TheologosAnalele Universității de Vest din Timișoara · Seria Teologie

Numărul 11 / 2005

Biserica Ortodoxă în dinamica unei schimbări globale și continue


Globalizarea reprezintă una din provocările majore cu care se confruntă lumea contemporană și ea constă într-un vast și complex proces de unificare a umanității pornind de la premise economice dar manifestându-se și în plan social, politic, cultural și religios. Această tendință de informatizare și internaționalizare a economiei la nivel planetar apare în deceniul șapte al secolului trecut în occident, extinzându-se în prezent și în Europa de Est.

Globalizarea este percepută ca un fenomen „pluridimensional”1, s-au ca o manifestare „unidimensională”2, implicând în ambele abordări dificultăți de analiză. Structurile politice, economice și financiare ale statelor devin tot mai interdependente iar diferitele culturi naționale pot înregistra un proces de osmoză reciprocă. Vorbind în prezent de globalizare ne referim în special la aspectul economic al acesteia. Față de trecut, epoca actuală oferă o tot mai mare libertate de mișcare a capitalului și a mărfurilor fără să se țină cont de interesele sociale și umanitare ale indivizilor și ale națiunilor. Investitorii își plasează capitalurile proprii în țara care le asigură garanții de stabilitate și profit.

Fenomenul globalizării este un fapt cu care generațiile prezente și viitoare vor trebui să conviețuiască. El se prezintă ca un proces permanent și dinamic care se auto susține, fiind în același timp imprevizibil. Un proces evolutiv spre o unică mare familie umană. Este de dorit ca de la aceasta să nu existe excluși în sensul să nu se întâmple ca de efectele pozitive ale globalizării să beneficieze doar unii, iar nu întreaga familie umană. Realitatea globală ar trebui să fie extensivă și să includă fiecare persoană umană în parte și pe toate ființele umane, în general. Trebuie, de asemenea, să se supună exigențelor și nevoilor omului, nu doar materiale, desigur, aceasta se va realiza așezând în centrul atenției primatul persoanei umane, al spiritualității ei, al deschiderii ei religioase. „În oikumêne a lui Dumnezeu nu poate să existe excludere, nici violare a drepturilor umane sau a demnității persoanei”3, remarca cineva pe bună dreptate. Doar așa va fi realmente un proces umanizant, o oportunitate pozitivă, nu o liberalizare a răului.

Prin rapiditatea cu care se propagă, fenomenul globalizării ne poate surprinde lipsiți de instrumentele culturale și religioase adecvate și capabile de a-l înțelege și a-l interpreta. De aceea unora fenomenul în cauză le provoacă teamă. Trebuie însă să recunoaștem că în prezent multe realități se globalizează, însă din nefericire nu valorile fundamentale, precum solidaritatea, drepturile omului, dimensiunile etice ale existenței și tot ceea ce așează în centru ființa umană. În reflecțiile noastre suntem deficitari, de pildă, cu privire la dimensiunea politică, etică și religioasă a globalizării. Globalizarea este percepută uneori ca o nouă pretenție de occidentalizare a popoarelor, fără a ține seama de diversitățile lor culturale și religioase, adică o nouă colonizare a modelului occidental, golit de valori, marcat de scepticism și poate chiar de nihilism, într-un mare proces de omogenizare, fără valori etice, într-o mare imitație estetizantă. Umanitatea se descoperă în prezent ca o comunitate cu frontiere planetare, care simte nevoia să-și identifice propriile limite.

Pentru unii „globalizarea” este o condiție a prosperității și a stabilității, pentru alții o sursă a pierderii identității. Pentru primii „globalizarea se referă la o condiție empirică…prezentă pretutindeni în lumea de azi ce este o modernitate globală”4. În societățile industriale, timpul a devenit măsura muncii față de vremea anterioară când munca era măsura timpului. Pentru alții, globalizarea nu este decât un mit, deoarece economia actuală atât de internaționalizată este de conjunctură. Cea mai mare parte a comerțului, a investițiilor și fluxurilor financiare se concentrează în triada Europa-Japonia-America de Nord, în timp ce Lumea a Treia rămâne marginalizată atât în privința investițiilor, cât și a comerțului.

Fenomenele negative globale-terorismul și atentatele-ne determină să căutăm noi modele și reguli de acțiune.

