Militarizarea graniței bănățene a început cu manifestarea nemulțumirilor satelor românești ortodoxe ce urmau a fi cuprinse în cordonul de graniță. La început populația românească a refuzat să se încadreze în formația militară, țăranii satelor ce urmau a fi militarizați s-au refugiat în păduri sau în Țara Românească și Transilvania. Autoritățile habsburgice prin măsuri drastice, mergând până la mutarea lor în regiuni mlăștinoase, unde mureau cu miile, au reușit să înființeze regimentul valaho-iliric în 1774 ce însuma 99 de sate militarizate1. Grănicerii au fost împroprietăriți cu sesii de pământ, au primit și alte privilegii, ajungând la o stare materială deosebită față de ceilalți locuitori ai Banatului nemilitarizați din rândul cărora se vor ridica numeroși ofițeri care își vor menține religia și naționalitatea contribuind în mod activ și la propășirea Bisericii ortodoxe din Banat.
Odată cu scăderea în intensitatea a pericolului otoman, Curtea de la Viena a încercat să limiteze privilegiile acordate inițial ortodocșilor, întărind tot mai mult rolul statului în raport cu biserica, de a subordona ierarhia și Biserica ortodoxă. Autonomia confesională și-a asociat o serie de elemente politice care conferea organizației bisericești rolul de instituție unică legal recunoscută și organizată reprezentând interesele populației aflate sub incidența privilegiilor2.
Biserica ortodoxă în absența unor instituții statale proprii și-a arogat atribuții de ordin administrativ și politic ca unică reprezentantă a intereselor națiunii respective. Beneficiind de autonomismul confesional, elita ecleziastică a fost purtătoarea de cuvânt a populației românești, promovând treptat conștiința individualității naționale.
Regimul de toleranță al privilegiilor a favorizat românilor din Banat accesul la o serie de drepturi de care populația românească din celelalte provincii ale Imperiului nu a beneficiat: intrarea în orașe, accesul la meserii, pătrunderea în funcții administrative locale.
În 1770 împărăteasa Maria Tereza a dat pentru națiunea iliră din ținutul Timișoarei „precum și celor ce locuiesc în Banatul Timișului, precum și celor din părțile Ungariei, Croației, Slavoniei și regimentelor de graniță” – Regulamentul iliric – care consfințea vechile privilegii și reglementa viața populației ortodoxe din imperiu. Regulamentul iliric prevedea înființarea de școli pentru pregătirea preoților și câte un seminar pentru diecii săraci pe lângă fiecare episcopie. La punctul 24 al Regulamentului se prevedea că ortodocșii puteau să-și înscrie copiii la școlile catolice, deschizându-se astfel porțile școlilor înalte și pentru populația românească din Banat. Tot prin regulament se înștiința că la Viena a luat ființă o tipografie iliră dotară cu privilegii „pentru ca neamul acesta între toate acelea ce ating învățătura să se mai ajutoreze, ca cărțile ce îi sunt de folos cu mai puțină osteneală și cu mai mic preț să le poată căpăta”3. Regulamentul recunoștea autonomia confesională, eliberarea clericilor de sarcini publice, existența unei ierarhii și a unui teritoriu precis delimitat. Prin regulament se interzicea manifestarea mitropolitului ortodox în afaceri politice, se stabileau cu rigurozitate veniturile clerului, evidența averilor ecleziastice, dările către cler au fost diminuate, înființarea unui învățământ clerical, dreptul fiecărui preot de a avea o sesie întreagă de pământ4, propunerea de a se înființa școli primare.
La Carloviț în 1776 a avut loc un sinod pe agenda căruia au figurat probleme de disciplină, probleme școlare, editoriale, administrative și canonice privite prin prisma modificării Regulamentului din 1770. Sinodul a făcut o serie de propuneri privitoare la tipărirea protocoalelor pentru parohii, îmbunătățirea învățământului din școlile confesionale prin numirea de directori școlari în toate eparhiile. A fost redus numărul protopopiatelor în funcție de mărimea eparhiei, astfel episcopia de Caransebeș-Vârșeț avea șase protopopiate înglobând și satele grănicerești.
Regulamentul din 1777, cu toate că a fost redactat pe structura celui vechi a creat nemulțumiri și frământări în rândul preoților, dar mai ales în rândul credincioșilor ortodocși din cauza ingerințelor catolice în textul său, a încercării de a anula autonomismul organizației ecleziastice ortodoxe și a încercării introducerii controlului statului în viața spirituală ortodoxă, a limitării numărului preoților ortodocși5.
Promulgarea noului regulament ilir în 1777 a stârnit mari nemulțumiri în rândul credincioșilor ortodocși și în special al românilor din teritoriul militarizat. Regulamentul a fost afișat în Vârșeț în ziua de Sf. Dimitrie (26 octombrie 1777). Fiind zi de târg, și ziua în care se achitau taxele erariului se adunaseră mulți oameni. S-a lansat zvonul că episcopii ortodocși doreau unirea cu biserica romano-catolică. Episcopul Vichentie Popovici6. A fost acuzat că „le-a vândut credința și religia stăpânirii”. Acesta în ziua respectivă slujea Sfânta liturghie în capela reședinței sale. Spre finalul liturghiei, populația a năvălit în capelă și a refuzat să primească anafura. Mulțimea a ocupat curtea și apoi cu amenințări l-au urmărit pe episcop la reședința sa, acuzându-l de trădare, făcându-l vinovat de ștergerea sărbătorilor din calendarul recent tipărit, de interzicerea de a-și îngropa morții în curtea bisericii. Toate încercările episcopului de a-i tempera au rămas fără rezultat, mulțimea devenind și mai amenințătoare. Episcopul a fost prins de mulțime, molestat, târât în curte și amenințat cu moartea. A fost salvat de niște tineri și izolat într-o chilie unde a căzut în nesimțire. Prima intervenție a autorităților a eșuat, soldații fiind puși pe fugă, încât a fost nevoie să intervină husarii. În ciocnirea ce a avut loc au murit 6 oameni și 36 au fost răniți7. Husarii au luat pe episcop sub protecția lor ducându-l în cazarmă, după care mulțimea a început să se retragă. De teama represaliilor fruntașii mișcării au fugit în Țara Românească. Revolta a produs iritare la Viena, vinovat de cele întâmplate fiind făcut episcopul. Ca urmare a acestor frământări și a altor nemulțumiri mai vechi, mitropolitul Vichentie Ioanovici Vidak a înaintat la 27 ianuarie 1778, Curții de la Viena un memoriu în numele „clerului și poporului ilir”8. În plângerea trimisă, mitropolitul arăta că: din calendarul bisericii ortodoxe au fost scoase numeroase sărbători, de unde suspiciunea că nu peste mult timp va fi introdus calendarul catolic și în biserica ortodoxă, de aici fiind doar un pas până la unirea cu Biserica Romei9.
