În studiul de față, vom încerca să analizăm, din perspectiva sufletească a literei, un pasaj scripturistic deosebit de interesant, care dă seama, între altele, de una dintre modalitățile autorilor biblici de a alcătui exhortații parenetice și de a zugrăvi pilde memorabile de comportament moral. Este vorba despre pericopa referitoare la viteazul Ghedeon1. După o succintă prezentare a ceea ce înțelegem, în bună tradiție patristică, prin „perspectiva sufletească a literei”, vom analiza pericopa menționată în contextul reprezentării personajului central, Ghedeon, pe prima pagină a colecției medievale de xilogravuri cunoscută sub titulatura de Biblia Pauperum2 – context vrednic de luat în calcul, deoarece este unul menit să sublinieze unele dintre caracteristicile lui Ghedeon, în vederea valorificării lor în plan social imediat.
Gândirea autorilor cărților Scripturii Sfinte evoluează într-un efort neîncetat de a lărgi punctele de vedere ale cititorului, înspre orizontul metafizic, vast și generos, al celor cerești. Efortul lor sublim se confruntă, mereu și mereu, cu problemele ridicate de faptul că, cel mai adesea, „cuvântul ce exprimă adevărul” – cum frumos spunea Mihai Eminescu, este cu greu de aflat. În vorbirea de zi cu zi, cuvântul omenesc se împuținează de sens, pentru că noi, oamenii, urmărim să ne comunicăm gândurile sau dorințele cât mai clar și, de aceea, legăm cuvintele noastre de chestiuni cât mai simple, mai concrete și ușor verificabile pe cale experimentală. Iată însă că, în cazul autorilor biblici, toate acestea nu mai sunt la îndemână. Așa se face că limbajul lor, atunci când nu este unul abstract, poartă povara, dar și podoaba, totodată, a referințelor la realitatea concretă. Da, referințele la realitatea concretă, imediată, pot fi o povară, dacă înțelegem realitatea ca pe o mulțime a lucrurilor existente efectiv, prezente, „palpabile”, deci ca sinonim pentru lumea naturală și socială din afara conștiinței noastre3. Lucrurile „palpabile”, dimpreună cu toată lumea naturală și socială sunt prinse într-un proces de continuă schimbare, de la o generație la alta, proces care, în ultimul timp, cunoaște o accelerare fără precedent. Multe dintre lucrurile concrete prezente în discursul autorilor biblici fie nu mai există, astăzi, fie nu mai constituie, astăzi, parte a experienței noastre zilnice. Iar acest aspect afectează inclusiv modul cum citim și înțelegem noi, astăzi, Scripturile Sfinte. Însă aceleași referințe la realitatea concretă pot fi și o podoabă, și încă una înălțătoare, câtă vreme încă credem și mărturisim, asemenea înțelepților din vechime, că realitatea este una cu adevărul și dimpreună se referă la tot ceea ce ține de substanță, Principiu prim, Idee primă, Numen – deci că îmbrățișează atât părțile „palpabile”, cât și cele metafizice ale vastului orizont în care, după cum spunea Sf. Pavel, „trăim, ne mișcăm și suntem”4. Dacă înțelegem realitatea în acest fel, atunci putem vedea cu ușurință cum cuvintele așternute în paginile Cărții, laolaltă cu imaginile pe care meșteșugit le animă sunt, toate, ferestre ce așteaptă să fie deschise spre perspectivele pline de lumină ale lumii întregi.