Globalizarea bazată pe multiculturalismul ideologic și ultraliberalismul economic produce o adevărată mutație în planul umanului, producând tipul omului de consum. Este vorba de un mod de a fi, ce substituie adevărata identitate umană prin refuzul profunzimii existențiale cu o amăgitoare existență axată pe comoditatea și mediocritatea unei vieți de consum. Hiperspațiul mediatic dincolo de himera comunicării ce pretinde că o realizează, blochează asumarea sensurilor adânci ale vieții, reducând aspirațiile omului la surogate ideologice, confiscând universul interior al persoanei în detrimentul unei vieți condamnate să devină pură exterioritate.

Valorile educației și culturii sunt înlocuite de pseudo-idealuri generate de o societate marcată de idolatrizarea prosperității materiale care refuză orice apel la transcendență. Lumea globalizării cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau internet trăiește pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții.

Pentru creștini „globalizarea” este o sfidare fiind produsul timpului tehnologic, fără nici o legătură cu întrebările cele mai neliniștitoare: transcendența, mântuirea, viața viitoare5. Putem să o socotim un ateism civil, pentru că nu declanșează războaie, nu provoacă victime, se instalează confortabil în mediul nostru familial, ne asigură prosperitate, ne seduce, însă tot mai mult ne distrage atenția de la reflecția metafizică, adică de la Dumnezeu. Cum reacționează Biserica în noua situație și care sunt posibilitățile ei de acțiune asupra sistemului? Credincioșii lumii noastre trebuie să conștientizeze că „piața mondială” este o realitate prezentă în propria casă. Toate obiectele și lucrurile din jurul nostru pe care le folosim s-au le consumăm provin din diferite țări. Mișcarea care împinge lumea spre globalizare este ireversibilă, întrucât dezvoltarea economică antrenează toate capacitățile din diferite țări pe care le constrânge la uniformizare, altfel există riscul pauperizării.

Europa datorează creștinismului idealitatea ce o caracterizează. Numai creștinismul a fost capabil de a promova o comuniune ideală. Faptul că Occidentul și Europa au devenit o comunitate spirituală, o idee, a fost posibil abia atunci când homo europaeus a recunoscut idealul lui homo christianus. Nici o altă luare de conștiință a condiției umane nu are astăzi potențialul de conciliere de care dispune cretinismul. Acest potențial motivalor și conciliator poate fi valorificat de către creștinism cu condiția să promoveze o morală ce cultivă valoarea persoanei umane și răspunderea acesteia și aproapele să fie identificat cu ființa umană pur și simplu.

Biserica Ortodoxă a promovat o viziune sobornicească care ține seama de culturile naționale, dar și de legătura comuniunii dintre ele, pentru ca fiecare dintre ele să poată contribui la îmbogățirea reciprocă a tuturor. Ea preferă construcția interioară, grija față de suflet, dar nu în sens individualist. Globalizarea este lipsită de dimensiunea spirituală și verticală, rămânând un fenomen orizontal, cu conținut doar economic6. Unirea misterioasă dintre om și Dumnezeu semnifică unitatea existenței care nu este stratificată, ci o armonioasă întrepătrundere pe un fond de supremă colaborare. Lumea nu este Dumnezeu și Dumnezeu nu este lumea, dar lumea este îndumnezeită și Dumnezeu este mereu prezent în ea prin raționalitatea pe care a așezat-o în ea.

Ortodoxia are în vedere unitatea în spirit, pornind de la varietatea naturală a lumii. La judecata finală, neamurile se vor prezenta în fața lui Dumnezeu cu comorile lor spirituale. „Structura Bisericii Ortodoxe, care își are temeiul ei ultim în structura trinitară a iubirii supreme, unde diversitatea și unitatea se împletesc armonios, se înfățișează ca o constelație de Biserici autocefale, care i-a permis Bisericii universale a lui Hristos să se integreze, prin lucrarea Duhului Sfânt, în viața fiecărui popor și să promoveze valori culturale menite să contribuie la îmbogățirea reciprocă a tuturor”7.