În Ceaslov, manualul pentru școlile ortodoxe, a fost omisă figura de la început, „a unei mâini îndreptate spre facerea crucii după ritualul nostru”10. Această omisiune ar duce, precizează memoriul, ca la următoarea ediție a cărții să fie schimbată religia în general.
Catehismul tipărit în slavonă și limba română vorbește despre „legea drept credincioasă a bisericii greco-neunite” iar cel tipărit în limba germană vorbește despre „adevărata credință”, de aici suspiciunile ortodocșilor, cu atât mai mult cu cât, Catehismul fusese prezentat sinodului din 1774 în prezența comisarului regal ca un catehism destinat tinerimii școlare ortodoxe, iar când a apărut de sub tipar nu a mai avut titulatura inițială: „compus în 1774 de către sinodul episcopesc neunit întrunit la Carloviț”, creând astfel confuzii în rândul ortodocșilor11.
Psaltirea tipărită pentru uzul tinerimii ortodoxe cuprindea un simbol al sfinților Atanasiu, Atanasie Antiochieanul, Ciril Alexandrinianul și Maxim, dar însemnul a fost înlăturat din unele exemplare, iar în ediția din 1773 a fost eliminat în întregime, nu se mai vorbea de proveniența Duhului Sfânt.
Cărțile tipărite cu acordul sinodului ortodox erau supuse cenzurii, modificării și restrângerii lor în comparație cu tipăriturile altor religii12.
În memoriu, împărăteasa era rugată să-și extindă autoritatea și asupra tipografiei ilire, ca tipografia să fie înzestrată cu litere mai mari, cu hârtie mai bună sau să fie transferată în mijlocul națiunii, aproape de mitropolie sau vreo episcopie unde se poate găsi mai ușor corector și cenzor, precum și personal tipografic. Monopolul tipăriri cărților bisericești ortodoxe de către tipografia Kurzbock din Viena era părtinitoare, aduce prejudicii în „exercitarea liberă a credinței națiunii neunite”13. Mitropolitul preciza apoi faptul că nu s-a transmis in extenso regulamentul națiunii și clerului ilir din 27 septembrie 1770, ci doar un extras în care erau cuprinse 28 de puncte. Dar la 2 ianuarie a fost tipărit un nou regulament național din care mitropolitul și episcopii au primit fiecare 50 de exemplare în limba germană, iar exemplarele în limba slavonă au ajuns în mâinile credincioșilor mireni14. Din această cauză a apărut bănuiala că ar fi vorba de concluziile la care s-a ajuns în urma dezbaterilor la Congresul din 1769 sau a rezultatelor sinodului întrunit în 1774 și 1776 la Carloviț, acesta cu atât mai mult, cu cât privilegiile acordate de Curtea de la Viena nu se rezumau doar la mitropolit și episcopi ci la întregul cler și întreaga națiune.
Pentru a potoli nemulțumirile ortodocșilor, Curtea de la Vinea a redactat o a treia versiune a regulamentului intitulat: „Rescript Declaratoriu” ce a apărut în limba română în 1779 și conținea normele de conducere a Bisericii ortodoxe din Imperiul habsburgic, fiind confirmate privilegiile ilire din 1690, instituindu-se dubla subordonare, față de ierarhia clericală și față de magistraturile și jurisdicțiile teritoriale, respectiv față de autoritatea militară în granița bănățeană.
Pentru românii din Banat contactul cu problematica epocii luminilor a făcut posibil și a pregătit în același timp efortul original din etapa următoare. Spiritul de toleranță a conservat în primul rând limba națională în biserică, școală și tipar, deși n-au lipsit tendințele permanente de a se generaliza limba slavonă sârbă.
Separarea românilor de sârbi, a culturii române în general, față de cea sârbă în cadrul culturii ilire s-a materializat într-o primă etapă în procesul de instituționalizare a bisericii și școlii pe baze naționale, singurele instituții recunoscute românilor.
Conștiința de sine a românilor, ce a fost formulată succesiv pe plan confesional, cultural și apoi politic a fost rezultatul unui lung proces istoric care pe fundalul reformismului luminat din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a dus la destrămarea solidarității confesionale în favoarea celei naționale, care a început să ia un avânt deosebit, mai ales în prima jumătate a secolului XIX.
ABSTRACT
The Regulation number 1777, elaborated on the structure of the old one, generated rumours and conflicts among the priests and the orthodox believers due to the catholic interpherence in its text and to the attempt of attacking the independence of the orthodox ecclesiastic organization and to the attempt of introducing the state's control of the spiritual orthodox life.