Curente și tendințe noi în teologia dogmatică contemporană

De la începutul secolului XX și până în prezent, teologia dogmatică creștină s-a confruntat cu mai multe tendințe și orientări teologice în realizarea unui proces de înnoire eclesială¹. Unele curente teologice au avut o influență benefică și pozitivă asupra procesului teologic. Alte tendințe teologice contemporane însă, au denaturat esența teologiei și, mai ales, discursul teologic.

I. Sinteza neopatristică

Curentul teologic neopatristic are la bază două teorii: teoria dublei pseudomorfoze și renașterea patristică, sau reîntoarcerea la surse și la Părinții Bisericii.

a) Teoria dublei pseudomorfoze a fost prezentată prima dată de părintele G.Florovsky la primul Congres de Teologie de la Facultatea din Atena în anul 1936². Această teorie a fost acceptată ulterior de toți discipolii părintelui Florovsky: I. Romanidis, I. Zizioulas, P. Nellas, A. Schmemann și chiar de alți teologi contemporani³.

Părintele G. Florovsky susține că în perioada postbizantină teologia și spiritualitatea ortodoxă au suferit o dublă pseudomorfoză, marcată de influențele apusene catolice și protestante⁴. Această perioadă, numită de părintele G. Florovsky „captivitatea apuseană a teologiei ortodoxe”, cuprinsă între secolele XVI-XX, s-a caracterizat prin promovarea teologiei scolastice în școlile de teologie ortodoxă și printr-o discrepanță evidentă între teologia oficială și spiritualitatea ortodoxă⁵. În Bisericile Ortodoxe slave, română și elină facultățile de teologie au fost create după modelul occidental catolic, manualele și catehismele ortodoxe au avut drept model cărțile teologice apusene, încât chiar și Mărturisirile de credință sau cărțile simbolice, considerate documentele teologice oficiale ale Bisericii, au fost rezultatul tributar al influențelor teologiei apusene⁶.

În tratatele și manualele de teologie ortodoxă au existat mai multe influențe scolastice cu privire la dogmele ortodoxe:

• adoptarea „esențialismului catolic” în planul triadologic, pe baza schemei tomiste, prin scindarea ființei de persoană și a învățăturii despre Dumnezeu-Unul și Dumnezeul trinitar⁷;
• absența doctrinei despre energiile necreate și a teologiei palamite⁸;
• separarea lui Dumnezeu de om și cosmos⁹;
• supradimensionarea revelației naturale pe baza datelor științifice și a argumentelor raționale¹⁰;
• separarea persoanei lui Iisus Hristos de iconomia Sa¹¹;
• supraevaluarea teoriei anselmiene prin accentuarea unilaterală a jertfei lui Hristos și a satisfacției divine¹²;
• separarea iconomiei lui Hristos de lucrarea Duhului Sfânt¹³;
• izolarea mariologiei de hristologie¹⁴;
• reducerea Bisericii la o simplă instituție și societate umană¹⁵.

În pofida faptului că această teorie susținută de părintele G. Florovsky a fost acceptată de majoritatea teologilor contemporani, există și poziții critice ale acestei teorii, care o consideră nefondată și nejustificată. De pildă, teologi contemporani ca I. Karmiris, Karl Felmy și Ioan Ică consideră că teologia scolastică nu a modificat substanțial teologia și viața ortodoxă¹⁶.

b) Reîntoarcerea la Părinții Bisericii a reprezentat a doua temă abordată în cadrul Congresului de la Atena din 1936. Părintele G.Florovsky a relansat apelul pentru studierea scrierilor patristice prin celebra frază: Înapoi la Părinți! Acest program neopatristic era constituit din trei elemente fundamentale: 1. studierea și traducerea operelor patristice; 2. elinismul – etosul bizantin – revenirea la arta, muzica, pictura, cultura și icoana bizantină; 3. congenialitatea patristică¹⁷. Teologii Bisericii trebuie să continue duhul Părinților și să gândească la măsura Părinților Bisericii. Cu alte cuvinte, nu ajunge numai o reiterare sau o simplă lectură a operelor patristice, ci este nevoie de o continuare și aplicare a gândirii patristice într-un spirit creator¹⁸. În Biserica Ortodoxă Română exponentul de marcă al teologiei patristice este părintele D.Stăniloae.

