Director al Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” Bihor din Oradea, Constantin Mălinaș își tipărește teza de doctorat cu titlul de mai sus, susținută în data de 9 martie 2001, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, în condiții grafice excepționale, restituind culturii românești moderne dimensiunea exactă a iluminismului din Transilvania, prin focalizanta personalitate a filologului Ioan Corneli. Numele acestuia se regăsește în bibliografia Lexiconului de la Buda, 1825, „unde i se atribuie în prefață o contribuție de autor, care nu a fost întotdeauna luată în seamă, sau chiar a fost uneori contestată” (5).
Oradea – oraș de acțiune luminată a episcopilor cărturari Moise Dragoș, Ignatie Darabant și Samuil Vulcan – se cădea să-și onoreze prestigiul cultural printr-un „studiu compensatoriu, necesar și motivat,” despre oamenii de excepție, la loc de frunte aflându-se umanistul, dascălul și teologul Ioan Corneli.
Lucrarea are o structură propice complementarității, căci de la pagina 79, când autorul începe a diseca „Opera filologică a lui Ioan Corneli”, întreprinde o catabază, mai pe românește, o coborâre în textualitatea corneliană, la care se adaugă, de la pagina 140, un număr de 10 „anexe filologice” – piese găsite în arhivele și bibliotecile din Oradea, Cluj-Napoca și Budapesta. Faptul că acestea sunt puse la dispoziția oricui, nu este un lucru de neglijat, deoarece nu mulți sunt dispuși să-și facă zăbavă și să scotocească depozitele acestor instituții de cultură, știind mai ales, că postmodernitatea își rezervă dreptul tâmp de a „dezintegra și ironiza” orice bună încropire (Steven Connor, Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane, trad. de Mihaela Oniga, București: Meridiane, 1999, pp. 152-161).
Născut la 4 iulie 1762, în satul Coc – în grafia veche, Coch – devenit Țigăreni-Pădureni, în apropiere de Turda, Ioan Corneli, fiu de preot, își continuă studiile, pe când împlinise vârsta de 19 ani, la seminarul Sf. Barbara din Viena, trimis de către Episcopia Greco-Catolică de la Oradea, ca bursier al episcopului Moise Dragoș (8). Se subînțelege, că stagiul din capitala Austriei fusese precedat de un alt ciclu de școlarizare – școala primară și cea normală, gimnaziul de cinci ani la Blaj – beneficiind de reforma felbigeriană, ce avea un scop omogenizator, „ca să răspundă la acea unificare culturală, spre care tindea conducerea politică a imperiului multinațional” (9). Limba de predare era latina, iar limba română era folosită doar ca limbă explicativă sau de comentarii. Constantin Mălinaș redă cu lux de amănunte ce însemnau școlile Micii Rome – Blajul –, scop în care ne desfășoară chiar programa școlară (10-12).
La Viena, în paralel cu învățătura de la Seminarul Sfânta Barbara, alumnii erau obligați să frecventeze, timp de cinci ani, și cursurile Universității, care era la mică distanță și pentru care aveau seara oră de ascultare, de discuții și îndrumări bibliografice, acestea sub conducerea „prefectului de studii”, care, în acei ani, era Samuil Micu (13). Grupul de studenți români – mai erau sârbi, croați, slovaci, sloveni și ucraineni – avea ca instrumente de lucru, cel puțin, două lucrări pregătite programatic de către Samuil Micu (15):
- Dissertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam Graecae Orientalis Ecclesiae, 160 p.
- Dissertatio de jejuniis Graecae Orientalis Ecclesiae, 128 p.
Pe lângă acestea, alte asemenea lucrări de teologie, logică sau filozofie, semnate tot de eruditul Micu, au fost tipărite mai târziu sau au rămas în manuscris, servind în orice formă studenților români.
Desăvârșindu-și studiile, Ioan Corneli este hirotonisit ca preot în catedrala din Blaj, la 1 august 1788, după care ajunge capelan la Oradea, iar mai târziu, vicearhidiacon în protopopiatul Crișului și, respectiv, preot în Deda, ca în 1792, să fie numit director al tuturor școlilor românești unite din dieceza Oradea (21). Un aspect foarte clar evidențiat de către C. Mălinaș este abnegația lui Corneli în ridicarea, prin școală, a românilor de ambele confesiuni – uniți și ortodocși (25). Insistența sa în înființarea și construcția de școli românești la sate a deranjat stăpânii de pământ, fiind îndepărtat din această demnitate (29).
