Victoria creștinismului a dus la diminuarea forțelor intelectuale ale păgânismului în Occidentul latin. Treptat creștinismul a asimilat pe deplin cultura păgână1. Studiul Sfintei Scripturi se va impune ca o activitate culturală de bază în dauna comentării autorilor clasici.
Ideea conceperii unui program de educație creștină care să graviteze în jurul Bibliei a fost formulată încă din secolul al III-lea p. Chr.; în acest sens se pronunță textul Didascaliei Apostolice în care se afirmă că Biblia poate satisface setea de instruire și cultură a creștinilor. De ce să mai apeleze creștinul pentru a se instrui la retorii, poeții, savanții și istoricii păgâni, câtă vreme existau Epistolele Sfântului Pavel, Psalmii, Cartea Genezei și cea a Regilor? Biblia putea înlocui ciclul de studii profane al școlii păgâne2.
La rândul său, Fericitul Ieronim va schița un program de educație de inspirație strict creștină pentru discipola sa Paula (prin 400-402 p. Chr.) care avea la bază studiul Sfintei Scripturi și scrierile câtorva Părinți ai Bisericii3.
Fericitul Augustin a răspuns solicitării imperioase a epocii sale de a avea o educație și o cultură creștină. El a pus bazele științei biblice, având meritul de a concepe pentru prima dată un program de studii superioare de inspirație strict creștină. Augustin pleacă de la ideea că, pentru a aborda studiul Bibliei, intelectualul creștin are nevoie de o pregătire specială, materializată într-o solidă cultură propedeutică; dorința sa s-a datorat tocmai faptului că și el, la rândul său, a dobândit o cultură pregătitoare în școala profană, cultură pe care o va pune în totalitate în slujba Bisericii. Necesitatea inițierii creștinilor în „învățăturile profane” este o idee veche în literatura patristică. Scriitorii bisericești și Părinții Bisericii (de la Origen până la Vasile cel Mare și de la Tertullian până la Fericitul Ieronim) le-au recomandat creștinilor să nu renunțe la studiile profane fără de care n-ar putea aborda studiile religioase. De aceea, Părinții Bisericii n-au văzut altă soluție decât să-i lase pe credincioșii creștini să se formeze după normele educației clasice în școlile tradiționale păgâne4.
Fericitul Augustin a socotit că intelectualul creștin, dornic să-și dedice eforturile studierii Bibliei, are nevoie de o pregătire superioară și de aceea s-a grăbit să-i consacre un tratat special, și anume De doctrina christiana5. Tratatul său li se adresa deopotrivă clericilor și laicilor6.
Tratatul De doctrina christiana îi oferă intelectualului creștin câteva reguli de interpretare a Sfintei Scripturi7. Încă de la început Augustin precizează scopul demersului său, răspunzându-le totodată oponenților săi care proclamau inutilitatea unei culturi pregătitoare pentru intelectualul creștin [De doctrina christiana, Prefatio, 3(2) - 7(4)].