Contribuția lui neopatristică poate fi rezumată în patru puncte teologice:

1. redescoperirea teologiei palamite și a doctrinei despre energiile necreate¹⁹;
2. dezvoltarea hristologiei pentru a reliefa importanța teologiei persoanei și a comuniunii²⁰;
3. realizarea unei viziuni unitare teologice pe baza tripticelui dogmatică- spiritualitate- liturgică²¹;
4. importanța Filocaliei ca model teologic și antropologic pentru purificarea, iluminarea și desăvârșirea ființei umane în Hristos²².

II. Teologia prezentului

Mulți teologi laici, dar și clerici, adepți ai teologiei prezentului, consideră că epoca Părinților s-a încheiat și că teologia monahală este perimată și depășită. De aceea, în locul acestei teologii patristice trebuie să se elaboreze o teologie biblică, sacramentală, orientată spre viața de familie și spre problemele sociale²³. În cadrul acestei teologii, trecutul nu are nici o valoare teologică, deoarece Biserica trebuie să rezolve problemele prezentului și ale viitorului, referitoare la lumea și societatea contemporană²⁴. În teologia prezentului se încadrează problema ecologică, secularizarea, ecumenismul, bioetica, globalizarea, asistența socială, teologia politică, relațiile Bisericii cu statul, politica de integrare europeană. Fără îndoială, aceste probleme vor trebui dezbătute din punct de vedere teologic. În plus, Biserica trebuie să ofere soluții viabile și răspunsuri concrete societății și lumii contemporane. Considerăm, însă, că aceste probleme nu sunt centrale și fundamentale în teologie, mai ales dacă nu sunt abordate dintr-o perspectivă patristică, dogmatică.

„În cadrul acestei tendințe este de la sine înțeleasă mutarea centrului greutății de la teologie la antropologie și societate. Biserica va trebui să uite de trecut și să se identifice în mod hotărâtor cu luptele prezentului, prevăzând în paralel perspectiva viitorului. Libertatea persoanei este cea mai importantă caracteristică prin care aceasta își caută poziția ei în societatea contemporană. Părinții Bisericii nu au loc în teologia contemporană. În consecință, putem să vorbim despre sfârșitul epocii Părinților. Istoria sau referirea la istorie nu are nici o valoare în măsura în care trecutul nu poate să influențeze în mod viu prezentul. Biserica Ortodoxă și teologia sunt nevoite să fie prezente în problematicile contemporane cu soluții potrivite și în mod cert să nu fie bazate pe teologia patristică”.²⁵

Reprezentanții acestui curent filozofic și teologic sunt Sava Agouridis, P. Trembelas și Petru Rezuș²⁶. Ideile fundamentale ale acestui curent sunt:

• reducerea dogmelor Bisericii la epoca Sinoadelor Ecumenice²⁷;
• respingerea și condamnarea teologilor filocalici și a Părinților mistici ca Dionisie Areopagitul, Simeon Noul Teolog și Grigorie Palama²⁸;
• dezvoltarea unei teologii unilaterale, bazată pe raționalism și umanism²⁹;
• crearea unei teologii noi, redusă la problemele sociale contemporane³⁰.

Această tendință teologică este unilaterală și se caracterizează prin secularizare și relativism teologic.

III. Teologia neo-ortodoxă

Apelativul de neo-ortodocși³¹ a fost atribuit teologilor H.Yanaras, P. Vasiliadis, A. Schmemann, N. Affanasiev și I. Zizioulas. Această pleiadă de teologi adoptă teologia patristică într-un mod liberal și își fondează discursul teologic pe opoziția față de teologia, cultura și spiritualitatea apuseană. Orientarea neo-ortodoxă s-a dezvoltat în două domenii teologice: ontologia creștină și ecleziologia euharistică. În ontologia creștină, ca urmare a opoziției față de esențialismul apusean (prioritatea și superioritatea ființei față de persoană) s-a ajuns la un hiper-personalism creștin. În acest sens, H.Yanaras creează învățătura despre erotologie³² cu privire la persoanele Sfintei Treimi, iar I.Zizioulas lansează teoria despre ipostasul eclezial³³. Ambele teorii sunt unilaterale și eronate, deoarece ipostasul sau persoana nu poate să existe fără ființă, care conține voința și lucrarea³⁴. În același mod, reprezentanții ecleziologiei euharistice dezvoltă o ecleziologie sacramentală dezarticulată de doctrina ortodoxă și de asceza creștină. În planul spiritualității ortodoxe, reprezentanții acestui curent relativizează dogma ortodoxă, asceza, spovedania și virtuțile filocalice³⁵.

