Retorica, bunica și camaradul Omileticii

Așa cum „Noul Testament în cel Vechi se ascunde”, raportul¹ dintre omiletică și retorica antică (respectiv medievală) este de continuitate și de complementaritate (cu augmentările și orientările specifice elocvenței creștine). Să nu uităm faptul că unii Părinți ai Bisericii au trecut prin școlile marilor retori profani, chiar au practicat oratoria. După cum știm, în lista celor 7 arte liberale (compuse din două cicluri: trivium și quadrivium), fixată încă de Dionisie din Tracia (a doua jumătate a sec. II î. Hr.), din primul ciclu făceau parte: gramatica, retorica și dialectica, pentru ca în ciclul următor să se studieze: aritmetica, geometria, astronomia și muzica.² Începând cu secolul al XII-lea cunosc o mare răspândire așa-numitele Artes praedicanti, adevărate tratate de oratorie creștină.³

ETIMOLOGII

Pentru o mai bună mânuire a vocabularului retoric-omiletic, prezentăm semnificația câtorva termeni uzuali ai disciplinei:

• Gr. ritoriky, derivă de la verbul reo = (despre un râu, un lichid) a curge⁴, a zice, a vorbi în mod fluent⁵, “curgător”.
• Tekni ritoriky [tratat(e) de] arta (tehnica) vorbirii.⁶
• ritor = orator, maestru în elocință (= arta vorbirii), retor.⁷
• Elocvență, de la lat. eloquentia = talent al vorbirii; eloquor, loqui, locutus sum = a vorbi, a exprima în cuvinte, a spune; facultas eloquendi = talentul de a vorbi; eloquium = vorbire, talent al vorbirii, limbă, conversație.⁸
• Orator(ie) – lat. orator = (bun) vorbitor, trimis, sol, cel care intervine în favoarea cuiva; oratio, onis = vorbire, facultatea de a vorbi, fel de exprimare, vorbire, limbaj; discurs, cuvântare; talent oratoric, elocvență; gen (stil) oratoric; figuri de (stil) cugetare și de vorbire; rugăciune (oro = a vorbi, a <se> ruga).⁹
• Persuasiv(une) – lat. persuadeo = a convinge, a face să creadă; a determina (pe cineva) să facă ceva, a decide, a îndemna¹⁰; persuasiv – convingător; persuasiune – darul sau puterea de a convinge pe cineva să facă un lucru.¹¹
• Verosimil(itate) – lat. vero = într-adevăr, desigur, în realitate; a spune adevărul + similis = asemănător, la fel ca¹²; verosimil – ceea ce pare a fi adevărat, cu aparență de realitate, plauzibil, probabil, posibil.¹³

DEFINIȚII ALE RETORICII

Din generoasa listă a definițiilor existente, fără nici cea mai vagă pretenție de exhaustivitate, căutăm să reținem elemente specifice disciplinei:

• În sensul său primordial și cel mai larg acceptat, retorica este arta – dar și știința – elaborării unui discurs persuasiv.¹⁴
• Retorica poate fi definită (ca) facultatea de a descoperi posibilul mijloc de persuasiune privind orice subiect.¹⁵
• Retorica este făuritorul convingerii (Isocrate).¹⁶
• “Arta (retorica) este teoria care trebuie însușită; ea este știința de a vorbi bine; artistul este acela care și-a însușit această artă, adică oratorul, a cărui țintă principală este de a vorbi bine; opera este ceea ce realizează artistul, adică un discurs bun.¹⁷
• Retorica clasică (ars rethorica) se configura ca un sistem de reguli (praecepta), a căror aplicare abilita pe orator în a construi un discurs, finalizat prin a convinge un auditoriu asupra credibilității sau acceptabilității (verosimilul, probabilul) unei afirmații, simple sau complexe, prin intermediul unor procedee demonstrative, cu caracter obiectiv, ducând la convingerea auditoriului pe plan intelectual (facere fidem) și alte procedee menite să opereze în sfera afectivității, dirijate să producă emoție, implicare estetică sau psihologică în general, să implice destinatarul în plan emoțional și sentimental (movere animos).¹⁸
• artă (tehnică, artificiu și ornament) a exprimării; știința discursului¹⁹
• arta de a vorbi frumos; arta de a convinge prin argumente²⁰
• artă a construcției discursurilor – teorie despre aceste discursuri²¹
• disciplină practică, instituție a vorbirii²²
• Retorica este tehnica (literară a) persuasiunii, cu tot ce implică aceasta în bine și în rău (W.V. Quine).²³
• Retorica este echivalentul în câmpul persuasiunii a ceea ce reprezintă dialectica în câmpul demonstrației (P. Ricoeur, 1975); în timp ce demonstrația pleacă de la cunoștințe adevărate, argumentația are drept premize opinii nedemonstrate, dar emise de toată lumea.²⁴