La baza demersului augustinian stă convingerea că, creștinul matur sedus de farmecul așa numitei sapientia secularis (cultura profană în sens larg) trebuie să o curețe pe aceasta de tot ceea ce este lipsit de strălucire în ea: idolatrie, voluptate, rătăciri, patimi; după ce a fost purificată și pregătită, înțelepciunea păgână va deveni demnă de a-l sluji pe Dumnezeu8. Pentru a-și argumenta această idee, Augustin invocă texte din Scriptură. El dă ca exemplu atitudinea iudeilor care au fugit din Egipt; ei s-au lepădat de idolatria egiptenilor păgâni, însă din porunca lui Dumnezeu au luat de la aceștia din urmă tot ceea ce le-a fost folositor, și anume vase de aur și argint, podoabe și veșminte (cf. Ieșirea, 3, 22; 12, 35-36). Ceea ce iudeii au luat de la egipteni trebuie să reprezinte un model pentru ceea ce creștinii pot prelua din cultura profană. Mai bine zis, creștinii trebuie să se dezică de întrebuințarea josnică pe care păgânii o dau culturii, însă să ia de la ei artele, științele și sistemul de educație pe care le posedă și pe care le întrebuințează în mod greșit; acestora din urmă creștinii trebuie să le redea singura întrebuințare cuvenită, și anume propovăduirea Evangheliei. Augustin a comparat artele și științele profane cu bogățiile pe care evreii le-au furat de la egipteni pentru a le da o întrebuințare mai bună; el afirmă: „... tot astfel toate învățăturile păgânilor nu au doar închipuiri prefăcute și superstițioase, ci conțin și discipline demne de un om liber, îndeajuns de potrivite pentru folosirea adevărului... Este ceea ce trebuie să ia de la ei creștinul, ca pe niște aur sau argint, atunci când se desparte conștient de nefericita lor societate, pentru folosirea lor corectă în vestirea Evangheliei” (De doctrina christiana, 2, 40, 60). În particular, Augustin ne oferă drept exemplu pe Moise care „era învățat în toate învățăturile Egiptenilor”9 pe care le-a folosit pentru a-l sluji mai bine pe Dumnezeu. În același sens se pronunță întreaga tradiție a Bisericii în numele căreia vorbește Augustin: „La urma urmei, ce altceva au făcut mulți buni creștini de ai noștri? Nu vedem noi cu cât aur și argint și haine a ieșit încărcat din Egipt Ciprian, doctor elocvent și martir prea fericit? Cu cât a ieșit Lactantius? Cu cât au ieșit Victorinus, Optatus, Hilarius, ca să nu menționez pe cei care sunt în viață? Cu cât, nenumărați greci?...” (De doctrina christiana, 2, 40, 61).
Scopul programului de studii conceput de către Augustin este unul dublu: pe de o parte, înțelegerea textului Sfintei Scripturi, pe de altă parte, expunerea și tălmăcirea pentru alții a adevărurilor cuprinse în Scriptură cu scopul de a convinge și a îndemna: „În interpretarea Scripturilor există anumite precepte care pot fi, după părerea mea, transmise cu destul folos acelora care le studiază. În acest fel vor câștiga nu doar citindu-i pe alții care au deschis tainițele dumnezeieștii Scripturi, ci și deschizându-le ei înșiși altora. M-am hotărît să transmit aceste precepte celor care vor și sunt în stare să le învețe, dacă Domnul și Dumnezeul nostru, îmi va acorda și acum, când scriu, ajutorul pe care mi-l trimite de obicei când meditez la problema aceasta” [De doctrina christiana, 1(1)]. Cu alte cuvinte, Augustin îi oferă intelectualului creștin câteva reguli de interpretare a Scripturii.
Creștinii găsesc în Scriptură întreaga învățătură de care au nevoie. Altfel spus Biblia conține tot ceea ce trebuie să știe un creștin; ea este „cartea de căpătâi” a creștinilor, așa cum sunt poemele homerice (Iliada și Odiseea) pentru greci sau Eneida lui Vergilius pentru latini. Chiar mai mult, Biblia cuprinde întrega învățătură omenească. Fericitul Augustin proclamă superioritatea Scripturii față de autorii profani. El emite ideea că știința și filosofia profană descind din Sfânta Scriptură (De doctrina christiana, 2, 28, 43). De aceea creștinul nu are voie să abordeze alt gen de studii, cu excepția cazului în care s-ar sluji de ele ca de un instrument sau un mijloc pentru o mai bună înțelegere a Sfintei Scripturi10.
