Orașul cărășan de pe râul Sebeș este atestat ca vechi centru episcopal al ortodoxiei bănățene încă din secolul XI, construindu-și și o identitate imuabilă în mentalul colectiv regional și, totodată, un prestigiu incontestabil în fața celorlalte denominațiuni religioase.1 Viața bisericească din Episcopia Caransebeșului a fost opresată în devenirea ei istorică, atât din cauza factorilor politici, cât și a celor de natură intrinsecă.
Ca să beneficieze de anumite privilegii confesionale, românii bănățeni s-au alipit de sârbi, fapt ce a determinat ca, un anumit timp, să fie sub jurisdicția ierarhiei ilirice – mutarea scaunului vlădicesc de la Caransebeș la Vârșeț, în anul 1785.2 Chiar dacă era vorba de o stăpânire frățească – românii din părțile ungurene și bănățene, din prudență, ca să evite uniatismul, s-au pus sub obrocul privilegiilor acordate sârbilor și au format cu aceștia o singură Biserică3 –, ortodocșii din părțile afiliate eparhiei Caransebeșului și-au regăsit conștiința de sine în fluxul reformismului luminat din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ceea ce face ca, în prima jumătate a secolului următor, să se producă o răsturnare de sens în istoria bisericească a zonei – destrămarea solidarității confesionale în favoarea celei naționale.4
Viena a dat undă verde demersului segregațiunii bisericești, întrucât avea nevoie de români în noua organizare federalistă a monarhiei, iar Pesta încuraja același scop, pentru a contracara opoziția sârbilor nemulțumiți de anexarea la Ungaria.5
Manevrele de culise, dictate de rațiuni politice egoiste, nu au putut obstrucționa convocarea sinodului de la Carloviț din 1864-1865, for bisericesc care a hotărât separarea ierarhică a românilor de sârbi, chiar dacă fostul patriarh Raicici nu a fost de acord cu voința lui Andrei Șaguna.6
Împotriva acestor nepotriviri de poziții, în data de 6 iulie 1865, împăratul Francisc Iosif I emite Diploma de înființare a Episcopiei de Caransebeș și actul de numire ca episcop a arhimandritului Ioan Popasu.7 Deși născut la Brașov, acest ierarh s-a identificat cu idealurile eparhioților săi, demonstrând „reale calități organizatorice, întemeind mai multe așezăminte culturale, și s-a remarcat ca un vajnic apărător al intereselor naționale ale românilor”.8 Cele mai mari dificultăți de ordin administrativ-organizatoric pe care Popasu le-a întâmpinat în efortul de instituționalizare a episcopiei reîntregite au fost despărțirea fondurilor comune cu Biserica Sârbă și, deopotrivă, cele deținute cu Episcopia Aradului.9 Preluarea acestor fonduri a condus la sporirea simțitoare a situației materiale a eparhiei Caransebeșului.
Episcopia, astfel temeluită de Ioan Popasu, s-a dezvoltat continuu sub alți conducători de marcă – Nicolae Popea, Miron Cristea, Iosif Traian Bădescu10 – până când în acest șir se intercalează Vasile Lăzărescu, om al Banatului, născut în comuna Jadani – situată între Vinga și Timișoara – care, printr-un concurs de împrejurări, mută, în 1939, episcopia de Caransebeș la Timișoara.11
Odată cu această rocadă bisericească, foarte multe realități ale Bisericii Ortodoxe din Banat se intervertesc, printre acestea numărându-se și Biblioteca Episcopiei de Caransebeș. Fără nici o supralicitare valorică, această urbe bănățeană a avut obiective culturale de excepție – Institutul Teologic și Pedagogic, academia Teologică, Liceul „Traian Doda”, Seminarul Teologic „Ioan Popasu”, Biblioteca Eparhială ș.a. – care au rămas emblematice pentru istoria națională.12 Toate aceste așezăminte de cultură și învățământ erau alimentate – întru îndeplinirea misiunii lor – cu cărți la kilogram, așa cum a fost donația lui Petru Broșteanu pentru bibliotecile celor două institute din Caransebeș, care „la 28 martie 1900 a expediat din Brașov o ladă cu cărți, în greutate de 198 kg”.13
La începutul anului 1942, profesorul Ioan Nicola deplângea în paginile „Foii Diecezane” că „sunt de tot puțini aceia care știu că în plin centrul orașului Caransebeș există o comoară: da, comoară, cuvântul nu este impropriu. Elevi cu șapca pe sprânceană, domni mai mult sau mai puțin grăbiți, cu pretenții de cultură, defilează zilnic pe stradă, neștiind sau nevrând să știe că doar un zid îi desparte de una din cele mai bine înzestrate biblioteci din țară”.14
Trecătorii – de ieri sau de azi – purtați de alte năzuințe decât cele cultural-spirituale, nu realizează că orice zid ar trebui să-i trezească acel instinct peratologic, care atrage atenția oricui că „ceva este în măsura în care are hotare”15, dar relativismul vieții face ca faptul de a fi să se rezume la „toate cele câte apucă să fie o vreme”.16 Desigur, nu mulți bănuiau că dincolo de această împrejmuire se află locația uneia dintre marile biblioteci românești și că într-o zi poate să nu mai fie, caz în care, la nevoie, se poate naște un acut sentiment al pierderii definitive a unei oportunități garantate odată.
