. Dar și în acest caz punctul de plecare este același capitol 10 al Legendei Major, despre care A. Macartney spune că ar fi fost compusă timpuriu, încă pe la sfârșitul sec. XI. Dar, în cadrul legendei pot fi observate câteva anacronisme care slăbesc credibilitatea narațiunii. Potrivit acesteia Ahtum avea sub stăpânire cetățile Vidin și Severin, fapt ce poate fi doar înainte de 1002-1004 de când orașul a fost ocupat de bizantini. În acest sens R. Theodorescu remarca faptul că e vorba de un anacronism produs prin transpunerea unei realități din sec. XIII când cetățile erau stăpânite de Ungaria.²² Dată fiind existența acestor „erori” nu este exclus să mai existe și altele de acest tip. Datorită surselor puține și părerilor diverse ale istoricilor, nu se poate face o datare exactă a învingerii lui Ahtum și implicit a construiri mănăstirii de la Morisena. Cert este faptul că Ahtum (prezent în documentele vremii sub numele de Marciyanus (Muresianus)²³, sau Keanu²⁴) a domnit și a fost învins între anii 1002-1028, perioadă în care a fost ridicată și mănăstirea. Conform legendei conflictul s-a datorat vămuirii de către oamenii lui Ahtum a sării transportate pe Mureș, și deci controlarea rutei comerciale de către acesta.

Fiind vorba de o zonă cu o tradiție veche, dar și cu o istorie atât de zbuciumată, este firesc ca în conștiința colectivă să se păstreze o serie de legende și mituri fabuloase referitoare la comori și pasaje secrete. Așa se explică legendele, care cu siguranță au la origini un sâmbure de adevăr, referitoare la numeroasele catacombe ce uneau vechile biserici si mănăstiri și despre care se presupune că ar fi dăinuit încă din epoca daco-romană.²⁵ O mare atracție o exercită comoara din mormântul lui Attila, supranumit și biciul lui Dumnezeu, despre care se spune că este așezat în trei sicrie, de aur, de argint și de fier împreună cu armele și comorile sale și despre care se presupune că ar fi înhumat sub râul Mureș, sau pe teritoriul actualului oraș Sânnicolau Mare. Un alt fapt interesant este precizarea lui V. Grozescu că romanii ar fi construit pe sub Mureș un drum, un exemplu de inginerie foarte avansată pentru acea vreme.²⁶ Dar, să nu uităm că toate acestea sunt legende a căror conținut a fost îmbogățit permanent de-a lungul istoriei.

În amontele râului, pe malul stâng, la Igriș, în 1179 Bela III aducea doisprezece călugări din Franța care înființează prima bibliotecă din țară, iar la Morisena a fost înființată prima școală din vestul țării. Ca dovadă a importanței localității în prima parte a mileniului doi, este faptul că această cetate a constituit reședința multor conducători renumiți printre care Attila al ungurilor, principii români Glad, Ahtum și Cenad, precum și a conducătorului avarilor, Cagan Baian. Localitatea Cenad a rămas și astăzi un bastion al creștinătății bizantine aflat la hotarele unei țări latine, păstrând în continuare credința unui popor creștin prin mănăstirea ce poartă hramul Sf. Ioan Botezătorul, asemeni mănăstirii de altă dată și care, întâmpină parcă pe toți cei ce intră în țară, amintindu-le că pășesc pe locuri încreștinate de apostolul Andrei.

3. Mănăstirea Dobrești

Localitatea Dobrești s-a arătat a fi mult deosebită de majoritatea satelor bănățene, dăruind Bisericii Ortodoxe Române o personalitate atât de marcantă precum este I. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei. Ca urmare acestui fapt, Înalt Prea Sfinția Sa nu a uitat locul din care a plecat și a îmbogățit spiritual acest sat înfiițând, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, o mănăstire de călugări în imediata vecinătate a satului. Accesul se face pe drumul (DN 6; E 70) ce duce de la Timișoara spre Lugoj până la Coștei de unde, urmând ramnificația spre nord înspre Balinț, Bara, Lăpușnic ( DC 85), se ajunge după 27 de km de la Coștei în satul Dobrești, așezat la poalele dealurilor Lipovei, pe malul stâng al râului Niergiș.

La inițiativa I. P. S. Daniel al Moldovei, și ca urmare a hotărârii luate de Consiliul Eparhial al Mitropoliei Banatului, se înființează în data de 1 august 2003 Mănăstirea Dobrești. Primii viețuitori au venit aici de la mănăstirea Sihăstria, județul Neamț, în luna aprilie 2003, fiind în număr de 5 și având ca stareț pe Ișfănuț Gherman, iar din 1 iulie 2005 rămâne la conducere Buliga Matei. Pentru că la început nu a existat decât casa I. P. S. Daniel, pe care acesta a donat-o mănăstirii, ulterior s-au cumpărat câteva grădini și o casă pe locul cărora urmează să se construiască complexul monahal. Sosirea monahilor și înființarea unei mănăstiri în satul Dobrești a fost binevenită întrucât în sat erau doar 30 de suflete și acestea în majoritate bătrâni. Satul neavând preot, slujba se oficia în biserica satului de către preotul din Bara până la venirea monahilor, de când aceștia au preluat oficierea serviciilor liturgice.

În prezent personalul monahal s-a redus la 4 viețuitori care locuiesc în casa cumpărată din sat. În iulie 2005 mănăstirea cumpără 5,5 ha de teren pe care se intenționează ridicarea mănăstirii. Astfel că în 23 octombrie prin soborul condus de I.P.S. Daniel, P.S. Lucian, și P.S. Streza se pune piatra de temelie a viitorului așezământ monahal. Pe viitor, se încearcă zidirea mănăstirii pentru obținerea unui mediu propice rugăciunii atât de necesare unui călugăr.²⁷

Abstract

The situation of today’s monasteries in Banat has improved substantially after 1989 when the Church was released from all the restrictions from before. These changes are noticeable especially when taking into consideration the fact that the number of monasteries has tripled since then . In a period of 16 years many closed monasteries reopened. That is the case of the monastery from Cebza or that of the monastery from Morisena . The latter after having been closed for longer than a millennium it reopened having the same festival and serving God with the same ardor.

The small wooden church from Cebza, the current church of the monastery seems to have been a place of worshiping used by hermits from that region. Also there was created a place of pilgrimage for Christians suffering of illnesses of the body and not only, who were healed at the healing spring which is today inside the church. Being so appreciated by the Christians it was decided in 1996 that a monastery should be found there. This also happened in Cenad, the Morisena from the past, in the context of the developing of the situation of the monasteries, as a monastery was rebuilt for the Christians to worship Christ in spiritual peace. There have also been found new monasteries like the one in Dobresti. Being the place of birth of H. H. Daniel Archbishop of Moldavia he took the initiative of founding here a monastery donating for this purpose the house in which he was born. This initiative was welcomed because there hasn’t been any priest in the village for a long period of time.

To conclude it can be said that in the present the situation of the monasteries in Banat is flourishing which can be considered unprecedented before. It is a gladdening situation due to the fact that generally Christianity and specially monasterial life were the ties which kept Romanians together.