În cadrul programului educativ creștin trasat de Augustin însușirea noțiunilor de gramatică este primordială. Gramatica îi este necesară intelectualului creștin din mai multe motive. În primul rând exegetul creștin trebuie să învețe să scrie și să citească deoarece numai așa va avea acces la Sfânta Scriptură care a fost scrisă într-o limbă omenească. Inspirația divină nu este de-ajuns pentru a desluși adevărurile de credință din Scripturi. De aceea, Augustin recomandă studiul limbilor biblice. În primul rând este obligatorie cunoașterea limbii latine; în afară de latină trebuie studiate greaca și ebraica pentru că Biblia latină este o traducere: „... chiar și vorbitorii de limbă latină pe care m-am angajat acum să-i instruiesc au nevoie, pentru cunoașterea Dumnezeieștilor Scripturi, de alte două limbi, mai precis de ebraică și de elină, ca să poată cerceta versiunile originale, în cazul în care varietatea nesfârșită a traducătorilor latini le-ar trezi vreo îndoială” (De doctrina christiana, 2, 11, 16). Pentru a rezolva problemele de interpretare ivite de-a lungul textului biblic sau pentru a corecta, acolo unde este cazul, versiunile latine ale Bibliei, exegetul trebuie să apeleze la versiunile în limba greacă, în cazul Noului Testament și al Septuagintei sau la versiunea originală, în limba ebraică, în cazul Vechiului Testament. Cunoașterea limbii ebraice este necesară cel puțin pentru a înțelege sensul diferitelor ebraisme presărate în textul biblic, fie că este vorba de cuvinte ca amen, alleluia, racha, hosanna (De doctrina christiana, 2, 11, 16), fie de nume proprii: Adam, Eva, Avraam, Moise sau de toponime: Ierusalim, Sion, Ierihon, Sinai, Liban, Iordan (De doctrina christiana, 2, 16, 23). Traducerea termenilor ebraici va clarifica în profunzime sensul multor expresii figurate din Scriptură.
În opinia lui Augustin, învățământul gramaticii implică studierea și asimilarea figurilor de stil, denumite de către gramaticieni cu termenul generic de „tropi”. Stăpânirea întregii teorii a tropilor este cu atât mai necesară cu cât exegetul creștin îi întâlnește la tot pasul în Scriptură; ca exemplu Augustin enumeră câteva dintre figurile de stil frecvent întâlnite, și anume: alegoria, enigma, parabola, metafora, catacreza. Cunoașterea tropilor este absolut necesară pentru rezolvarea ambiguităților întâlnite în Scripură, (De doctrina christiana, 3, 29, 40-41).
Intelectualului creștin îi sunt utile și cunoștințele de stenografie. Augustin recomandă studiul stenografiei11 și pe bună dreptate, căci stenografii au jucat un rol important în viața intelectuală creștină în secolele IV-V p. Chr.. Datorită activității stenografilor s-au păstrat numeroase predici ale Părinților Bisericii sau disputele doctrinare din cadrul sinoadelor ecumenice. În cazul stenografiei avem de-a face cu un exemplu de împrumut al unei tehnici aparținând civilizației ambiante latine, ale cărei origini se situează în secolul al IV-lea a. Chr.. Stenografia s-a generalizat în epoca romană târzie, fiind utilizată pe scară largă în administrația imperială; la rândul ei, Biserica creștină o va adopta fără rezerve12.
Un alt domeniu pe care exegetul creștin trebuie să-l stăpânească este istoria. Scopul istoriei, la fel ca în cazul gramaticii, este de a oferi cunoștințele necesare pentru o mai bună înțelegere a Scripturii: „Așadar, orice ne arată știința numită ‘istorie’ în legătură cu succesiunea epocilor trecute ne ajută foarte mult la înțelegerea Cărților sfinte, chiar dacă ea este învățată în afara Bisericii, în învățământul primar”13 (De doctrina christiana, 2, 28, 42). Augustin privește istoria sub aspectul cronologiei și al importanței sale pentru consemnarea evenimentelor religioase ale omenirii. El subliniază importanța raportării la sistemele cronologice păgâne pentru stabilirea cu exactitate a cronologiei evenimentelor religioase relatate în Scriptură; este vorba de calcularea timpului prin raportarea la datele de desfășurare a Olimpiadelor (sistem cronologic adoptat în lumea greacă), respectiv prin raportarea la succesiunea consulilor (acest din urmă sistem utilizat la Roma): „Astfel multe detalii sunt cercetate adesea de noi fie prin raportare la Olimpiade, fie la numele consulilor” (De doctrina christiana, 2, 28, 42). În egală măsură, istoria poate servi ca un punct de plecare pentru discuțiile apologetice (De doctrina christiana, 2, 28, 43; 2, 39, 59).
