Cercetător la Muzeul Banatului Montan din Reșița, dar și cadru didactic asociat la Universitatea „Eftimie Murgu” din aceeași urbe, Carmen Albert se impune încă din perioada predoctorală ca un activist de mare forță în câmpul atât de complex al istoriei și sociologiei, circumscrise, mai ales, Banatului.
Acest întâi volum – ca și cele ce vor urma – sunt o „soluție de continuitate” la teza de doctorat Cercetarea monografică în Banat (1859-1948), Reșița: Modus P.H., 2002, întrucât Institutul Social Banat-Crișana, înființat la 21 mai 1932 de către primarul de atunci al Timișoarei, C. Grofșorean, ca un centru de documentare asupra românilor din Banat, dar și acelor din afara granițelor României Mari, cum erau cei din Iugoslavia, avea în sfera sa de activitate, cu precădere, cercetarea de tip monografic, după modelul școlii lui Dimitrie Gusti. Trebuie spus, că această instituție din Vest a suplinit categoric și absența unei Universități, așa cum exista în alte orașe ale țării. La ședința de constituire s-au supus aprobării și statutele, din care rezultă cu claritate scopul propus:
- să cerceteze problemele științelor sociale privitoare la stare socială a regiunii de-a lungul frontierei de Vest;
- să procure membrilor săi și oricărei alte persoane care s-ar interesa de asemenea chestiuni studiile și lucrările științifice întreprinse de secțiile sale, precum și să le înlesnească cercetarea materialului informativ, statistic și documentar, aflat în biblioteca și arhiva sa;
- să contribuie la răspândirea cunoștințelor sociale, folcloristice, artistice, tehnice și studii literare fără nici un scop lucrativ.
Sporind continuu numărul membrilor, în anul 1934, Institutul avea deja șase secții:
- politică socială și sociologică 51
- medico-socială 29
- culturală și artistică 56
- urbanistică și administrativă 21
- minoritară 33
- economie, finanțe, tehnică, agrară 26
Desigur că, pe parcurs, s-au deschis secții noi, de mare interes public – industria casnică, etnografică și istorică.
Sub oblăduirea Institutului Social Banat-Crișana, începând cu anul 1934, demarează seria cercetărilor monografice - Belinț, Sârbova, Pojejena, Ohaba-Bistra, plasa Bozovici și Naidăs.
Volumul, în speță, reunește documentele privind campaniile monografice din Valea Almăjului – 1939 și de la Naidăș - 1942. Fiecare secțiune este precedată de câte o listă a documentelor, care, chiar la o lectură fugitivă, îți poate furniza o seamă de indicii asupra conținutului acestora.
Așa cum precizează Nicolae Dolângă în cartea sa Țara Almăjului. Studiu monografic, Timișoara: Mirton, 2000, „Depresiunea intramontană a Nerei, numită în zorii Evului Mediu Țara Almăjului, este situată în sudul Banatului românesc, străjuită de munții: Semenic, Aninei și Almăjului – aceștia din urmă formând pe partea opusă Cazanele Dunării” (5). Ținutul Almăjului se particularizează prin câteva unicate: Cheile Nerei și Minișului; morile de apă de pe Cheile Rudăricii, ce se constituie în cea mai mare rezervație mulinologică din sud-estul Europei; perimetrul arheologic de la Grădiște, în hotarul Dalboșețului; floră de tip mediteranean – păduri de liliac și trandafir sălbatic, alun turcesc, smochin, cărpinița, fag oriental; cele șase sate cehe – Eibental, Bigăr, Sfânta Elena, Gârnic, Ravenska și Șumita (idem).
