Neîndoielnic, o asemenea apariție editorială va beneficia de strecurătoarea deasă a criticii de întâmpinare, deoarece cei doi mari interbelici – Nichifor Crainic și Nae Ionescu – pare-se, fuseseră puși la locul cuvenit, după o taxonomie pioasă, când iată vine un nedeghizat demolator de mituri și îi re-pune în discuție, privindu-i prin ocheanul postmodernității incitatoare la demersuri non-polifonice.
Cu o răbdare ce te scoate din sărite, Viorel Marineasa – scriitor, jurnalist și universitar – începe tocatul mărunt al publicisticii „îndrumătorului religios” Crainic și a filosofului Nae Ionescu, încercând să stoarcă în teascul hermeneutic seva noetică a acestora. Preocupat indeniabil de „luarea la bani mărunți” a amintitei perechi de nume de rezonanță în cultura românească, autorul își împarte lucrarea doar în două secțiuni: I. Între o tradiție supralicitată și o modernitate diortosită și II. Filosofia statului. Citarea prealabilă a celor două titluri ne-ar face să răsuflăm ușurați că ne aflăm în fața unei lecturi lejere, însă între aceste limanuri, se interpune un șirag de 126 – sper să nu fi greșit numărarea – subpuncte, care, ca o adevărată frescă, ne conturează, treptat-treptat, icoana nepoleită, dar veridică a iluștrilor bărbați. Este greu, însă nu imposibil, să faci slalom printre aceste borne epistemologice, mai ales că, după străbaterea lor, poți să primești un certificat de inițiat în tainele Tradiției – nu pierdem din vedere nici conotația supratemporală a conceptului.
Contextul socio-cultural al globalizării și al „modernizării reflexive” (Ulrich Beck, Anthony Giddens, Scott Lash ed. Reflexive Modernisierung: eine Kontroverse, Frankfurt a. m. 1996) reclamă o reevaluare critică a „câmpului terminologic” cu instrumentele metodologice recente ale științelor umane.
Viorel Marineasa execută o încercare limitată, fără ifose exhaustiviste, să-i decontextualizeze pe Nichifor Crainic și pe Nae Ionescu, ambii captivi în păstoasa inter-tradiționalitate românească, ca mai apoi să-i axiologizeze, în-afara împovărătoarei umbrele a Tradiției (Horbert Hintersteiner, Către o depășire a tradițiilor, trad. de George Bratușca, Cluj-Napoca: Dacia, 2003). Practic, le-a dezlipit la amândoi eticheta de tradiționaliști și îi aprofundează fără nici un fel de prejudecată.
Întru consacrarea gândirismului și, îndeosebi, în conturarea doctrinei statului etnocratic, Crainic glosase în chip nesățios pe teme antisemitice și antieuropeniste (15). Încununându-se ca patriarh nehirotonisit, el devine „îndreptător al ortodoxiei altora” (18), admonestându-l dur pe Nae Ionescu – cu care se aflase de aceeași parte a baricadei – pentru deficiențele doctrinare din cursul inaugural Funcțiunea epistemologică a iubirii. Nu se dă în lături nici de la elogierea „marilor state totalitare”, care au rolul de reglare sociologică a orașelor și a satelor, reîntorcând populația la „vigoarea primară” (19).
Paginile cărții lui Viorel Marineasa sunt presărate cu nume de mari filosofi – Ernst Mach, Roberto Ardigò, Spencer, Littré, Du Bois-Reymond, Wilhelm Förster, Max Scheler, Hermann Bahr, Emile Boutroux, Eduard Zeller, Nietzsche, Fouillée, Gianni Vattimo, Keyserling, Berdiaev, Gundolf, Descartes, Walter Bathenau, René Guénon, Francis Bacon, Massis ș.a., fapt pentru care este nevoit să șarjeze într-o manieră interdisciplinară, demonstrând, cu asupra de măsură, că domină teritorii extinse de cultură.
Fiecare subiect – Nichifor Crainic și Nae Ionescu – este tratat nediscriminatoriu, în modul cel mai obiectiv posibil. Ca un adevărat diagnostician, folosind o alchimică „substanță de contrast”, fiecărui protagonist îi sunt evidențiate particularitățile, iar mai apoi, printr-o încercare de sinteză, ne sunt reliefate „părțile comune”, similitudinile.
