120 de ani de autocefalie

S-au împlinit 120 de ani de când Biserica Ortodoxă Română și-a câștigat pe drept numele de Biserică autocefală, după ce la 25 aprilie 1885 patriarhul de Constantinopol, Ioachim IV (1884-1886) a recunoscut formal ceea ce în fapt exista de mai bine de doua decenii.

Pentru o mai bună înțelegere a acestui fapt ce a schimbat radical viata Bisericii românești, considerăm că este necesară o scurtă retrospectivă istorică. Mai întâi se impune să facem o explicare a termenului „autocefalie”. Cuvânt ce provine din grecescul avtos = însuși și kefali = cap ceea ce din punct de vedere canonico-juridic are înțelesul de autoguvernare, independență, neatârnare, conducere de sine a unei Biserici. Autocefalia a fost practicată încă din primele veacuri și a evoluat transformându-se în funcție de dezvoltarea organizării bisericești. Biserică autocefală a existat pe meleagurile românești încă din primele secole și anume, Episcopia Tomisului în perioada secolelor IV-VI¹. Cu toate acestea, odată cu dezvoltarea Bisericii s-a impus o bună determinare jurisdicțională și administrativă a ei. Astfel apar primele Biserici autocefale – bazate pe unitatea de credință împărtășită de același neam vorbitor de aceeași limbă – recunoscute la sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451² când s-a hotărât și ierarhia în rândul acestor patriarhii: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim. În această situație obținerea autocefaliei devine o problemă delicată întrucât presupune ieșirea unei anumite Biserici de sub jurisdicția Patriarhiei de care aparține. Această titulatură a putut totuși să fie obținută și de alte Biserici cum ar fi cea din Cipru (431)³, Justiniana Prima(535), Georgia (1053), Arhiepiscopia bulgară de Dîrstor (sec.X), Ohrida (1019-1020), Tîrnovo (1235), Arhiepiscopia sârbă de Ipek (1219-1222), Mitropolia Moscovei (1448), Biserica Greciei (1833) și multe altele dar care au rămas totuși cu anumite servituți față de Constantinopol.⁴

Fiind cunoscut contextul internațional vom putea acum să urmărim și să înțelegem mult mai ușor evoluția și ascendența Bisericii Ortodoxe Române spre obținerea autocefaliei. În perioada de unificare și centralizare a statelor medievale românești, Moldova și Țara Românească, a avut loc și centralizarea Bisericii care și-a stabilit ca centru de conducere orașele reședință ale conducătorilor politici. Încă de la început Biserca Ortodoxă Română din țările românești a avut un statut aparte. Ea nu a fost autonomă, ceea ce ar fi însemnat să facă parte integrantă dintr-o Biserică autocefală dar, nici nu a avut o autocefalie confirmată și recunoscută de celelalte Patriarhii. Biserica românească avea un statut asemănător unei Biserici autocefale bucurându-se de aproape aceleași drepturi ca și acestea. Este știut faptul că Biserica din țările române nu a îngăduit nicicând nici un amestec în treburile interne și nici o încălcare a jurisdicției de către vreo altă Biserică, fiind o biserică absolut independentă.⁵

Independența Bisericii s-a concretizat de-a lungul timpului și putem vedea că aceasta a fost activă, prin păstrarea dreptei credințe și a unității dogmatice de cult. Unitate întreținută prin tipărirea și răspândirea de cărți cu cuprins dogmatic, catehetic și a mărturisirilor de credință, atât în sânul ei cât și în cadrul altor Biserici. De asemenea a avut loc și o organizare a învățământului. Nu s-au simțit goluri nici în ceea ce privește puterea sacerdotală și sacramentală a ei. Nu a lipsit nici canonizarea de Sfinți români (Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Nicodim de la Tismana, etc) și nici hirotonirea de diaconi, preoți și arhierei asigurându-se succesiunea preoțească pe cuprinsul țărilor românești.⁶ A adus modificări de ritaluri și s-au introdus elemente specifice naționale și locale în arhitectura și pictura bisericească. De asemenea a instituit sărbători pentru Sfinți, inclusiv pentru cei care aveau moaște la noi în țară. Toate acestea fără să ceară acordul vreunei Biserici autonome sau autocefale. Un alt avantaj ce îl avea aceasta în drumul ei spre autocefalie era faptul că încă din secolele XV-XVI fiecare din cele două Bserici (din Moldova și Țara Românească) aveau câte trei ierarhi care mai târziu sunt conduși de către un mitropolit, având astfel membrii necesari formării unui Sinod care să autoguverneze Biserica. Astfel s-au putut face hirotoniri de episcopi si mitropoliți la noi în țară (cu mici excepții) ce erau confirmate de domnul țării și de care era înștiințată Patriarhia Ecumenică.⁷ Dispunând de un Sinod, acesta putea face și demersurile necesare judecării ierarhilor în caz de abatere. De asemena Biserica Ortodoxă Română nu a primit pastorale de la nici o altă Biserică socotită autocefală și nici nu i s-a impus vreo hotărâre dogmatică. Nefiind implicată în conducerea Bisericii din țările românești nici o Biserică autocefală și prin faptul că ierarhii români nu făceau parte din Sinodul Ecumenic de la Constantinopol, Biserica românească nu s-a încadrat în rândul Bisericilor autonome ce aveau anumite obligații și servituți față de Biserica mamă, ci mai de grabă în rândul Bisericilor autocefale ce se autoguvernează fără vreun amestec din afară.⁸