Constatăm în prezent o prețuire exagerată față de trup pe fondul unei indiferențe și a unui dezinteres față de suflet. Locul maniheismului și al dochismului de altădată a fost luat de hedonism, utilitarism și consumism, care orientează omul cu prioritate spre valorile materiale, decât către cele spirituale și promovează exploatarea nelimitată a creației pentru profit și dominație. Globalizarea apare ca o „supercultură” ce abandonează valorile spirituale și restructurează realitatea în mod cantitatist pe principii utilitare, propulsând în prim-plan valorile civilizatorii, angajând astfel individul într-o existență superficială. Dezechilibrul existent în sistemul de valori, responsabil de actuala criză a culturii, se intensifică tot mai mult în favoarea civilizației, care este purtătoarea factorilor globalizării8.

Universalitatea creștină reprezintă adevărul în fața himerei globalizării ideologice. Biserica Ortodoxă afirmă vocația întregii creații de a se uni eshatologic cu Hristos. În condițiile în care există riscul ca Biserica să fie angajată într-un demers exagerat socializat pentru a fi aliniată la exigențele activismului contemporan favorizat de globalizare este obligatoriu să mărturisim că instituțiile eclesiale nu servesc exclusiv unor oportunități istorice seducătoare, ci slujesc dincolo de istorie, prin împlinirea eshatologică a lumii în Hristos.

Cultura globală are și aspecte pozitive, întrucât globalizarea se bazează pe „drepturile omului”, promovează democrația și respinge orice fel de dictatură. Cultura globală chiar ar putea constitui o șansă pentru reabilitarea religiei într-o lume secularizată, deoarece tinde spre adâncirea noilor dimensiuni metafizice și religioase, semnificative și valoroase, cu care coexistăm în spirit. Dar pe lângă faptul că această dimensiune metafizică și religioasă a globalizării este percepută ca un sistem de credințe care se oferă publicului spre consum, cultura globală manifestă prea puțin interes față de identitatea culturală a popoarelor, nu intră în dialog cu celelalte culturi, ci le impune valori, mentalități, stiluri de viață ce le sunt străine, agresând tradiții, credințe religioase, norme morale și juridice, prin care și-au edificat propria lor identitate culturală9.

Globalizarea și cultura ei globală se conexează cu influența deconstructivă a postmodernismului, care este reticent față de tradițiile și valorile specifice comunității etnice, naționale și devine un component ușor depersonalizat, individualist, al unei globalizări uniformizatoare, dominată de consumism. Globalizarea nu trebuie să devină un nou tip de colonialism care să facă abstracție de drepturile omului și varietatea culturilor.

Nu ar fi oportun ca Biserica să intre în conflict cu instituțiile actuale, să se opună procesului de globalizare dacă acesta evoluează în direcția unificării umanității deși această unificare se fundamentează pe o bază fragilă, întrucât filozofia care o inspiră nu corespunde deplin adevărului despre om. Acestui fapt i se datorează o mare parte din nedreptățile care o însoțesc. Responsabilitatea creștinilor este de a-i combate efectele negative identificând „structurile de păcat” și acționând în direcția transformării lor în „structuri de solidaritate”.

Biserica Ortodoxă mărturisește că o societate realmente universală trebuie să aibă în vedere pe fiecare ființă umană și să nu excludă pe nimeni. Suntem martorii unui timp al osmozei de culturi și de civilizații. Într-o epocă a societăților pluraliste, inclusiv din punct de vedere religios, misiunea legislației civile ar fi aceea de a garanta binele omului în general. Biserica este datoare să se implice activ în viața lumii contemporane, nu numai denunțând derapajele ei, ci, mai ales, enunțând posibilitățile concrete de realizare personală și socială a comuniunii cu Dumnezeu.

Mărturia ortodoxiei în contemporaneitate trebuie să pornească de la experiența duhovnicească a propriei Tradiții și ea nu trebuie să aibă în atenție unificarea exterioară și artificială a umanității, riscând să devină tributară schemelor ideologice ale globalizării. O concentrare pe un activism exterior riscă să subsumeze efortul Bisericii la crearea unei seducătoare unități a lumii construită prin orgoliul sistemului impersonal promovat de globalizare. Adevărata demnitate a persoanei se împlinește prin metanoia și isihie lăuntrică, autentice criterii de validare a iubirii față de lume.