RETORICA ȘI NEORETORICA

Ca multe alte valori tradiționale (clasice) și retorica, din “învățământul–rege”²⁵ al antichității, cu timpul devine un fel de “cenușăreasă” a educației, fiind socotită o disciplină inutilă și chiar dăunătoare. Drept urmare, va fi scoasă din învățământ în mai toate țările, până la “înfrângerea” ei totală din 1871.²⁶ După 1885, va dispărea din programele învățământului secundar francez²⁷, accepțiunea peiorativă devenind dominanta ariei semantice a termenului. Criticată în termeni duri, ca : “maculatură”, “fantomă înfiorătoare” (E.R. Curtius), “instrument periculos” (Louis Bréhier), disprețul pentru această disciplină ajunsese atât de mare încât a dat naștere unei complete răsturnări semantice a termenului: până nu de mult se vorbea de “retorismul romantic”, de “retorica romantică”, adică de stilul afectat, bombastic și de așa-zisele “envolées lyriques” proprii mai tuturor scriitorilor care aparțin acestei școli, a cărei doctrină literară era cu ostentație fundată pe antiretorică.²⁸

Din lista reproșurilor aduse disciplinei, ne rețin atenția în principal: fundamentarea ei pe verosimil și persuasiune, fapt pentru care raționalismul sec. al XVIII-lea și, în vremurile mai noi, filosofia modernă a științei, o exclud întrucât adevărului rațiunii și evidenței demonstrațiilor științifice se consideră că nu le este necesară tehnica persuasiunii.²⁹ Ca tehnică a persuasiunii, sursa ei aflându-se într-o teorie a cunoașterii bazată pe verosimil (eikos), pe plauzibil și pe probabil, și nu pe adevăr (alethes) și pe certitudinea logică, devenea o simplă iluzie faptul că argumentul cel mai slab poate fi și cel mai tare.³⁰ De asemenea i s-a imputat excesul de retorism și demagogie retorică, de ornamentație stilistică. Amputată de componenta sa filosofică și privilegind elocuția, această disciplină s-a transformat cu timpul dintr-o artă a discursului, într-o artă a stilului, limitându-se în principal la studiul formelor limbajului ornamentat, la figuri și la acțiunea oratorică.³¹

“Pentru noi, modernii, scria H. Marrou, retorica e sinonimă cu artificiul, cu lipsa de sinceritate, decadența; poate pentru că pur și simplu n-o mai cunoaștem și pentru că am redevenit barbari; da, binențeles, retorica constituia un sistem de legi convenționale; dar, odată admise și asimilate aceste legi, libertatea artistului se putea manifesta în interiorul sistemului; perfect stăpân pe procedeele sale, retorul se putea servi de ele pentru a-și exprima sentimentele și ideile personale, fără ca sinceritatea să aibă de suferit”.³²

Sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului nostru s-au manifestat, în general, ca antiretorice, poate și datorită faptului că în diverse colegii a continuat să se perpetueze rolul formativ atribuit disciplinei într-un mod artificial. Ea și-a găsit un inamic declarat în Victor Hugo, care o desconsidera, socotind-o mai prejos decât gramatica. Ernest Renan o ironiza ca pe o “pretinsă artă” ș.a.m.d., dar ea nu va părăsi scena culturii, în ciuda tuturor acestor atacuri.³³

Retorica a căzut în dispreț și uitare, datorită atacurilor necruțătoare la care a fost supusă de empirism, iluminism și romantism,³⁴ dar criza disciplinei se pare că a avut origini mai vechi: în sciziunea (în epoca rinascentistă) între teoria și tehnica argumentării, pe de o parte, și în normativul stilului (al ornamentelor discursului), pe de altă parte.³⁵ Condamnări capitale i se aduc, însă, așa cum arătam mai sus, în secolele XIX–XX, mai ales în prima jumătate. Primul dicționar care înregistrează utilizarea termenului în sens peiorativ este Tommaseo-Bellini, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.³⁶ Oricum, retorica n-a dispărut complet, ci mai curând putem vorbi în cazul ei despre o coexistență a sensului peiorativ cu exercițiul autentic al vorbirii.³⁷