Intelectualul creștin trebuie să aibă cunoștințe de geografie și istorie naturală. Cunoștințele de zoologie, mineralogie și botanică sunt indispensabile pentru decodificarea unor termeni sau a unor expresii figurate din Scriptură care au legătură cu domeniile amintite, fiind încărcate cu valoare simbolică: „Necunoașterea realităților face ca expresiile figurate să devină obscure atunci când nu cunoaștem caracteristicile ființelor, pietrelor sau ale altor lucruri care sunt puse în Scripturi foarte adesea pentru motive simbolice...” (De doctrina christiana, 2, 16, 24). Augustin cere din partea acestor științe să-i furnizeze imagini susceptibile de interpretare dogmatică sau morală, dublând la figurat semnificația unor termeni din Scriptură care pot fi decodificați doar pe baza datelor experienței cotidiene. Geografia și istoria naturală nu au legătură cu superstiția, de aceea asimilarea lor este recomandată cu căldură de Augustin, (De doctrina christiana, 2, 29, 45).
Augustin nu insistă asupra astronomiei, pentru că Scriptura nu se referă decât foarte puțin la această disciplină. Augustin o ignoră și pentru că astronomia are legătură cu astrologia, disciplină care conduce spre superstiție și divinație, (De doctrina christiana, 2, 21, 32–2, 23, 36)
Augustin dedică un capitol necesității studierii a ceea ce el numește discipline mecanice. În categoria așa numitelor discipline mecanice el include meseriile cu o finalitate practică, alături de medicină, agricultură, navigație – ultimele trei mijlocind lucrarea lui Dumnezeu; se adaugă dansul, alergarea și luptele, al căror singur efect, potrivit lui Augustin, este acțiunea (De doctrina christiana, 2, 30, 47). Disciplinele mecanice nu trebuie ignorate pentru că Scriptura folosește și imagini și figuri împrumutate de la obiecte sau acțiuni pe care numai cunoașterea acestor tehnici poate să le explice: „Or, cunoașterea acestor acțiuni este de asumat în timpul vieții, într-o măsură mică și pe fugă, nu pentru a le practica – decât dacă apare vreo datorie oarecare, lucru de care nu mă ocup acum –, ci pentru a le putea aprecia, ca să nu ignorăm complet ceea ce vrea Scriptura să ne sugereze atunci când include unele referiri figurate la aceste discipline” (De doctrina christiana, 2, 30, 47)
În continuare, Augustin aduce în discuție disciplinele care țin de spirit și care ajută la formarea intelectualului creștin. El amintește retorica dar nu insistă asupra ei; în fond, retorica nu este neapărat utilă pentru studiul propriu-zis al Scripturii, pentru că ea privește problema exprimării și nu pe cea a descoperirii (De doctrina christiana, 2, 36, 54 – 2, 37, 55).
În schimb Augustin insistă asupra dialecticii (disputationis disciplina), „știința dezbaterii”, considerată mai ales sub aspectul ei teoretic: „Rămân acele instituții care nu țin de simțurile trupești, ci de rațiune; domnește disciplina raționamentului și a numărului. Dar disciplina raționamentului este foarte importantă pentru orice tip de probleme care sunt de aprofundat și rezolvat în Scrierile sfinte, atâta că în acest domeniu trebuie să se evite înclinația spre dispută și o anumită plăcere infantilă de a-ți deruta adversarul” (De disciplina christiana, 2, 31, 48).
În continuare, Augustin recomandă studiul matematicii (numeri disciplina), știința numerelor. El împarte matematica, potrivit clasificării tradiționale, în aritmetică, geometrie, muzică, mecanică cerească (astronomie matematică)14.
O atenție deosebită merită aritmetica (sau aritmologia); cunoașterea ei va fi foarte utilă pentru interpretarea alegorică a numerelor menționate la tot pasul de către autorii textelor sfinte: „Chiar și necunoașterea numerelor duce la neînțelegere în multe pasaje cu sens figurat și simbolic” (De doctrina christiana, 2, 16, 25). Exegeza valorilor simbolice ale cifrelor continuă o tradiție mai veche, care începe cu filosofii pitagorei și continuă cu Philon din Alexandria și neoplatonicienii. În cazul lui Augustin, ca și la alți Părinți ai Bisericii, nu este vorba de o simplă preluare a tradiției păgâne în ceea ce privește aritmologia, ci mai degrabă de o adaptare a acesteia din urmă la dogma creștină și la tradițiile Bibliei15.