Deposedată de puteri publice, Biserica este obligată să-și valorifice potențialul spiritual în particular prin mijloace ce țin exclusiv de morală. Aceste restricții au avut totuși meritul de a elibera creștinismul de tentația puterii și de inflația instituționalului. Într-un context radical secularizat, precum cel postmodern actual, Biserica are șansa și obligația de a-și reasuma condiția de minoritate și de diasporă activă spiritual, moral, social și cultural, într-un mediu religios și ideologic pluralist, în spiritul creștinismului preconstantinian. Fără a se izola de lume, creștinii sunt chemați să însuflețească trupul umanității cu viața lui Dumnezeu10. „Toate instituțiile eclesiale trebuie să aibă o justificare prin raportarea la ceva ultim, nu numai la o oportunitate istorică. Nu în istorie își găsesc instituțiile eclesiale certitudinea lor, ci în continua dependență de Sfântul Duh. Numai Acesta le face sacramentale, adică iconice în limbajul teologiei ortodoxe”11.

Aspectele negative ale globalizării sunt acelea care nu corespund antropologiei creștine, potrivit căreia fiecare om, în parte, și toți oamenii, în general, sunt chemați să-și realizeze progresul spiritual și existența materială. Globalizarea însă amplifică diferențele dintre cei avuți și cei lipsiți; favorizează șomajul provocând migrații interne și internaționale; sporește numărul celor marginalizați prin diminuarea asistenței sociale; slăbește rolul sindicatelor în definirea politicilor sociale; privează statele de rolul de garanți ai intereselor popoarelor care trăiesc pe teritoriul lor.

Globalizarea nu trebuie totuși demonizată subliniind numai aspectele ei negative fără a remarca și latura pozitivă a acestui fenomen: educație generalizată; dinamizarea competiției; progres tehnologic; acces la cultură; amplificarea posibilităților de cunoaștere și dezvoltare; eradicarea bolilor, sărăciei și a ignoranței. Biserica este datoare să acționeze în direcția extinderii acestor oportunități de la care să nu fie nimeni exclus, putând astfel „umaniza” globalizarea. Biserica are vocația de a determina aplicarea principiului: „socialul” trebuie să domine „economicul”. Scopul nu sunt nici banii, nici puterea, ci binele omului adică decizia morală, umană. Trăim într-o lume în care există o „bogăție fără națiuni” și „națiuni fără bogăție”. Biserica trebuie să se acomodeze la realitățile timpului prezent. Economia este actualmente globală într-un sens în care nu este politica și nici Biserica.

Biserica trebuie să promoveze principiile existențiale care asigură accesul credinciosului la „sensul vieții”, anume: demnitatea persoanei umane, adică „drepturile omului”; participarea tuturor la luarea de decizii, egalitatea și binele tuturor (solidaritatea); dreptate comunitară și justiție socială.

Globalizarea nu este nici bună, nici rea, ci este un mijloc și un univers nou, care nu poate să fie un scop în sine însuși. Ca orice alt sistem, trebuie să fie în slujba persoanei umane, al solidarității și al binelui comun, al culturii umane și religioase. Ea trebuie condusă sub egida binelui universal, de aceea trebuie însoțită de diferite forme de control. Globalizarea nu trebuie să fie cea care îl conduce pe om, ci omul cel care o controlează.

O nouă viziune antropologică echilibrată, nici optimistă, nici apocaliptică, ci realistă, se raportează la om ca la o ființă capabilă să-și domine propriul destin, să-și hotărască obiectivele, în perspectiva binelui comun. Procesele istorice, deci și globalizarea, nu constituie o fatalitate, deoarece umanitatea beneficiază de o marjă de manevră pentru a le umaniza. Există valori care se înrădăcinează în natura umană, care nu fac diferență de etnie, de bogăție, de arie geografică, chiar de religie. Sunt valori ale omului ca atare, valori care trebuie să învețe să dialogheze, trăind acum una lângă alta în aula globală, fără să se aplatizeze într-o omogenizare care elimină diferențele, tradițiile, limbile și religiile. Constituie o valoare reală întruparea valorilor universale în situații specifice, originale, adică în culturi și în religii.