Cele 129 de documente publicate de Carmen Albert, care relevă campania monografică efectuată în satele și comunele din plasa Bozovici – Valea Almăjului – vin să completeze cu prisosință cunoașterea despre această geografie fizică, economică, culturală, socială și spirituală. Unele documente redau date ce produc vrând-nevrând seisme în orice conștiință pavată cu normele moralei creștine. Sentimentul religios este destul de anemic, deoarece „Bisericile sunt foarte puțin cercetate de credincioși, deși în toate duminicile piețele comunelor sunt pline de săteni, cari stau la sfat. Tineretul nu cercetează aproape deloc bisericile, afară de acei cari sunt obligați ca străjeri sau premilitari” (39). Faptul acesta, constatat prin mijloace științifice, ne face mai îngăduitori cu fenomenul de descreștinare accentuată, cu care se confruntă postmodernitatea, întrucât vedem că germenii disolutivi în ceea ce privește starea de religiozitate a românilor bănățeni există și în lumea tradițională.
Un interes cu totul aparte îl suscită cele 14 răspunsuri ale comunelor la chestionarele ordonate de Prefectura Județului Caraș (57-98). Din punct de vedere cultural, doar două comune sunt mai răsărite: Bozovici, unde „se găsește o Casă Națională, proprietatea bisericei ortodoxe, compusă dintr-o sală mare pentru spectacole, una sală de bibliotecă și una cameră pentru repetiții a corului vocal bisericesc. La Casa Națională este instalat un dinam pentru lumina electrică furnizând curent bisericii și Casei Naționale” (93) și Lăpușnicul Mare, care, la fel, are la Casa Culturală „o bibliotecă destul de mare, un dispensar medical, unde în fiecare luni medicul de circumscripție dă consultări, baie populară. Casa Culturală are instalat un dinam furnizând curent în școală, biserică și pe stradă”. (97) Consemnăm că în volum mai sunt incluse și un număr de 17 chestionare administrative, care ilustrează serviciile administrației locale, precum și două – nr. 1 și nr. 2 – asupra judecătoriilor comunale.
Partea a doua – Campania monografică de la Naidăș, 1942 – înregistreză doar 25 de documente, dintre care, în jur de 4, atrag atenția – nu că celelalte ar fi neimportante -10, 11,22, 23.
Comuna Naidăș, situată pe valea Nerei, la marginea de vest a munților cărășeni, între Biserica Albă și Sasca Montană, a prezentat un interes deosebit pentru echipa monografică, „fiindcă în acest sat sunt ascunse străvechi tradiții românești și un folclor de o valoare incomparabilă” (313). Aici „s-a înjghebat cea dintâi orchestră țărănească cu arcuri”, faimoasa „bandă a lui Romul Pitic” (314) și s-a întreținut „sentimentul național neclintit” (323). Raportul etico-juridic, întocmit de C. Grofșorean (375-391), ne dezvăluie foarte multe date istorice, demografice, sociale, culturale și spirituale ale comunei Naidăș și nu mai puțin ale împrejurimilor, subliniind deznaționalizarea și denatalitatea. Traian Birăiescu (1890-1946), colaborator de seamă al Institutului Social Banat-Crișana, descrie cifric – în tabele și tablouri – realitatea din Naidăș, în multidimensionalitatea sa. El preconiza o anchetă separată aici, „menită să stabilească la fața locului cauzele cari fac ca sectele să prindă rădăcini în satele noastre bănățene și să se poată menține” (374). Concluzia sa finală este una moderat optimistă, căci „în ciuda deficienței demografice a Banatului, satul își păstrează vigoarea sa” (392).
Campaniile monografice bănățene, inițiate de Institutul Social Banat-Crișana – copie fidelă a cercetării sociologice gustiene – s-au îndreptat, îndeosebi, asupra satului, din simpla rațiune că acesta „ca formă de comunitate umană reprezintă realitatea ontologică fundamentală a societății românești”. (Constantin Țăran, Modernizare și reconstrucție în satul românesc, Timișoara: Augusta, 2000, p. 155).
Carmen Albert, desigur că avea nenumărate oportunități intelectuale cu care să-și umple timpul de cercetare, dar s-a oprit cu acribie asupra acestor documente secretate de Institutul Social Banat-Crișana, fără să-și înfoaie ego-ul în cărți ultraacademice, conștientă fiind de necesitatea stringentă de recuperare integrală a Trecutului, pentru asamblarea coerentă a Viitorului.