IV. Teologia genitivului

Acest curent teologic are în centru orice eveniment sau obiect de cercetare care vrea să fie supus discursului teologic. De pildă, numele acestui curent relevă genitivul sau obiectul care se va cerceta. În acest sens, se poate vorbi despre teologia lumii, teologia societății, teologia politică, teologia naturii, teologia crucii, teologia secularizării, teologia viitorului³⁶. Cea mai cunoscută dintre aceste teologii este teologia politică numită și „teologia eliberării” din America Latină. Teologia eliberării nu avea un caracter eclesial sau hristocentric, ci, dimpotrivă, urmărea eliberarea popoarelor latine de exploatatori și transformarea tuturor instituțiilor pentru crearea unei societăți drepte, egalitare, similară împărăției lui Dumnezeu³⁷.

V. Teologia radicală sau teologia morții lui Dumnezeu

Teologia morții lui Dumnezeu are la bază două surse: filozofia lui Nietzsche și teologia protestantă reprezentată de Paul Tillich și Dietrich Bonhőffer, care făceau referire în scrierile lor la o societate și o cultură fără Dumnezeu. Reprezentanți remarcabili ai acestui curent sunt Thomas Altizer, Paul M. Van Buren și Wiliam Hamilton³⁸. Această tendință teologică s-a dezvoltat pe două planuri: unul teologic și altul cultural. O parte dintre reprezentanții acestui curent accentuau moartea lui Dumnezeu în cultura și societatea contemporană, însă acceptau că există un Dumnezeu transcendent. O altă grupare, mult mai radicală, susținea că Dumnezeu a murit în sens teologic, pentru că nu mai există, iar omul a triumfat, a devenit major sau adult. Potrivit acestor afirmații nu e vorba numai de o absență a lui Dumnezeu din lume, ci de o moarte reală, de o dispariție totală a Acestuia³⁹.

Iisus Hristos este doar un model etic, posibil pentru orice om. În plus, orice om poate deveni Iisus, adică poate lupta cu suferința și poate să îi iubească pe ceilalți. Astfel, „esența creștinismului constă în iubirea față de oameni după exemplul lui Hristos ca om pentru alții”⁴⁰.

Concluzii

• Biserica Ortodoxă a adoptat sinteza neopatristică, considerând-o definitorie și normativă pentru procesul de reînnoire teologică și eclezială.
• Teologia Bisericii se îndreaptă și spre problemele contemporane, însă fără ca să-și piardă caracterul eclesial și hristic. Ea rămâne și este actuală în măsura în care continuă spiritul apostolic și patristic al Bisericii vechi.
• Teologia morții lui Dumnezeu și teologia genitivului sunt forme denaturate ale teologiei contemporane dat fiind faptul că se trece de la teologie la antropologie și sociologie. În acest sens, în centrul discursului teologic nu se mai află relația dintre Dumnezeu și om, ci doar problemele lumii contemporane.

RÉSUMÉ

Dans cette étude on présente les courants principaux de la théologie chrétienne moderne, qui ont influencé la théolgie orthodoxe ou qui ont provoqué la théologie pour un renouvellement du discours théologique.

Le premier courant nommé la synthèse néopatristique milite pour un retour de la théologie à la théologie patristique et pour une corrélation de la théologie avec la spiritualité, ainsi qu’une libération de la théologie des influences de la théologie scolastique.

Le deuxième courant de la théologie du présent met en avant une théologie sécularisée, adaptée aux problèmes religieux contemporains. La théologie du génitif est une théologie politique-sociale sans une base christologique et ecclésiale.

La théologie néoorthodoxe, axée sur l’ontologie chrétienne et l’ecclésiologie eucharistique, essaie une adaptation de la théologie patristique à un aggiornamento orthodoxe.

La théologie de la mort de Dieu est une théologie sécularisée de la culture et de la civilisation moderne ou un christianisme sans Christ.

L’Église Orthodoxe plaide pour la mise en avant de la théologie patristique, qui devient normative et représentative pour la spiritualité orthodoxe.