La această situație îmbucurătoare pentru Biserica Ortodoxă Română s-a început să se ajungă încă din timpul primilor ierarhi, Iachint în Țara Românească în sec. XIV și Iosif al Moldovei în sec. XV, aleși de domnul țării și mai târziu de un Sinod de sine stătător alcătuit din arhierei români. Important de menționat este faptul că după căderea Constantinopolului(1453) mitropoliții și episcopii au fost aleși numai din rândul românilor. Alegere întărită de domnitor și confirmată de Patriarhia Ecumenică prin „ecdosis” – adică recunoașterea actului săvârșit în țară.⁹

Deși dezvoltarea Bisericii în Țara Românească și Moldova a fost aproape unitară, totuși Biserica din Moldova s-a bucurat de o mai mare independență față de Patriarhie, fapt confirmat în Pravila cea Mare de la Târgoviște (1652) în care se spune că: „nice Ohridenilor se pleacă nice Țarigradului”, iar în 1 ianuarie 1752 prin soborul de ierarhi convocat la Iași s-a hotărât ca să nu se mai accepte nici un ierarh străin în scaunul Moldovei specificându-se că Biserica Moldovei „să fie ca Ohridul, nesupusă nicăierea”.¹⁰ Deși formal nu era confirmată ca autocefală, Biserica Ortodoxă din Țările Române se bucură de mai multe drepturi și mai multă independență decât unele Biserici ale căror aotocefalie era deja cunoscută.

Concretizarea în forma ei finală a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române începe la jumătatea secolului XIX odată cu mișcarea de unificare a celor două principate, inițiată de domnitorul Al. I. Cuza. Faptul declanșator al acestor evenimente definitorii l-a avut scrisoarea patriarhului ecumenic Chiril, prin care acesta se implica în treburile interne ale Bisericii, acuzând pe mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei că sprijină unirea celor două principate.¹¹ Reacții din partea clerului și a poporului nu au întârziat să apară, astfel că în 1857 Neofit Scriban publică la Paris lucrarea Scurtă Istorisire și Hronologie despre Mitropolia Moldovei în care se apăra independența și autocefalia Bisericii.¹² În toamna anului 1857 în Divanul ad-hoc alcătuit din clerici și mireni se proclama deschis dorința poporului de neatârnare a Bisericii celor două principate. Dorință care în 1864 este legiferată prin așa numitul Decret Organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale prin care se urmărea unificarea Bisericii din cele două principate și înlăturarea dependenței față de Patriarhia de Constantinopol, fapt stipulat în primul și al treilea articol al decretului: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în tot ceea ce privește organizarea și disciplina” și că „Sinodul general al Bisericii române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe române cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînțelegerea cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului”¹³. Toate aceste legi ale lui Cuza cât și secularizarea din 1863 au nemulțumit Patriahia de Constantinopol care pierdea astfel din influența și din importantele venituri ce le avea de pe urma manăstirilor închinate. Ca urmare, în 1865 arhimandritul Eustațiu Cleobul este trimis de către Patriarhie să încerce o împăcare a celor două Biserici, fără însă vreun rezultat vizibil. Această acțiune de confirmare a autocefaliei a fost susținută atât de mitropoliții celor două principate, Nifon al Ugrovlahiei și Calinic Miclescu al Moldovei, și restul episcopilor cât și de domnitorul Al. I. Cuza prin scrisorile trimise Patriarhului Ecumenic prin care respingea orice încercare de amestec în treburile interne ale Bisericii.¹⁴ După înlăturarea lui Cuza, conducerea țării a continuat demersurile de până atunci concretizate în Legea Organică pentru Biserica Ortodoxă Română în care la articolul 2 se spune că: „Biserica Ortodoxă a României este și rămâne autocefală, liberă și nedependentă de orice Biserică străină în toate ce privește organizarea și disciplina ei”.¹⁵ Acest punct a fost precizat și în Constituția României din 30 iunie 1866 unde în articolul 21 se precizează că:"Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului, în privința dogmelor”.¹⁶ Proiectul Legii Organice elaborate pe baza prevederilor de până atunci a fost finalizat abia în anul 1869. Deși Regele Carol I a înștiințat, în secret, pe patriarhul Grigorie VI în legătură cu cele hotărâte în noua legislație românească cu privire la Biserica Ortodoxă Română, acesta nu și-a dat acordul asupra acestor hotărâri referitoare la autocefalia Bisercii. Totuși lucrările au fost finalizate prin Legea Organică a Bisercii Ortodoxe Române votată în 14 decmbrie 1877 și sancționate de către Domnitorul Carol I, purtând mai apoi titlul de: Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți, cum și a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române.¹⁷