Religiile folosite uneori pentru a alimenta conflictele, pot contribui în mod pozitiv al coalizarea oamenilor între ei și cu absolutul, stabilind o referință ultimă care transcende diversitățile și le asociază într-un destin comun. Fără să ne lăsăm provocați de tentații apocaliptice, trebuie să dorim, după această fază de tranziție, care poate fi comparată cu biblicul turn Babel când oamenii au ajuns la o confuzie totală, reîntoarcerea la o altă imagine biblică, piața din Ierusalim, unde oamenii, sub suflarea Duhului Sfânt, au putut să se înțeleagă în ciuda diversității proveniențelor, a raselor, a limbilor și a culturilor. Cincizecimea creștină nu s-a realizat prin faptul că Sfântul Apostol Petru a vorbit o singură limbă, ci fiecare ascultător și-a recunoscut propria limbă, și în propria diversitate, unicul mesaj al mântuirii.

Creștinismul înțelege să cheme la o comunicare între diversități, care trebuie să fie recunoscute și respectate. Dacă prin intermediul culturilor oamenii își oferă mijloacele de a locui lumea, cu modalități bogate de extraordinară inventivitate și varietate, prin religie, ei răspund și la întrebările pe care umanitatea le-a întâlnit dintotdeauna, privitoare la propriul destin, la sensul vieții, la suferință și la moarte.

Ortodoxia nu poate fi de acord nici cu o cultură globală uniformizatoare, care nu vrea să știe de identitate națională, dar nici cu identități naționale închise, care promovează șovinismul față de alte neamuri sau față de minoritățile naționale. Identitatea fiecărui neam trebuie să rămână identitate deschisă capabilă să păstreze modul specific al fiecărui neam, dar să promoveze și cooperarea cu alte neamuri, pentru progresul comun.

Credința creștină după anul 313 a fost un factor de coeziune al Imperiului roman: armonie între popoare foarte deosebite, viață comunitară animată de spiritualitatea creștină. Acești oameni nu erau mai puțin ancorați de pământul natal, de mica lor patrie: însă, patriotismul lor firesc și natural era atunci perfect conciliabil cu apartenența la o comunitate politică și la un univers cultural mai vast, înglobând toate particularismele.

De o mie de ani, unitatea spirituală a Europei este divizată între ortodoxism, catolicism și protestantism. La ceasul în care Europa se angajează într-un proces de unificare economică și politică, ne întrebăm care va fi viitorul ei spiritual. Sfărâmarea unității spirituale, de care am amintit, a constituit drama Europei. Actualul proces de unificare, de globalizare, ar putea fi o nimerită ocazie de a o lecui. Nu întâmplător, proiectul Comunității Europene, care-și propune să identifice un posibil liant spiritual al Europei unificate, se numește „Un suflet pentru Europa”. Acest suflet nu poate fi decât unul creștin. „Dacă Europa nu-și va regăsi rădăcinile creștine, dacă nu va reuși, măcar în parte, să-și refacă unitatea spirituală și dacă multitudinea de curente rezultate din sfâșierile veacurilor trecute vor continua să se înfrunte în zadar sau să se ignore unele pe altele, atunci unificarea economică și politică nu va putea rezolva criza spirituală pe care o traversează și care îi epuizează resursele spirituale și biologice. Dimpotrivă, ea riscă să intre într-un declin fără leac”12.

Dintre toate provocările acestui început de mileniu, poate cea mai acută este chemarea la unitatea dorită de Hristos. Într-o lume ce-și caută destinul comun, Biserica este datoare să dovedească lumii că aplică dorința Domnului Hristos. Din nefericire, dincolo de declarații de bune intenții și de imagine, nu s-a făcut mai nimic. Nu putem rămâne la nesfârșit închiși în tradițiile proprii. Biserica Ortodoxă trebuie să se aplece mai întâi spre sine însuși și să-și regleze probleme interne. Timpul prezent animat de o profundă schimbare reclamă o mărturie și o prezență vie a Ortodoxiei ca Biserică. Ortodoxia trebuie să fie un exemplu și un model de corp eclesial egal cu propria sa eclesiologie, cu canoanele și tradiția seculară. Biserica Ortodoxă nu poate să se prezinte decât aplicând ceea ce învață, să fie consecventă între teorie și practică, între teologie și viață. Sunt câteva probleme la care Biserica Ortodoxă trebuie să găsească urgent răspunsuri corecte, cum sunt : concurența jurisdicțională și liturgică, problema calendarului, căsătoriile mixte. Dacă vrem cu adevărat ca Ortodoxia să aibă un cuvânt de spus în noua arhitectură europeană și mondială „este obligatoriu ca ortodocșii să aibă înțelepciunea și curajul abandonării provincialismului, a comodității și prejudecăților care îi împiedică să fie prezenți în inima evenimentelor care decid soarta Europei viitorului”13. Totul este să cumpănim bine oportunitățile și să evităm iluziile precum și soluțiile necugetate.

