Academic în cercetare până la sațietate epistemologică și metodologică, sociologul Ilie Bădescu nu pregetă deloc când e cazul să dea lovitura de grație „împopoțonatei” postmodernități cu volutele „parareligiilor pozitivismului ateotic” a-și scoate armamentul din dotare și a lansa în câmpul de luptă al ideilor insurecția euxiniană, adică reinstaurarea „protocronistei” religii a lui Iisus Hristos în locul conglomeratelor noologice imanentiste: umanismul renascentist, raționalismul postrenascentist, individualismul, iluminismul, materialismul, istoricismul, utilitarismul, intelectualismul, liberalismul, marxismul și cel mai pernicios dintre toate, ateismul. Printre aceste „formațiuni ideatic-afective”, distinsul universitar trasează linia demarcantă a constantelor vieții omenești, expuse ingineresc-sistematic în paginile cărții – Bibliotecă, „Noologia”. Luându-și ca punct de pornire lecția mijlocită de antropologia experiențială – „trăiristă” – autorul re-examinează cu meticulozitate chestiunea fundamentelor spirituale ale Omului și concomitent ale Societății, concluzionând că Sociologia poate fi definită „palamitic” ca Știința cadrelor spirituale care se actualizează proporțional cu intensitatea trăirilor spirituale individuale și colective, dar care se pot și dezactualiza atunci când această intensitate scade ori când asemenea trăiri sunt deviate de la rânduiala Creației (XXV).
Complexa arhitectură a lucrării – Cartea I Sinele Social. Noologie abisală are 3 părți cu câte 9 diviziuni și nu mai puțin de 43 subsecțiuni; Cartea a II-a Ființa Socială. Noologie socială, împărțită la rându-i în 7 corpuscule cu 199 de subpuncte; Cartea a III-a Ființa Istorică. Noologie istorică este structurată în 2 unități ce se subîntind în 41 de miniansamble – nu ne îngăduie decât o recenzie minimal – punctiformă, sau spicuitivă, deajuns însă ca să fie sugestivă.
Cel dintâi „popas” îl facem în „locul” numit Sinele. Dacă gânditorul de la Păltiniș i-a găsit acestui concept un „preț” filozofic, Ilie Bădescu, în consonanță cu G.H. Mead, îl acaparează și-l convertește într-un operator sociologic, însă cu o conotație esențialmente religioasă. Conversația cu Dumnezeu, realizată prin „istmul” Rugăciunii este singura modalitate în care Omul se manifestă în toată subiectivitatea lui, pe deplin subiectiv, și în toată obiectivitatea lui, când individul poate deveni cu adevărat obiect pentru sine însuși, fără a-și pierde prin aceasta calitatea de subiect” (46). Creatorul – Ființa Absolută – i se relevă deopotrivă ca identitate dar și ca alteritate atotcuprinzătoare, salvându-l astfel de prăbușirea psihologică în Neant. Analiza noologică ne propune două tipuri de Sine – multiplu și unificat – acesta din urmă este achiziția cea mai însemnată a interacționismului noologic deoarece ne avertizează între altele, asupra acestei realități spirituale care este sinele (47), care pendulează într-un sens sau altul în balanța existenței. Însuși copilul, prin joaca sa „serioasă” cu persoane imaginare, realizează involuntar, prima obiectivare a sinelui. Se impune să reținem diferența specifică dintre „joacă” și „joc”, căci, insistă în demonstrație autorul „jocul reprezintă trecerea de la un sistem non-determinat la unul determinat” (48). Omul credincios intră deplin în rolul urcătorului de Scară pentru că are drept reazem mitul, care îl îndeamnă să transgreseze „plăcile tectonice” ale imanenței spre zenitul transcendenței. Insul, oricare, posedă o experiență socială, învață norme și reguli fundamentale pentru zidirea sa în ființa umanității agregate numai din trei situații sociale matriceale: jocul, joaca și comunicarea, pe care le potențează următoarele cadre spirituale: religia, miturile, simbolurile, eroii, sfinții, în genere persoanele eidetice (49). Demolarea acestora atrage după sine dezagregarea edificiului moral al Lumii. În România secolului XX C. Rădulescu – Motru lansează prin opera sa o idee sociologică nouă, anume, considerarea comunităților ca realități spirituale organice expuse unui proces de creștere sau declin, în funcție de sfera și de intensitatea spirituală a interacțiunilor omenești (55). Ivirea acestei serii sociologice este în primul rând un răspuns la criza unor paradigme ale sociologiei romantice, care și-a avut culminația în Germania, prin școala lui Wundt. Sociologul Rădulescu – Motru, raționând în spiritul amintitelor coordonate teoretice demonstrează că creștinismul a transformat lumea, i-a sporit dimensiunile, a mărit valoarea ei ontologică, a înnoit-o, a reîntregit-o, a recreat-o în fapt, și deci a preîntâmpinat un declin care i-ar fi adus peirea (58). Unitatea de cultură și implicit de spirit nu rezidă într-o unitate substanțială obiectivă, ci în unitatea actuală a conștiinței membrilor societății. Teza aceasta accentuează faptul că Prezentul este timpul fundamental iar Trecutul un timp interior latent, real doar în măsura în care este o dimensiune actualizată a Prezentului (60).