În Sfânta Scriptură, o piatră, o plantă, un animal, un obiect sau un personaj consemnate în text pot să amintească de o întâmplare trecută, să prevestească o întâmplare viitoare, să semnifice unul sau mai multe adevăruri morale sau chiar un adevăr religios – și toate acestea în același timp5. Marele savant creștin al veacurilor de început, Origen, pe baza antropologiei pauline enunțate la I Tesaloniceni 5:23, arăta că textul sfânt are trup, suflet și duh6. Comentând în a sa Filocalie pasajul de la Pilde 22:19-21, Origen spune următoarele: „Așadar de trei ori trebuie să-ți scrii în suflet înțelesul Sfintelor Scripturi: în primul rând, omul simplu trebuie să fie zidit din carnea (sau litera) Scripturii, în al doilea rând, cel ce e cu ceva mai înaintat să fie educat din sufletul ei, pe când, în al treilea rând, cei desăvârșiți să fie educați după cele cu care se aseamănă și de care vorbește Apostolul: între cei desăvârșiți propovăduim înțelepciunea [...] lui Dumnezeu în taină, pe cea ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre mărirea noastră (I Corinteni 2: 6-7).”7 Așadar, „trupul” conduce la sensul literal, istoric; „sufletul” la cel moral, psihologic; iar „duhul” la cel spiritual, alegoric și mistic. Părinții Bisericii au moștenit aceste perspective de lectură, valorificându-le în mod strălucit de-a lungul veacurilor ce au urmat. În lumina lor, „perspectiva sufletească a literei” a fost valorificată, așadar, în sensul desprinderii din textul scripturistic a unor sfaturi morale, modele comportamentale, pilde de viață virtuoasă pentru toți mărturisitorii în Învierea Domnului Iisus Hristos.
Fiu al lui Abiezer, din seminția lui Manase, Ghedeon este ales și chemat de către Dumnezeu pentru a-și izbăvi poporul de urgia nomazilor care, în acea vreme, obișnuiau să tăbărască asupra israeliților și să le jefuiască recoltele sau turmele de animale. Ghedeon refuză, la început, el caută să se opună; mai mult, testează veridicitatea cuvintelor trimisului lui Dumnezeu; însă în cele din urmă își asumă misiunea: adună o oștire numeroasă și îi atacă pe madianiții cotropitori la En-Harod. Le risipește oastea, căpeteniile și pedepsește cetățile care nu i-au oferit sprijin la bună vreme. Apoi, după îndeplinirea misiunii, revine întru ale sale.
În Biblia Pauperum, Ghedeon este surprins în momentul când, după toată opoziția și în urma tuturor parlamentărilor purtate cu trimisul Domnului, acceptă misiunea. Viteazul este reprezentat în haine ostășești, mai precis în armură, în postura unui cavaler care îndelinește un ritual de vasalitate: îngenuncheat în maniera apuseană, el ține capul drept și mâinile împreunate. Dacă facem abstracție de poziția capului, postura corporală este similară celei firești în rugăciune – fapt deloc lipsit de semnificație. Prin intermediul ritualului de vasalitate, cavalerul care și-a dovedit bravura într-o circumstanță anterioară, intră în slujba unui senior și urmează să-l reprezinte pe acesta în confruntările cu diverși inamici, păstrându-i onoarea neștirbită și căutând să-i sporească faima. În schimbul faptelor sale de vitejie, seniorul îi acordă o seamă de privilegii (uneori chiar mâna fiicei lui). Ritualul se desfășoară în trei faze: hominium (omagiul) – în care vasalul își exprimă dorința de a intra în slujba seniorului, apoi își pune mâinile între ale aceluia, care i le împreunează într-ale sale (immixtio manuum); după aceea, vasalul depune un jurământ, cu mâna pe Biblie sau pe Sfinte Moaște. Jurământul este urmat de un osculum pronunțat de către senior, în semn de acceptare, pecetluit cu un sărut al credinței. Acest stadiu o dată săvârșit, vasalul devine, „cu gura și cu mâinile”, omul seniorului. Ultima fază a ritualului este investitura: seniorul îi oferă vasalului un obiect simbolic, prin care marchează înzestrarea acestuia cu drepturile, privilegiile și obligațiile presupuse de rangul astfel dobândit8.