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, are loc un neașteptat reviriment (revalorificare, reabilitare) al disciplinei – sub numele de neoretorică – în ambele direcții din antichitate: atât prin cultivarea aspectului res – promovarea orientării filosofice (teoria argumentației), cât și a aspectului verba – de orientare lingvistică și poetică.³⁸ Rând pe rând s-au înființat catedre speciale de argumentație și retorică la mai toate universitățile occidentale, ba încă și la noi, începând din 1971, studiul logicii și al retoricii devine obligatoriu la facultățile de drept.³⁹

„Neoretorica reprezintă “noua retorică” dezvoltată în secolul al XX-lea, mai ales după jumătatea veacului; odată cu recrudescența interesului pentru vechea disciplină, au loc diferite înnoiri ale direcțiilor de cercetare și ale metodelor: una din cele două principale orientări ale neoretoricii are un caracter preponderent filosofic, constituindu-se ca o teorie a argumentării și persuasiunii, cu aplicații în diverse domenii ale gândirii; ea constă în studiul tehnicilor discursive care permit să se provoace sau să crească adeziunea spiritelor la tezele ce sunt prezentate sentimentului lor; cealaltă orientare este preocupată de problematica artistică a vorbirii figurate (direcție unde se încrucișează cu stilistica) și, mai larg, de teoria constituirii formelor literare, ceea ce o face greu de distins de poetica modernă”.⁴⁰

Pentru mișcarea contemporană, neo–retorică, Pierre Fontanier, cu Figurile limbajului⁴¹, scrisă în 1821, devine “fondatorul retoricii moderne, al ideii moderne de retorică” (Gerard Genette)⁴², iar Tratatul despre argumentare al lui Perelman și Olbrechts–Tyteca⁴³, apărut în 1958, constituie opera decisivă pentru renașterea retoricii⁴⁴, cea mai importantă luare de poziție în favoarea neoretoricii.⁴⁵

De remarcat însă faptul că promotorii neoretoricii nu afișează o idealizare a lumii greco-latine, ci se limitează la revalorificarea retoricii, o disciplină uitată o bună bucată de vreme până acum o jumătatea de veac, dar atât de importantă pentru antichitatea greco-latină. Pentru adepții noii mișcări, retorica nu oferă un ideal formativ (ca în antichitate) și nici un rețetar destinat oratorilor sau mânuitorilor prozei (în antichitatea târzie, epoca medievală și rinascimentală), ci un corpus de cuceriri de alt ordin, mult mai important decât s-a crezut.⁴⁶

Cât privește raportul actual cu omiletica, cunoașterea retoricii clasice, cu figurile de stil, principiile și legile sale, pe scurt, tehnica retorică, constituie un prețios izvor pentru cel chemat, ca predicator, să formuleze concepte în măsură să transmită cuvântul revelat, să sensibilizeze și să convingă pentru Împărăția cerurilor. Secretele retoricii clasice, care de altfel nu ne sunt nici pe departe străine, fiind întâlnite în diverse discipline de studiu, ca de pildă în stilistică, oferă indicații utile fie pentru a vorbi azi în public, fie pentru o mai bună înțelegere și valorificare a textelor Tradiției creștine.⁴⁷

ÎNCEPUTURILE RETORICII

– în documentele vremii –

Retorica se pare că a apărut în Sicilia ca o știință specială, cu legile ei proprii, de unde ar fi fost adusă în Grecia de Gorgias.⁴⁸ De reținut originea juridico-politică a artei. Intens cultivată în Grecia antică de către oratori vestiți, mai târziu a fost perfecționată de sofiști. După câte se pare, sofiștii Gorgias și Isocrate au fost primii ce au redactat îndrumări pentru compunerea pledoariilor, adevărate ghiduri destinate părților în litigiu.⁴⁹

Vom prezenta mai jos date semnificative din documentele antichității referitoare la retorică:

• În lista scrierilor lui Aristotel, întocmită de Diogenes Laertios, sunt consemnate două titluri de retorică: Despre retorică sau Gryllos și Arta retorică.⁵⁰
• În lista scrierilor lui Theofrast, “un om cu o inteligență și o putere de muncă surprinzătoare”⁵¹, printre numeroase alte scrieri, se numără și unele de retorică: Compendiu despre discursuri, Reguli de retorică (o carte), Despre arta retorică (o carte), Despre artele retorice (17 specii), Despre discursuri judiciare (o carte).⁵²
• În lista lucrărilor, unui discipol al lui Theofrast, Demetrios, se află și o lucrare Despre retorică.⁵³
• Heracleides, discipol al lui Aristotel, a scris Despre vorbirea oratorică sau Protagoras.⁵⁴
• Un discipol al lui Gorgias, Antistene, numit de Xenofon “omul cel mai plăcut în conversație și cel mai temperat în orice lucru”⁵⁵, a scris o lucrare Despre stil sau Despre felurile de vorbire și Despre scriitorii de discursuri judiciare; Isografie sau Lysias și Isocrate.⁵⁶
• Ariston “cel chel, din Chios, supranumit și Sirena”, printre cărțile atribuite lui se numără și o scriere intitulată Împotriva retorilor.⁵⁷
• Thrasymachos Chalcedonianul, sofist din Chalcedon în Bithynia – cel care s-a ocupat pentru prima oară⁵⁸ de period (periodos – are mai multe sensuri în retorica greacă) și de structura lui și a introdus modelul de astăzi al retoricii, el fiind discipolul filosofului Platon și al retorului Isocrate – a scris: discursuri în gen deliberativ, un tratat de retorică, poezii minore și principii de retorică.⁵⁹

*

• Prin “scriitorii de discursuri judiciare” din vechime, se înțelegeau logografii⁶⁰, oratori care scriau discursuri (pledoarii) spre a fi rostite de clienții lor în afaceri judiciare, cum au fost Lysias, Isaios⁶¹ ș.a.
• La Diogenes Laertios găsim afirmația potrivit căreia, Aristotel, în cartea sa Sofistul, ar fi susținut că Empedocle a inventat retorica, iar Zenon dialectica⁶²
• Un retor, Anaximenes din Lampsacos, omonim al filosofului milesian, a scris despre faptele lui Alexandru cel Mare (Macedon).⁶³
• Lysias (născut pe la 445 î.Hr.) – logograf – unul din cei mai de seamă mânuitori ai prozei antice, și-a desfășurat activitatea oratorică alcătuind pledoarii pentru diferiți clienți în procese private – căci la Atena nu exista, de regulă, apărarea prin avocat – atingând o rară desăvârșire în acest gen de oratorie; a compus vreo 200 de discursuri, dintre care 34 s-au păstrat.⁶⁴

*

• În ceea ce privește onorariul de profesor, în educația greacă, sofiștii și retorii luau bani grei de la elevii lor pentru învățătura pe care le-o dădeau; Gorgias, Isocrate și nenumărați alții au făcut avere de pe urma acestui lucru; Socrate a fost primul care a introdus obiceiul de a da lecții gratuit, fără a trage nici un profit de pe urma

• Tot ce se realizează în război prin armele de fier, se obține în politică prin elocvență (D. Laertios, V, 82).
• Diogene, odată, când Anaximenes (un retor pântecos) ținea un discurs, atrase auditoriul, prezentând niște pește sărat; cum vorbitorul se supără, filosoful spuse: Peștele sărat de un obol a făcut praf cuvântarea lui Anaximenes (D. Laertios, VI, 57).
• Protagoras – se povestește că odată, cerându-i discipolului său, Euathlos, onorariul, acesta i-a replicat: – Dar n-am câștigat încă nici o victorie! La care filosoful îi răspunse: – Ba nu, dacă câștig procesul împotriva ta, trebuie să fiu plătit, pentru c-am câștigat; dacă câștigi tu, la fel trebuie să fiu plătit, pentru că tu ai câștigat (D. Laertios, IX, 56).

Résumé

Les données présentées font partie d'une présentation propédeutique d'un cours de Rhétorique et Exégèse Homiletique. On ne peut pas étudier l'homiletique (le discours rhétorique chrétien) en ignorant ses racines profanes : la rhétorique ancienne. Leur rapport de “parenté” devient évident à travers les étymologies de même que des définitions de la rhétorique, ci-débattues. On a également mis en lumière le rapport qui existe entre la rhétorique classique et la neo-rhétorique, aussi bien que les débuts de la rhétorique (antique), tels qu'ils ont été envisagés dans certains documents de l'époque.