Adânc lezat în dignitatea sa de această demitere, este totuși recompensat cu numirea ca cenzor al cărții românești la Tipografia din Buda a Universității Regale din Pesta și, totodată, i se cere a concepe un raport ortografic, în care să ofere puncte de vedere și soluții temeinice pentru alfabetul de utilizat pe viitor de către tiparnița de la Buda în tipăriturile românești (30-31). Nominalizarea persoanei, după moarte lui Samuil Micu, întâmplată în 13 mai 1806, care să-i succeadă în loc, fusese cu cântec, deoarece erau mai mulți pretendenți – Gheorghe Șincai; Petru Maior, recomandat elogios de către Ioan Molnar Piuariu; Ioan Onișor; Michael David, paroh în Ghenetea; Alexius Aaron de Bistra, preot la Verteș; Constantinus Farkas și Ioan Corneli (32). Realitățile fiind atât de dramatice, oamenii, deși atât de valoroși, fiecare în parte, devin niște simple jucării ale sorții, fapt ce nu-l descumpănește pe Constantin Mălinaș, care nu se lasă nici un pic furat de stări subiective, ci își croiește pârtie printre evenimente și își urmează logica ordonatoare. Dacă imparțialitatea trebuie să fie atributul obligatoriu al oricărui cercetător științific, cititorul, mai ales dacă este slab de înger, poate să aibă momente de duioșie, în speță, numirea lui Corneli ca cenzor, îl lasă pe istoricul Șincai „pe drumuri la bătrânețe” (33), ceea ce este posibil să producă efecte lacrimogene pe alocuri.
Disputa iscată în legătură cu vacantarea postului de cenzor de la Tipografia din Buda este dublată de așa-numita „chestiune ortografică”, pornită din mai multe direcții: care sunt literele, alfabetul și ortografia adecvată, ce urmează a fi utilizate în școlile românești; Petru Maior, deși adept fervent al literelor latine, între 1810-1813, își tipărește cărțile cu chirilice; dezavuarea și demontarea literelor chirilice deja începuse, prin Samuil Micu, la Viena, în 1779; cărțile tipărite la Buda erau concepute să servească tuturor românilor din imperiu (36).
Ca să descâlcească acest haos ortografic, Ioan Corneli tratează tema alfabetului chirilic cu detentă științifică, socotind că a fost adoptat după Conciliul de la Florența; face tabloul exhaustiv al literelor, le precizează figura, valoarea și pronunțarea, dar, cu toate acestea, durata lor de timp a expirat (37).
Autorul Constantin Mălinaș trasează, cu mare exactitate, coordonatele de implicare ale lui Ioan Corneli în redactarea și tipărirea cunoscutului Lexicon de la Buda, apărut în 1825. Implicat până peste cap în problema acestui dicționar, Ioan Corneli este din nou chemat să dețină pierdutul post de director școlar al districtului Orăzii – pe care, în condiții de interimat, îl va onora aproape trei decenii – , deși, pe lângă această funcție, mai ocupa câteva: primicerius seu cantor la Catedrala episcopală din Oradea; asesor judiciar la Tabla Comitatului Bihor; arhidiacon pentru Districtul Greco-Catolic Banaticus al Episcopiei Unite de Oradea; cantor, post preluat în 1872 de către canonicul Nicolae Vitez; sacerdos jubilaris (43).
Marginalizat oarecum de urmașul lui Samuil Micu, episcopul Vasile Erdely – numit la 2 august 1842 –, Ioan Corneli primește cu umilință exemplară, la venerabila vârstă de 85 de ani, demnitatea de prepozit și vicar capitular, la care s-au adiționat și însărcinări administrativ-pastorale (49).