Augustin era foarte sensibil la farmecul muzicii. Însă el nu concepea muzica ca pe o artă ci ca pe o știință matematică (scientia) – o disciplină care se adresează în principal spiritului. El a integrat muzica în programul de studii al exegetului creștin tocmai pentru că ea se află la loc de cinste în multe pasaje din Sfânta Scriptură: „Așadar și numărul și muzica le aflăm la loc de cinste în multe pasaje din Sfintele Scripturi” (De doctrina christiana, 2, 16, 26). Muzica este într-o strânsă relație cu exegeza valorilor simbolice ale cifrelor. De exemplu, Augustin susține că nu întâmplător psalteriul (psalterium) are zece corzi pentru că numărul zece are o semnificație sacră și trebuie raportat la Creator și la creație; nici o lege muzicală formulată de către oameni nu a impus un atât de mare număr de corzi (De doctrina christiana, 2, 16, 26).
Ciclul științelor se încheie cu filosofia. Augustin îl sfătuiește pe creștin să folosească fără teamă ideile și argumentele emise de filosofii păgâni, însă numai pe acelea care concordă cu dreapta credință: „Pe de altă parte cei care se numesc ‘filosofi’, dacă s-a întâmplat să spună adevăruri potrivite credinței noastre – și mai ales filosofii platonici16 –, aceste spuse nu numai că nu sunt de temut, ci chiar sunt de revendicat de la ei, ca de la niște posesori ilegali, pentru folosul nostru” (De doctrina christiana, 2, 40, 60).
În linii mari, acesta este programul de studii propus de către Augustin intelectualului creștin care studiază Biblia și dorește să o înțeleagă. Se cuvine să comparăm programul de studii conceput de Augustin cu programul de studii al școlii păgâne, pentru a evidenția asemănările și deosebirile. La o analiză de ansamblu se constată dependența programului augustinian față de tradiția școlară antică. Cu câteva excepții, programul propus de Augustin se identifică cu ciclul artelor liberale (artes liberales) care în antichitate constituiau baza culturii profane. Programul lui Augustin cuprinde aceleași materii ca și ciclul artelor liberale; în fruntea listei este menționată gramatica, iar alături de ea, științele a căror predare se asocia în mod tradițional cu comentarea autorilor: istoria, geografia, istoria naturală, fizica; gramaticii i se adaugă celelalte șase arte liberale: retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia și, ca o încununare a tuturor acestora, filosofia.
Așadar, constatăm că Augustin a modificat în mică măsură programul educației păgâne. El introduce studiul limbii ebraice alături de cel al limbii eline; în plus, elimină studiul clasicilor. Augustin recomandă științe ca retorica, astronomia, geometria, muzica, deși acestea sunt inutile pentru exegeza biblică. El nu amintește dreptul care ar putea să-i folosească intelectualului creștin mai mult decât muzica în studiul biblic. Faptul că Augustin înregistrează aceste științe în programul său demonstrează că el se dovedește tributar tradiției școlare păgâne. Influența tradiției școlare păgâne se dovedește a fi și mai evidentă în privința modului cum trebuie studiate aceste discipline: Augustin nu recomandă un studiu temeinic; regula fundamentală ce trebuie să fie urmată de către discipolii săi este ne quid nimis („nimic prea mult”). Poziția lui Augustin se încadrează în tendința tipică pentru o epocă mai puțin creatoare și care pune accentul pe alcătuire de repertorii, rezumate și manuale. În acest punct, Augustin răspunde unei necesități a vremii sale. Căci Antichitatea târzie a fost o epocă a manualelor normative și a creațiilor culturale standardizate17.
Ca și educația literatului antic, cultura pregătitoare concepută de Augustin are un caracter perfectiv; ea nu contribuie la formarea activă a inteligenței, ci reprezintă mai degrabă o acumulare de cunoștințe cu aplicare practică. Cultura pregătitoare prezentată în De doctrina christiana este opusă oricărei ambiții științifice și se menține la nivelul foarte modest la care se aflau școlile de gramatică în Antichitatea târzie.