Actul de naștere al acestei biblioteci datează din anul 1865, când s-a reînființat Episcopia de Caransebeș. Ioan Popasu, cunoscut ca un mare bibliofil, nu ezita niciodată să cumpere cărți din banii săi pe seama bibliotecii episcopești.17 După moartea sa, în 1889, aproape 2.000 de volume au rămas în patrimoniul acestei biblioteci, cărți rare, cumpărate de la Viena sau de la Budapesta, procurate de la preoți, din librării și din anticariate.18 Vrednicul său urmaș, episcopul academician Nicolae Popea, a lăsat Bibliotecii Eparhiale – ulterior Biblioteca Institutului Pedagogic, a Academiei și a Seminarului Teologic19 – 300 de cărți, iar arhiereul Filaret Musta a donat aceleiași instituții circa 6.000 de volume din toate domeniile cunoașterii umane.20
Serioasa sa bibliotecă era „un adevărat sanatoriu bibliologic”21, deoarece îngloba cărți eterogene, toate bucurându-se de un tratament egal, fapt ce demonstrează că bibliofilia lui era una eclatantă, rațională, manierată.22
Biblioteca Eparhială și-a îmbogățit rafturile cu cărți și reviste primite de la oameni iubitori de cultură și neam – Iosif Traian Bădescu donează în jur de 500 de volume23; Ilie Curescu, fost președinte al Comunității de Avere din Caransebeș, lasă în seama acestei biblioteci peste 500 de cărți24; Petru Popoviciu, profesor la Institutul Teologic (1879-1885), și colegul său Ioan Nemoianu (1874-1881), o vreme primarul orașului25, nu se zgârcesc să doneze cărți la această bibliotecă renumită; protosincelul Iosif Iulian Olariu (1859-1920) a adus ca obol absolut toate cărțile adunate în perioadele de studii efectuate la Cernăuți, Leipzig, Erlangen, Viena sau tipărite la Caransebeș.26 Elisabeta Doda și Ana Tunea, surorile generalului Traian Doda, au donat toată biblioteca acestui comandant de oști (353 de titluri și 586 de volume) Institutului Teologic-Pedagogic27; căpitanii Demetriu Niculescu și Nicolae Marin, la fel, donează cărți pentru treburile eparhiei, mai precis, „Societății de lectură Ioan Popasu”28 ș.a.
Nu omitem faptul că fondul de carte al acestei biblioteci s-a mărit simțitor și prin producția de carte a Tipografiei Diecezane, care se întinde pe durata a peste șase decenii (14 decembrie 1885 – 1 mai 1949, când se transferă la Timișoara).29
După desființarea Academiei Teologice (1948) și a Episcopiei Ortodoxe a Caransebeșului (1949) – efectul de bumerang al instaurării regimului comunist30 – Biblioteca Eparhială din Caransebeș va fi surghiunită în capela episcopală, fără ca cineva să o aibă în custodie31, asta după ce i-au fost confiscate rafturile și dulapurile, precum și „vreo 400 bucăți cărți literare cari le-a reținut pentru ei Școala de Ucenici”32. Celelalte cărți, salvate de epurările succesive, erau, în anul 1962, rânduite „în dulapuri și inventariate în catalogul mare primit de la Arhiepiscopie”33. Directorul Seminarului Teologic din Caransebeș (deceniul 7 a secolului XX), Zeno Munteanu, care „a păzit cu strășnicie și cu mult curaj biblioteca aceasta de «trupele eliberatoare sovietice», dormind sub poarta instituției”34, raporta autorității bisericești de la Timișoara că, o mare problemă creată este și biblioteca refugiată a Seminarului Teologic din Chișinău, care „era depozitată în lăzi în capela Internatului”, fiind inventariată de Dimitrie Băloni și Proca Arhip.35 Deoarece preconizatul voluntariat al profesorilor de Teologie nu a dat rezultatul dorit de Departamentul Cultelor, Centrul Eparhial din Timișoara a angajat temporar pe preotul Andrei Adam, ca să finalizeze „în termen cât mai scurt” lucrările din Bibliotecă.36 Ajutat cu de-a sila de preoțimea districtuală, acesta termină inventarierea cărților în data de 28 mai a.a.37, constatându-se „lipsa unor cărți”, fapt inexplicabil – biblioteca a mai fost ordonată în anii 1946-1947 de către preotul catedral Igor Jechiu, transferat ulterior în parohia Ivești, raionul Buzău – existând presupoziția că oarecine ar fi forțat ușa, după susținerea administratoarei reședinței eparhiale, Clara Geiszller.38
Comisia de inventariere – Zeno Munteanu, directorul Seminarului Teologic, protopopul Dimitrie Grama și preotul Adam Andrei – consemnează în Procesul-Verbal din 2 iulie 1962 titlurile cărților dispărute, în număr de 185.39 Plimbată prin mai multe domicilii, desigur că a această Bibliotecă nu a rămas fără pierderi irecuperabile.
Indiscutabil, valoroasă, fără pereche între bibliotecile din Banat40, Biblioteca Eparhială din Caransebeș a renăscut din cenușă, de fiecare dată, ca Pasărea Phoenix, fiind un miraculos vehicul cultural-științific în Timp și Spațiu.
Résumé
En partant de quelques documents d’archives, qui fournissent des renseignements concernant la Bibliothèque du vieux Evêché de Caransebeș, cet étude se propose à recomposer, moyennant les particules retrouvées, l’état de fait d’une institution qui a contribué, d’une manière majeure, à l’éduction de l’esprit national dans la province roumaine Banat.