Un alt capitol care trebuie neapărat „luat în posesie” de către Teologie este acela care privește Sociologia „prin ochii credinței”. Reconversia noologică a Sociologiei presupune cercetarea atentă a edificiului social prin prisma modurilor de manifestare a acestuia în istorie, atât distructive cât și creative (80). Societățile sunt, într-un fel, rezultanta interacțiunii dintre întruchipările spiritului și temporalitate. Aflată într-o asemenea întretăiere de forțe și energii suprafirești, viața omului devine o textură complexă care trebuie „citită” în cheie hermeneutică noologică. Orice lucru folositor construcției spirituale a omului, necesarmente se cuvine a-l chivernisi într-un plan de îndeplinire și de adăugare existențială. Structura dual-antropologică face ca umanul să se împlinească în dublu orizont: al celor natural date și al celor spiritual dăruite. Dacă cele două planuri intră în conflict, defecțiunea nu se poate repara prin mijloace naturale ci prin intervenția unor forțe supramundane, dintre care amintim Biserica. Cu o intuiție mistică remarcabilă, Ilie Bădescu scoate la iveală „apele termale” ale Omului, anume „latențele sufletești”, care se actualizează numai în cadrele noologice existente, când pot să devină psihomorfoze caracterizante ale unei comunități (82). Atunci când se creează asemenea condiții de complinire „soma” și „pneuma” se învârstează ontologic. Dimpotrivă, „căderea” din starea primordială a cauzat apariția legii naturale și a nevoilor, amândouă rezumând precara „stare de imperfecțiune”. Dacă „legea nevoilor” inspiră legiuitorul unei comunități, atunci în mod necesar se instituie tirania. Singura modalitate de a evita această capcană este adoptarea ca „praxis” existențial a „legii supranaturale”.
Înălțând pe frontispiciul Lumii „lumite” blazonul „legii revelate” Sociologia se propune ca o „știință luminată” (90). Sursa ei de veridicitate este Sfânta Scriitură. Abordările hermeneutice ale „sociologiei noologice” se înfiripă în exclusivitate pe tipologiile vetero și neo-testamentare, așa încât „cunoașterea sociologică” este și un act de „memorie arhetipală” (100). Pe „creasta” acestor idei ce se relevă din adâncimile biblice, autorul, printr-un efort sisific vrea cu orice preț să ne țintuiască în inimi următoarea axiomă: „omul poate fi fără suflet, dar sufletul nu poate fi fără de Dumnezeu” (102). „Pozând” fără emfază, într-un Columb ce a descoperit America Spiritului, sociologul creștin distinge două tipuri de legături spirituale: om – Dumnezeu și om – om (112). Drama modernității – diagnoza sociologului german Tönnies – rezidă în consacrarea unui nou tip de „unitate” ce se obiectivează doar în forme exterioare: convenție, contract, bani și credit. Încatenarea acestora a expulzat din om propensiunea nostalgiei, dorului, iubirii și suferinței trăitoare. Pragmatica cotidiană se traduce doar prin serviciu contra serviciu. „Operatorii luciferici”, un fel de „Trichinella spiralis” ce sapă galerii în medularitatea umanului, „propovăduiesc” infatigabil o „lumină întunecată” în care condamnă la orbecăială pe toți neofiții ossirici. „Ieșirea din tunel” se poate face numai prin Pravilă, adică Regulă (119). Existența etalonului imprimă comunității un „ritm spiritual”, o cadență a unui „marș forțat” spre Eshaton. Sociologia noologică își asociază deliberat în programul ei de emulație spirituală a Societății „învățăturile vii” ce emană din Textul Sfânt. „Obiectivul” său îl constituie mijlocirea de „întâlniri fericite” între cadrele noologice și cele istorico-sociale. Prototipul oricărei „conjuncții florale” este „Intrarea în Ierusalim” (123). Nimeni nu poate rata – indiferent, sub orice pretext –, „vremea cercetării” lui Dumnezeu.
Cercetătorul de orientare spiritualistă este un „om serios”, care nu-și îngăduie luxul de a „jongla” de dragul teoretizărilor, cu concepte ce nu aduc nici un adaos de bine în lume; el sondează pneumatologic adâncurile ființei umane scoțând la suprafață „aluviunile” Binelui, care există însă trebuie „căutate”. Ca un „înainte – mergător”, noologul „tatonează” starea de declivitate a omului și a societății, prescriind „rețeta” Îndreptării, fără a se substitui Sacerdotului.
Considerând „mondializarea” și „globalizarea” ca „soluții” demonice, Ilie Bădescu „încheie” acest „Catehism” întru re-încreștinarea „scăpătaților” Post-modernității cu „panorama” neoiluminismului – ateismul universal, mai mult ca sigur, dintr-o rațiune simplă – avertismentul pentru Lumea de Mâine.
Ultima jumătate a secolului XX se caracterizează prin patru mari fenomene deculturative: ghetoul social, mulțimea solitară, producția masificată și ateismul marxist (796). Qwadratura acestor procese erodante a izvodit un tip social nou – ideocratul – și o ideologie nouă –mesianismul comunist. Deși amintitele procese au avut efect destructiv asupra oamenilor încartiruiți în „regatul” Satanei, a mai rămas speranța în marea Vindecare: Religia Creștină și Întemeietorul ei Iisus Hristos (724).
Bibliografia generală – nici mai mult, nici mai puțin de 488 de cărți – nu este una „de paradă”. Înșiruirea acestor titluri are menirea a ne revigora optimismul înghețat de viforul necredinței militante și a fi convinși că într-o bună zi, această sub-ramură a Sociologiei se va transmorfoza într-un Trunchi.