Lumea nouă care se va crea, structurile economice, culturale, politice ce vor rezulta nu vor putea să alcătuiască un fel de reconstituire a Imperiului roman. Ele vor fi obligate să respecte identitățile naționale, care sunt rezultate ale unor evoluții istorice ale popoarelor, altfel riscă să ajungă fie la izolare, fie la xenofobie14.

Confruntată cu noul fenomen al globalizării, care pentru unii este iluzie, iar pentru alții necesitate, Biserica va trebui să-și stabilească pozițiile doctrinare într-un mod clar și concis în raport cu ceea ce este, sau vrea să pară globalizarea prin condițiile impuse și prin efectele ei. Biserica nu poate fi indiferență față de modul gândirii anticulturale și antireligioase a individului rămas izolat la începutul noului mileniu. Grijile ei vor crește pe măsura sesizării și interferării vieții duhovnicești a fiilor ei, cu consecințele provocate de globalizare, care tind spre mutația ontologiei umane spre o altă finalitate decât cea eshatologică creștină. Poziția autorității civile față de Biserică și invers, va trebui să se reflecte în imaginea simfoniei de altă dată din istoria spiritualității răsăritene, desigur cu flexibilitate față de nevoile și progresul tot mai informatizat și cibernetizat al omenirii pregătite, sau nu, să adere la fenomenul globalizării atât de controversat.

Este adevărat că avem multe de primit din punct de vedere cultural în cadrul procesului de globalizare sau integrare europeană din partea lumii occidentale, fie că este vorba de etică și disciplină, fie de responsabilitate; dar cu toată modestia, suntem conștienți și de valorile spirituale pe care pe putem și noi aduce la promovarea și edificarea conceptului de „globalizare”. În aceste condiții, Biserica Ortodoxă are misiunea să se angajeze pentru o globalizare capabilă să respecte identitatea națiunilor, ca realitate înscrisă în constituția creației și să promoveze un dialog autentic cu alte credințe și culturi, capabil să promoveze valori spirituale, culturale și ecologice pentru pacea lumii, atât de greu încercată de violență și terorism.

Noua Europă care se conturează are nevoie de creștinism, întrucât Biserica poate aduce contribuții spirituale prețioase la lupta împotriva violenței în lumina legăturii interioare dintre trup și suflet întemeiată pe ordinea unitară a credinței în Dumnezeu. Europa dispune în prezent de mijloace științifice și tehnice care permit omului să lupte exterior împotriva violenței și terorismului internațional, dar nu are la dispoziție mijloacele spirituale necesare ca să lupte contra forțelor iraționale care confruntă omul din interiorul său, adică din adâncul subconștientului uman al trupului. „Știința a dobândit victorii dincolo de așteptările secolului luminilor, spune un gânditor englez, dar lumea care a rezultat de aici nu pare să fie mai rațională decât cea pe care am cunoscut-o în veacurile precedente”.

Creștinismul biblic și patristic dispune de puterea spirituală în Hristos care permite omului să transforme aceste forțe iraționale din întreaga ființă a omului în forțe raționale puse în slujba binelui comun. Uniunea Europeană poate lupta cu mijloacele materiale de care dispune împotriva efectelor violenței și terorismului, dar are nevoie de creștinism și valorile lui spirituale, ca să sublimeze forțele iraționale care se află la originea violenței la care asistăm în prezent. Dacă se combate terorismul numai la nivelul efectelor lui exterioare, fără să se lupte împotriva cauzei interioare care generează acest flagel, lupta împotriva terorismului va rămâne mereu problematică.