Biserica Ortodoxă Română împreună cu statul Român și-au continuat demersurile pe lângă Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului și în timpul patriarhilor Antim VI(1871-1873) și Ioachim III (1878-1884), cel din urmă fiind foarte nemulțumit și de faptul că în Joia Mare la 25 martie 1882 în Catedrala Mitropolitană din București s-a sfințit Sfântul și Marele Mir de către ierarhii români – ceea ce este un act specific unei Biserici autocefale.¹⁸ Drept răspuns unei asemenea îndrăznețe acțiuni săvârșite de Biserca Ortodoxă Română, Ioachim III trimite o scrisoare ierarhilor României în care aceștia din urmă sunt mustrați și considerați ca și „contravenietori ai ordinei eclesiale ...model de disordine și neascultare.”¹⁹ Biserica a reacționat, și în ședința Sfântului Sinod din 23 octombrie 1882 s-a constituit o Comisie Sinodală care l-a însărcint pe episcopul Melchisedec Ștefănescu al Romanului să întocmească o scrisoare de răspuns și mai apoi un raport care a fost prezentat și aprobat în ședința Sfântului Sinod din 23 noiembrie 1882 cu denumirea de Act Sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Oartodoxe Române în relațiile ei cu Patriarhia din Constantinopol.²⁰ După ce acest act în februarie 1883 a fost semnat de către membrii Sfântului Sinod, a fost trimis patriarhului Ioachim III care, după ce a văzut puternica argumentare adusă de către episcopul Melchisedec Ștefănescu în favoarea sfințirii Sfântului Mir și mai ales a autocefaliei Bisericii românești, și-a schimbat atitudinea față de aceasta.

După atât de lungi tensiuni între ierarhii români și Patriarhia de Constantinopol, situația se destinde la venirea în scaunul patriarhal a patrairhului Ioachim IV (1 octombrie 1884-14 noiembrie 1886) care s-a arăta mult mai reconciliant față de sânul Bisercii românești decât predecesorii săi. Astfel s-a început un schimb de scrisori între mitropolitul primat Calinic Miclescu, ministrul cultelor, Dimitrie A. Sturdza și patriarh.²¹ Deși încă mai existau neîțelegeri, totuși se arată dorința de colaborare din partea Patriarhiei. Așa că în urma unei ședințe secrete a Sfântului Sinod au fost delegați episcopul Melchisedec Ștefănescu al Romanului și episcopul Iosif Ghiorgian al Dunării de Jos pentru întocmirea unei scrisori adresate Patriarhiei Ecumenice în care să se arate dorințele ierarhilor români dar, fără vreun rezultat. Ca urmare , în 20 aprilie 1885, în numele Sinodului, mitropolitul primat a trimis o scrisoare prin ministerul cultelor, în același timp cu D. A. Sturdza – ce a înaintat și el o scrisoare independent de mitropolit – patriarhului Ioachim III pentru a cere recunoașterea formală a autocefaliei.²² Răspunsul nu s-a lăsat așteptat și în 25 aprilie 1885 patriarhul ecumenic Ioachim III prin convocarea Sinodului Patriarhal a hotărât „să recunoască formal autocefalia Bisericii Ortodoxe Române”.²³ În aceeași zi de 25 aprilie s-a răspuns prin scrisori mitropolitului primat și ministrului cultelor al României și s-a semnat Tomosul patriarhal și sinodal de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, acestea fiind trimise în țară prin reprezentantul României la Istambul, Gheorghe Ghica. Tot atunci patriarhul Ioachim III a trimis Bisericilor de Răsărit și Bisericilor autocefale enciclice prin care se făcea cunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.²⁴

Nu la mult timp după această dată memorabilă a vut loc și ședința Sfântului Sinod în care s-a luat act de Tomosul de autocefalie. La deschiderea acestei ședințe Regele Carol I și-a exprimat bucuria că realizarea măreață de recunoaștere a autocefaliei s-a înfăptuit în vremea sa și cu sprijinul statului român.

La împlinirea a 120 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române nu trebuie să uităm faptul că înaintașii noștrii au ”luptat” cu credința în Dumnezeu timp de două decenii pentru ca noi astăzi să fim fiii duhovnicești ai unei Biserici neatârnate, pe deplin liberă și autocefală dar, păstrătoare a aceleiași drepte credințe în unitate cu celelalte Biserici ortodoxe surori.

ABSTRACT

The Romanian Orthodox Church has kept through the History its relative independence to the auto cephalic churches. Although inside the Romanian Orthodox Church all for an auto cephalic church specific actions were implemented i.e. the ordaining of a bishop, the founding of a synod, hollowing of unction etc. The Romanian Orthodox Church hasn’t received from Constantinople any acknowledgement of these facts. In spite of the opposition coming from the Patriarchate of Constantinople during Patriarch Joachim IV, at the 25. April 1885, after long lasting approaches the synod from Constantinople led by the Patriarch formally acknowledged the autocephaly of the Romanian Orthodox Church.