Identitatea știrbită a unui loc din Banat: Mănăstirea Săraca

Bibliografia¹ in extenso care face referire pe scurt la acest așezământ monahal din Banat, nu narează – motivele se pot presupune – un episod dramatic din existența sa istorică - scoaterea la mezat în anul 1782, când este cumpărată, împreună cu satele satele Șemlacul Mare și Șemlacul Mic, de către Ioan Ostoici, pe atunci funcționar în Timișoara².

Este știut că începând cu anul 1778, se pune în practică decizia de anexare a Banatului provincial la Regatul Ungar, în luna iunie a. a. se reintroduce iobăgia și apare nobilimea prin cumpărarea de titluri nobiliare și domenii funciare³. Aceasta era „o categorie socială activă și tenace, care a reușit uneori prin compromis, să acceadă în ierarhia oficială, păstrând în același timp multe din particularitățile obârșiei sale cneziale”⁴. Ea „s-a dezvoltat de-a lungul epocii premoderne ca o matrice culturală, ordonându-și viața, comportamentul și obiceiurile, în funcție de un set de valori etice recuperat ca o variantă creștină, protestantă a filosofiei morale antice, însumând o serie de virtuți precum fermitatea morală, înțelepciune și judecată dreaptă, cumpătare, generozitate, perseverență, curaj și tărie de caracter”⁵. Fiind pătura înstărită a societății românești bănățene din secolul XVIII, desigur că multe asemenea familii s-au aruncat la licitațiile din 19 aprilie 1782 – Timișoara, respectiv 1 mai – Viena, când s-au vândut domeniile camerale din Banat. Prețurile au fost acestea⁶:

• Bobda 20. 000 florini; Foieni 70. 000 florini; Murani 61. 710 florini.
• Topolovăț 27. 174 florini; Livezile 85. 737 florini; Buzad 41. 444 florini.
• Sângeorge 19. 294 florini; Șuștra 18. 826 florini; Sânnicolau Mare 85. 663 florini; Vizma 13. 980 florini; Folea 36. 743 florini; Rudna 39. 840 florini; Obad 38. 287 florini; Chizdia 50. 179 florini; Belinț 35. 529 florini; Giulvăz 36. 095 florini; Beregsău Mic 38. 871 florini.
• Șipet 83. 775 florini; Sacoșu Turcesc 67. 743 florini; Parța 82. 240 florini; Pădureni 85. 126 florini; Săcălaz 77. 051 florini.
• Toager 73. 227 florini; Berini 71. 088 florini; Dudeștii Vechi 107. 136 florini; Sânpetru Mare 146. 636 florini; Banloc 201. 987 florini; Beregsău Mare 103. 879 florini; Denta 104. 436 florini; Ghilad 160. 601 florini.

Îndurând un acerb prozelitism încă din secolul XI, viața bisericească din Banat, nu se lasă sufocată de misionarismul Romei, ci străbate veacurile cu catargele credinței ridicate, mizând pe osatura perenă a Ortodoxiei. Zidurile de rezistență ale creștinismului bizantin din aceste ținuturi românești, le-au constituit neîndoielnic mănăstirile dispărute - „Sfântul Ioan Botezătorul” din Cenad, „Sfântul Gheorghe” din Caransebeș, „Sfântul Nicolae” din Lugoj, m. din Vărădia, m. din Căvăran, m. din Mănăștiur, m. din Margina, m. „Mrăcunea”, m. din Ilidia – și cele existente – Mănăstirea „Săraca” din Șemlac, m. din Partoș, m. „Călugăra”, m. din Cebza⁷.

Comuna Șemlacul Mare, numită de localnici „Murava”⁸, se învecinează la N cu satul Mănăștur, la NE cu Gătaia, la S cu Ferendia, la SE cu Fizeș, la E cu Măureni, la V cu Șemlacul Mic, iar la SV cu Butin.