Lucrarea De doctrina christiana s-a bucurat de o deosebită apreciere de-a lungul Evului Mediu; începând din secolul al VI-lea p. Chr. ea a figurat în programul de studii al școlilor mânăstirești. Abatele Eugippius, fondatorul mânăstirii Lucullanum, a cuprins în excerptele destinate instruirii călugărilor săi numeroase pasaje din cartea a II-a a lucrării De doctrina christiana. El nu a omis capitolul în care Augustin subliniază legitimitatea studiilor profane pentru interpretarea Scripturii. De asemenea, Eugippius a reluat pasajele referitoare la utilitatea științelor profane (științele naturii, matematica, muzica, dialectica, elocința) pentru cărturarul creștin, remarcând deopotrivă inutilitatea astrologiei. În schimb, el nu reține din programul de studii conceput de Augustin pasajele care privesc studiul limbilor biblice (greaca și ebraica), istoria, fizica și astronomia. Grație activității lui Eugippius, mănăstirea de la Lucullanum s-a distins ca un important centru de cultură religioasă18.
Lucrarea întreprinsă de abatele Eugippius la Lucullanum a prefigurat proiectul lui Cassiodor de a înființa un centru de înalte studii religioase. După 550 p. Chr. Cassiodor a întemeiat mânăstirea de la Vivarium care s-a afirmat ca primul centru creștin de studii superioare din Occident19. Eforturile intelectuale ale călugărilor de la Vivarium vizau studierea Sfintei Scripturi. Metodele exegetice ce trebuiau aplicate la studiul Bibliei au fost cele enunțate de Cassiodor în cunoscuta sa lucrare Institutiones; ele sunt identice cu cele pe care Augustin le-a formulat în De doctrina christiana, lucrare pe care Cassiodor o cunoștea foarte bine și din care fără îndoială că s-a inspirat. În opinia lui Cassiodor, cultura profană era de un mare folos pentru înțelegerea Scripturii. De aceea el le cerea călugărilor să facă apel la cărțile profane în lucrările lor de exegeză20.
În secolul al VIII-lea p. Chr. Rabanus Maurus (776-856 p. Chr.) a compilat cărțile II-IV din De doctrina christiana în lucrarea sa De clericorum institutione destinată instruirii clericilor; în această lucrare Rabanus Maurus raporta întreaga știință la adevărurile religiei21.
Programul de studii conceput de Augustin este tributar în mod cert conținutului și metodelor educației clasice. S-a afirmat pe bună dreptate că: „în cartea a II-a din De doctrina christiana se discută modalitățile de asimilare, în spirit creștin, a culturii păgâne. Paideia clasică greco-latină este considerată drept o propaideia, un ansamblu de elemente pregătitoare pentru studiul Bibliei, cartea de căpătâi a creștinilor”22. Augustin evidențiază toate științele și tehnicile didactice aparținând culturii profane care sunt de folos intelectualului creștin dornic să-și consacre eforturile studierii Bibliei. De doctrina christiana a constituit programul de bază al culturii propedeutice pentru intelectualul creștin de-a lungul Evului Mediu, oferind un model de abordare a textului sacru. Însă ea își păstrează chiar și astăzi actualitatea.
Résumé
Pour la première fois, Saint Augustin a conçu un programme d’études superieures chrétiennes dans sa oeuvre De doctrina christiana. Le traité De doctrina christiana offre à l’intellectuel chrétien quelques régles d’interprétation de la Sainte Écriture.
Le but d’Augustin était de fournir une méthode d’interprétation de la Sainte Écriture soit pour l’intelligence du texte même, soit pour l’exposé des résultats acquis. En ce qui concerne le programme d’éducation chrétienne d’Augustin, H. I. Marrou affirme: „Pour la première fois nous voyons exposé un programme d’études superieures qui constitueront une formation complète de l’esprit et qui sont conçues uniquement en fonction du but religieux que le christianisme assigne à la vie intellectuelle” (Saint Augustin et la Fin de la culture antique, Ed. Humanitas, București, p. 325).
Le programme d’études conçu par Augustin est tributaire au contenu et aux méthodes de l’éducation classique.