Partea a doua, Filosofia statului, începe cu un subcapitol ce-l denumește pe Dostoievski „Un Dante al Răsăritului”, pentru că s-a opus ca Biserica Ortodoxă Rusă să devină ca Vaticanul, Biserică și Stat. Paradoxal, orientarea autohtonizantă a lui Crainic era permeabilă la sugestii neorientale – Léon Daudet, Charles Benoist, Jacques Maritain, Henry Massis ș.a., căci altminteri, aritmetica statului etnocratic era neconvingătoare. Acrimonios, Crainic remarcă faptul că, deși „se reazimă totuși pe principiul armoniei sociale, în corpul doctrinei liberale, Biserica nu ocupă măcar locul unei molecule” (161). Ceea ce în Trecut fusese splendoare, acum totul era paragină și uitare, Biserica ajunsă pradă a „politicianismului pângăritor” (162). Ca să răscumpere demnitatea Biserici Ortodoxe Române, el devine navetist politic – Pardidul Naționalist-Democrat al lui Iorga, Partidul Poporului al lui Averescu, Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național Creștin, Totul pentru Țară –, folosindu-se, în realizarea idealului, de tineretul abandonat de „România democratică”, singurul eșalon prin care se putea regenera națiunea (164-165). Reușește să facă un târg politic între Liga Apărării Național Creștine a lui A.C. Cuza cu Partidul Agrar al lui Octavian Goga, rezultând Partidul Național Creștin – Iași, iunie 1935 – triumvirat care nu a fost însă longeviv (168), din cauze principiale.
Democrația – căreia îi opunea demofilia – în vizionarismul pontifului etnocrației, „e un simplu moft numeric”, se trage din crimele și ateismul Revoluției Franceze, e de inspirație masonică ș.a.m.d. (176), ori, o asemenea gândire nu poate fi aplaudată, după canoanele contemporaneității. Programul său centralizat-totalitar „a inspirat copios ideologia, organizarea și instituțiile regimurilor dictatoriale ce au urmat” (18). Pentru a convinge lectorul de monstruozitatea ideologică a lui Crainic, autorul include un Compendium la dispoziția posterității, în care se folosește de câteva extrase din Sorin Alexandrescu, Ion Solacolu, Keith Hitchins, Vladimir Tismăneanu, Victor Neumann, Urs Altermatt, Adam Michnik, toate dezghiocând tarele etnocratismului (182-184).
Nae Ionescu, filosof socratic, atunci când discută în publicistica sa despre organizarea statală existentă, se ferește să dea soluții tranșante (185). Adversar consecvent al liberalismului și al democrației parlamentare, el tatonează sistematic posibilitățile de o impune un „alt model politic, diametral opus” (187). Fără a-i păsa de compromitere, Nae Ionescu era pentru monarhia absolută de drept divin și pentru întoarcerea prințului Carol (189), pedalând între Stânga și Dreapta, care îi produceau o „seducție egală” (197).
Critica modernității pleacă, la el, de la statutul ingrat al Bisericii Românești, aceasta fiind „de la 1860 încoace la remorca statului laicizat” (201). Ea și-ar reintra în drepturi, numai dacă ar recurge la „soluții eroice și radicale”. Publicistul nu rămâne consecvent, având reveniri și recaligrafieri, luând poziție în funcție de împrejurările momentului (203). Astfel, făcând spectaculoase meandre în zona politicului, Nae Ionescu trece, cu nonșalanță, de la conceptul de stat țărănesc, colorat mussolinian, la ideea de dictatură regală, pentru ca apoi, dezamăgit de prestația celor ce trebuiau să traducă în fapt proiectele sale de structurare statală, să devină, din suporter fervent, un temut adversar al acestora (204).
Concluziile sunt cât se poate de lămuritoare – fără nici un dura-vura – „După lecturi, în sfârșit, consistente din Nichifor Crainic și din Nae Ionescu, în condiții de libertate, ba chiar mai mult decât atâta, consumând supradoze cu consecințe imprevizibile, trebuie să recunoaștem că interesul nostru pentru cei doi autori a rămas strict profesional. De fascinație, nici vorbă. Dacă nu ne-ar fi teamă că vom cădea în patetism, am pomeni despre oroare”.(252).
Franchețea cu care Viorel Marineasa își argumentează demersul critic și curajul de a da cu tifla în cele două catedre ale naționalismului românesc, nu-l urcă deloc pe rampa înfumurării generatoare de encomioane, ci dimpotrivă, îl coboară în subsolul smereniei imune la gratulare, mulțumit nevoie-mare, că nu a interpretat doar o manea eseistică, ci a compus cu tact o demnă de luat în seamă Simfonie.