Fără să știm când s-a pus „piatra de temelie”, în anul 1270 această mănăstire era o „pavăză” în calea încercării de catolicizare a Banatului Timișan. Biserica avea „părticele” din moaștele mucenicului Artemon – preot din Laodicea, căruia din porunca lui Patrichie, dregător împărătesc a lui Dioclețian, i s-a tăiat capul în anul 303⁹ ale mucenicului Areta – mare dregător creștin al cetății Negran din Etiopia, pe vremea când la Constantinopol domnea Iustin cel Bătrân (518-527), iar în acea țară stăpânea dreptcredinciosului rege Elezbaan. Iscându-se război între amintitul cuvios rege și prigonitorul creștinilor Dunaan din Saba Arabiei, Areta de peste nouăzeci de ani, s-a lăsat tăiat de sabie, împreună cu alți 340 de mărturisitori ai lui Hristos¹⁰ – și ale Mariei Magdalena – ucenică și mironosiță a Domnului, care a abndonat lubricitatea în favoarea mirungerii picioarelor lui Hristos în casa lui Simon Leprosul și a Trupului așezat în Mormânt. O tradiție ne spune că în apostoleasca ei strădanie după Înălțarea la Cer, ar fi ajuns până la Roma, unde l-ar fi încreștinat pe împăratul Tiberiu, iar la întoarcere s-ar fi oprit la Efes, slujind apostolului Ioan, unde, se crede, a și murit¹¹.

Aceste embleme ale jertfelniciei umane pentru Fiul Celui Prea Înalt, îndeplinesc rostul anamnetic de a ne „mlădia” viața spre sfințenie și dreapta – mărturisire, alungindu-ne trupește și sufletește până ce Marele Arhitect ne dă forma unei Biserici Vii ce se smerește întru nădejdea mântuirii în Sanctuarul întemeiat prin Scump Sângele Său¹². Ritualul târnosirii exprimă explicit că ceea ce s-a edificat pe perna moaștelor este un spațiu sacru „semn al cerului și altar al slavei” lui Dumnezeu¹³. Sfintele Moaște se așează în piciorul Sfintei Mese, turnându-se peste ele Sfânt Mir; arhiereul îmbrăcat într-o cămașă albă, spală cu apă caldă și săpun piatra de deasupra Pristolului după care toarnă vin amestecat cu apă de trandafiri urmând „îmbrăcarea” și stropirea cu apă sfințită, apoi se așează antimisul, Evanghelia, crucea, chivotul și sfeșnicele¹⁴. Poporul credincios ia în primire Noul Așezământ numai după ce a fost „gata sfințit”¹⁵. Astfel, umanizat, locașul de cult transformă zidirea în „condensator de melancolie”¹⁶, deoarece devine locul în care oricine se poate „înscrie în sacru”¹⁷ prin nevoințele ascetice care deschid sincronia dintre Koinonia și Enosis.

Vremurile maștere au făcut ca să nu avem mărturii istorice despre călugării care au viețuit în Mănăstirea „Săraca” decât din secolul XVIII¹⁸, însă vrerea lui Dumnezeu a fost aceea ca Aici să nu se piardă plămada ostenitorilor întru Hristos. După o concediere liturgică de 160 de ani, această mănăstire bănățeană își redobândește menirea formatoare de caractere tari, ca pușcărie paradisiacă, în care duhul răutății din Lume nu pătrunde, căci străjier este însuși Hristos.

Întronizat la 15 aprilie – Duminica Tomii – 1934 ca episcop de Caransebeș¹⁹, Vasile Lăzărescu a avut ca prioritate administrativ-pastorală „problema” mănăstirilor și a schiturilor, întrucât acestea sunt „cetățile sufletului românesc și creștinesc”²⁰. Deschizând încrezător Adunarea Eparhială din 26 mai 1935, episcopul Vasile și-a afirmat intenția pentru „inaugurarea în eparhie a unui nou ritm de viață religioasă creștină mai potrivit și mai directă continuare cu tradiția Bisericii noastre ortodoxe”²¹.

În anul 1934, pe lângă investițiile în „imobilele aducătoare de venit” – zidirea a încă 12 camere pe intravilanul „Vilei Doboșan” din Băile Herculane; aducerea în stare de folosință a chioșcului din grădina reședinței episcopești unde s-a introdus lumină electrică, apoi s-a ridicat din lemn cioplit filagorie; reparații la edificiile secundare ale palatului episcopal ²²– conducerea eparhială ajutată de prefectul județului Timiș – Torontal dr. Dimitrie Nistor și de membrii Adunării Eparhiale dr. Ioachim Miloaia, dr. Victor Mercea și Patrichie Râmneanțu răscumpără și Mănăstirea „Săraca”²³. Eparhia avea în acest memorabil an 365 din biserici, 3 case de rugăciuni, 8 capele și 6 mănăstiri²⁴.

Oricât de arzătoare era dorința Episcopiei Caransebeșului de a-și reînsuși „odorul de mult preț”, aceasta nu se putea împlini fără „concursul” Comisiunii Monumentelor Istorice (1894) care prin Decretul – Lege din 24 aprilie 1919 avea îndreptățirea de a proteja fondul monumental național, ținând însă seama de specific, tradiții, inițiativa și orgoliul local²⁵.