Stingându-se din viață în ziua de 3 septembrie 1848, bunurile sale rămân, prin testament, în proprietatea Episcopiei (50). Executorul testamentar, împreună cu o comisie, începe mai întâi cu inventarierea valoroasei biblioteci a lui Ioan Corneli, redactându-se, ulterior, un catalog – document ce constituie „mărturia bibliografică cea mai pertinentă asupra surselor din care s-a dezvoltat personalitatea intelectuală a unuia dintre cei mai învățați oameni ai românilor din epoca Școlii Ardelene” (51). Caietul în care sunt înscrise pe „zece file” cărțile, menționează, în total, 465 de poziții, dar cu greșeli de numerotare; respectiv, un număr de 537 de cărți. Semnalăm un amănunt important din punct de vedere biblioteconomic, anume, rubricatura fiind următoarea: N[ume]rus cur[entus], Desinatio operum, N[ume]rus voluminum, Observationes. Autorul face observația că „nu se trece niciodată locul de tipar; o singură dată apare anul tipăririi (poziția 210: Molitevnic batran 1689). Uneori se dă traducătorul în locul autorului, editorul sau antologatorul”(51-52). Utile sunt informațiile sumare despre „legătură” și „formatul cărții”, deși, zice autorul, „rubricatura nu exprimă după Designatio operum, până pe la poziția 250, după care nu mai apar, iar catalogul este scris tot mai neglijent” (52). Întocmitorii acestui prețios document folosesc o paletă de termeni pentru legătură – uneori prescurtați sau numai sub formă de inițiale: in pelle, gallica, franczband, leder band, leder, halb franczband – legătură numai pe jumătate din piele; papirband, papir, charta, papiroskotes, broschura, brochur – legătură prin broșare; felbont – carte nelegată sau dezmembrată și, de câteva ori, apare termenul pergament. Când s-au referit la format, au folosit litere sau cifre: 16, in octo major, 8°, 8° minor, in 4°, in folio. Catalogul acesta își are o mare valoare utilitară, anume, pe baza lui, au fost facil identificate cărți aparținătoare lui Ioan Corneli, care s-au păstrat în mai multe fonduri și colecții: Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” din Oradea, Biblioteca Episcopiei Ortodoxe Române din Oradea, Biblioteca Institutului Superior Greco-Catolic din Oradea, Arhivele Statului – Filiala Oradea, B.C.U. „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Biblioteca Academiei Române din București. Autorul constată cu adânc regret că, în special, manuscrisele și cartea românească veche s-au distrus, pierderea fiind irecuperabilă.
Paradigmatică ni se pare această afirmație: „... biblioteca lui Ioan Corneli a avut structură enciclopedică de tipul iluminismului transilvănean, cu deschiderile de orizont și limitele instituționale ale acestuia, o structură cât se poate de adecvată îndeplinirii programului de acțiune al școlii Ardelene, cu alte cuvinte, o structură de bibliotecă militantă românească”.
Făcând arheologie în această bibliotecă, Constantin Mălinaș a avut marea surpriză să dezgroape că cea mai veche carte, înscrisă în amintitul catalog, este tipărită în anul 1653, la Haga, sub titlul: De incertitudine et vanitate omnium scientiarium et artium, de Henricus Cornelius Agrippa. Cu certitudine, această carte nu era doar rătăcită în biblioteca sa, ci prezența ei reică denotă „dovadă de orizont, de curiozitate și îndrăzneală intelectuală” la Ioan Corneli.
Îmbucurător este pentru cei cu febrile preocupări bibliotecărești – expresie deosebit de simpatică a lui Constantin Mălinaș – să spere că promisiunea de la pagina 52 va deveni act: „Desigur, nu este posibilă prezentarea acum a peste cinci sute de cărți, de aceea le vom grupa tematic, urmând ca să dăm, cu un prilej viitor, reconstituirea cât mai exactă și completă”.
Cărțile vechi românești – 67 la număr – sunt din secolele XVIII-XIX, fiind tipărite în Ardeal, Ungaria sau peste munți, expresie a unității culturale realizate de o Bibliotecă (53).
Constantin Mălinaș, gândindu-se, desigur, la volumul informativ al cărții, propune identificarea cărților vechi românești și cartea străină – care formează, cantitativ, cea mai mare parte a bibliotecii lui Ioan Corneli (52-59).
Notele sunt amețitoare, întrucât ne pun la îndemână o bibliografie consacrată și recentă, unele -14, 30, 36, 65, 71, 74, 82 – impresionând prin dimensiunea augmentativă.
Opera filologică (79-112) și Anexe-le (140-298) au o valoare intrinsecă, fapt ce îl determină pe Constantin Mălinaș să se abțină de la prea multe comentarii, lăsând acest deliciu specialiștilor. Garnisită cu atâta spuză de date despre iluministul din Bihor, această lucrare se alătură cu cinste altor câtorva cu aceeași tematică, dar vizând alte provincii românești (Nicolae Bocșan, Contribuții la istoria iluminismului românesc, Timișoara: Facla, 1986; Mircea Popa, Aspecte și interferențe iluministe, Timișoara: Editura de Vest, 1997; Nicolae Isar, Principatele române în epoca Luminilor 1770-1830. Cultura, spiritul critic, geneza ideii naționale, Editura Universității din București, 1999, ș.a.)