Ordinea universală și unitară a creației permite ortodoxiei să depășească fie opoziția față de religiile lumii, fie confuzia dintre ele, în lumina lui Dumnezeu Creatorul și să promoveze un dialog al păcii cu islamismul și cu iudaismul, atât de necesar în contextul actual. Și tot aceeași ordine universală și unitară a creației are apoi meritul de a pune în evidență legătura indisolubilă dintre om și creație și să dea preocupărilor ecologice fundamentul spiritual pentru ocrotirea naturii.

Sfânta Scriptură și știința contemporană ne dovedesc că perioada concepțiilor reductive despre lume aparține trecutului și este timpul să ne orientăm către o nouă viziune a universului care îmbrățișează deopotrivă realitatea naturală și cea spirituală. Dacă gândim la lumea de mâine, atunci putem spune că creștinismul a fost și rămâne o componentă necesară pentru noua construcție europeană și mondială, deoarece îi va permite să se împărtășească de valorile perene ale Evangheliei lui Hristos, dar și de cele ale științei contemporane, ca să rămână mereu sursă de inspirație și progres umanitar social, cultural sau ecologic pentru întreaga umanitate.

Globalizarea poate să devină o extraordinară oportunitate pentru om, dacă este iluminată de acele dimensiuni umane prezente în culturi și în credințe, care permit reîntoarcerea la esențial, reîntoarcerea la întrebările la care dintotdeauna umanitatea a căutat să dea un răspuns, astfel încât să-și realizeze în lume, într-un mod mai autentic propriul pelerinaj, propria ființă „călătoare” în timp și în spațiu, chiar dacă într-o lume cu un timp și un spațiu accelerat. Ideal este nu doar globalizarea comerțului, ci și a „Duhului”, a „spiritelor”, pentru o mare piață a înțelegerii, a solidarității.

Résumé

La globalisation représente l’une des provocations majeures avec laquelle se confronte le monde contemporain, en représentant un processus complexe d’unification de l’humanité en partant des prémisses économiques, mais en se manifestant aussi sur le plan social, politique, culturel et religieux.

Pour les chrétiens, la « globalisation » est un défi, étant le produit du temps technologique. Quelle est la réaction de l’Église en cette nouvelle situation et quelles sont ses possibilités d’action sur le système ? L’Église Orthodoxe a promu une vision religieuse qui tient comte des cultures nationales, mais aussi de la liaison de la communion entre elles, pour que chacune puisse contribuer à l’enrichissement mutuelle de tous. Elle préfère la construction intérieure, le soin envers l’âme. L’Église Orthodoxe affirme la vocation de l’entière création afin de s’unir de manière eschatologique à Jésus Christ. La culture globale a aussi des aspects positifs, parce que la globalisation se base sur « les droits de l’homme », promeut la démocratie et rejet toute sorte de dictature. La culture globale même pourrait constituer une chance pour la réhabilitation de la religion dans un monde sécularisé, parce qu’elle tend vers le fondement des nouvelles dimensions métaphysiques et religieuses, significatives et valeureuses, avec lesquelles on coexiste en esprit. La responsabilité des chrétiens est de combattre les effets négatifs on promouvant les valeurs authentiques.

L’Église Orthodoxe avoue le fait qu’une société réellement universelle doit avoir en vue chaque être humain et n’exclure personne. Les aspects négatifs de la globalisation sont ceux qui ne correspondent à l’anthropologie chrétienne conformément à laquelle chaque homme, en particulier, et tous les hommes en général, sont appelés à réaliser le progrès spirituel et l’existence matérielle. La globalisation n’est ni bonne, ni mauvaise, mais elle est un moyen et un univers nouveau, qui ne peut pas être un moyen en soi-même. Le temps animé par un profond changement réclame un témoin et une présence vivante de l’Orthodoxie comme Église. L’Église Orthodoxe a la mission de s’engager pour une globalisation capable de respecter l’identité des nations, comme réalité inscrite dans la constitution de la création et de promouvoir un dialogue authentique avec les autres croyances et cultures, capable de souligner les valeurs spirituelles, culturelles et écologiques pour la paix du monde, si fortement tourmenté par la violence et le terrorisme. La globalisation peut devenir une extraordinaire opportunité pour l’homme, si elle est illuminée par ces dimensions humaines présentes dans les cultures et les croyances, qui permettent le retour à l’essentiel, la valeur spirituelle de l’homme depuis toujours.