Secțiunea pentru Banat – Timișoara a Comisiunii Monumentelor Istorice în Procesul – Verbal din 5 octombrie 1934 respectă „răscumpărarea prin bună învoială de la actualul proprietar” a Mănăstirii Săraca²⁶. Suma de 160.000 a fost dată de Comisia Int. a județului Timiș – Torontal, prin deciziile nr. 27.552 – 1934 și nr. 17.979 – 1934²⁷. Episcopiei Ortodoxe a Caransebeșului, care va redeveni proprietar a acestui monument istoric și artistic i se atrage atenția în scris asupra următoarelor articole și aliniate din Legea Comisiunii Monumentelor Istorice²⁸.

Art. 3 al. 7 „Nici o construcție nu se va putea ridica în imediata apropiere a unui imobil clasat monument istoric fără acordul Comisiunii”

Art. 5 al. 1-2-3 „Orice imobil sau obiect mobiliar nu poate fi distrus sau restaurat decât cu autorizația și sub supravegherea Comisiunii. De asemenea, se va pedepsi conform art. 322 din Legea Penală oricine va dărâma sau strica un monument istoric, chiar când acesta ar fi proprietatea sa”.

„Contractul de vânzare – cumpărare”, datat 14 octombrie 1934, încheiat între „vânzătorul” Sighismund Osztoics din comuna Șemlacul-Mare și Episcopia Ortodoxă Română a Caransebeșului, reprezentată prin episcopul dr. Vasile Lăzărescu stipulează că această instituție bisericească cumpără „cu drept de proprietate” imobilul cu întinderea de 1200 stp înscris C.F. nr. 64 a comunei Șemlacul Mic. Prețul de „răs” – cumpărare a fost de 150.000 lei plătiți numerar. La punctul 6, se consemnează că „impozitul proporțional către stat, cade în sarcina cumpărătorului”.

Ca să sporească zestrea mănăstirii, Adunarea eparhială a mai achiziționat o parcelă de pământ de 628 st. cu 10.000 lei²⁹, de la minorul Roth Andrei din Șemlacul Mic, aflat sub tutoratul mamei sale, cu numele de fată Glass Barbara³⁰.

Lăsând la o parte, preocupările pur administrative ale organelor de conducere eparhiale, această acaparare, s-a dorit a fi o recuperare simbolică, căci Mănăstirea Săraca a constituit pentru întreaga „suflare ortodoxă” din Banat „În Semnul Locului”³¹, către care, vorba cronicarului, „toți cură” sau altfel spus, ea în-chipuie „orizontul comunitar de referință ontologică”³². Împotriva faptului că, creștinismul auroral, s-a ferit să acorde Spațiului vreo calitate expresivă ca să nu impieteze cumva ubicuitatea ca atribut a lui Dumnezeu, totuși odată „instalat”³³, găsește tehnica de a-l „cuceri”³⁴ pentru ca să îl ofere Istoriei, nicidecum altfel decât ca Sălaș al lui Dumnezeu – un teritoriu care „con-sistă”³⁵, fiind prin amplasare sintagmatic, conectiv, vicinal.

„Mănăstirea” – „Biserica” este „o palmă de loc sustrasă propriației”³⁶ – înțeleasă în sens comun – întrucât des-parte Spațiul Sacru de cel Profan, construind liturgic între acestea buna-vecinătate. Ea, nu poate fi totuși duală, deoarece este deodată Casă a Domnului și „Casă a Fiecăruia”³⁷, în cele din urmă „BiseriCasă”³⁸. Aici, orice Om care se re-cunoaște ca „progenitură” creaturală a Dumnezeiescului Tată, își găsește locul, pentru că însuși Zeul este Gazdă, iar rugătorul devine „de o ființă cu arhitectura în care se învăluie”³⁹. Orice loc sacru este o mână întinsă de Dumnezeu întru „Sus – ținerea”⁴⁰ oamenilor lângă Tâmpla Împărăției.

Résumé

L’histoire ecclésiastique agitée du Banat retient et quelques épisodes peu communs, comme, par exemple, la situation du Monastère Săraca, qui, à cause d’un nombre de conjonctures néfastes, a été transformé, par la vente, en proprieté privée. Par conséquence, le monastère a perdu, pour un temps, sa fonction spirituelle. Cet étude évoque, dans la mesure permise par les documents d’archives le chemin en arrière, fait par cet établissement, jusqu’au moment où il a redevenu ce qu’il a été au commencement.