Pe urmele lui Ioan Carpatul, exegeții creștini l-au interpretat, pe Ghedeon, ca întruchipare a unui mod specific veterotestamentar de raportare la sacru. Ghedeon este omul care împlinește Legea cu acrivie, dar se încorsetează atât de strâns cu ea încât, într-un asemenea moment de grație ca acela al chemării lui de către Domnul, el are nevoie de semn, cere dovezi, nu are încredere și, pentru neînfrânata lui vigilență, riscă să fie păgubit9. Însumate, trăsăturile lui Ghedeon ne conduc la următorul portret: el se raportează la sacru ca oricare alt izraelit, adică respectând Legea; nu are nici o calitate care să-l evidențieze cu ceva în afara cinstei și a modestiei. Seminția lui (a lui Manase) este, de asemenea, oarecum lipsită de personaje de marcă. Astfel, când i se arată îngerul el este prudent. Se teme, pare că vrea să dea înapoi, cere semne, dovezi. Dar de îndată ce le primește, trece la faptă, își duce misiunea la bun sfârșit, apoi se retrage la munca câmpului. Atitudinile și reacțiile lui Ghedeon sunt general umane, firești, nu depășesc sfera normalității unei lumi care a devenit, prin Cădere, imperfectă
Într-adevăr, atunci când citim secvența în cheia oferită de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, unde Apostolul Neamurilor trasează chipul nevoitorului creștin10, vedem că Ghedeon este înzestrat cu „toate armele lui Dumnezeu”: el are mijlocul încins cu adevărul, pieptul încorsetat în platoșa dreptății (pe care, nu-i așa, o conferă respectarea Legii), picioarele încălțate cu Evanghelia păcii, capul adăpostit de coiful mântuirii iar la șold îi stă sabia Duhului „care este cuvântul lui Dumnezeu”. Un singur lucru îi lipsește: “pavăza credinței”, care în xilogravura în discuție apare lepădată undeva în partea stângă. Evident, a aruncat-o acolo pentru a-și elibera mâinile: stă într-o poziție de rugăciune. Din acest punct de vedere, într-o lectură creștină, Ghedeon îi simbolizează atât pe tânărul bogat și drept, căruia Mântuitorul îi spune să-și dea averea săracilor și să-l urmeze, dacă vrea să fie desăvârșit11, cât și pe tatăl copilului lunatic, care se roagă: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”12. De aceea, probabil, sulul care conține textul dialogului dintre înger și Ghedeon seamănă, aici, cu o funie, pe care îngerul i-o aruncă lui Ghedeon pentru a-l izbăvi, pentru a-l ajuta să se înalțe din starea lui actuală. Ceea ce se și întâmplă, de fapt. Știm aceasta din continuarea relatării biblice, dar și din sugestia care ne este dată prin circumvoluțiunile acestui sul. În cadrul Bibliei săracilor, sulul circular sugerează mereu regăsirea. Ghedeon își vine în fire, își regăsește credința și se duce la luptă. Așa cum este reprezentat în Biblia Pauperum, Ghedeon se află în poziția specifică unui cavaler în cadrul primei faze a investiturii. Aici, pe lângă că este acceptat ca vasal și, astfel, campion al luptei împotriva puterilor potrivnice, Ghedeon este investit cu acea calitate care îi lipsește și pe care simpla respectarea cu acrivie a Legii nu i-o poate oferi decât în chip nedesăvârșit: puterea credinței. O dată investit astfel, asumându-și starea de campion al lui Domnului, Ghedeon pornește lupta și îi zdrobește pe madianiți.
Prezentul studiu s-a preocupat de analizarea dintr-o pespectivă sufletească, i.e. morală, a pasajului scripturistic dedicat judecătorului Ghedeon, în contextul reprezentării personajului central, pe prima pagină a colecției medievale de xilogravuri cunoscută sub numele de Biblia Pauperum. Am putut astfel remarca faptul că, dincolo de sensul strict literal al Cărții, textul acesteia oferă cititorului adevărate icoane, menite să listeze virtuți necesare deschiderii ferestrelor inimilor și minților noastre spre absolut. Atunci când aplicăm o asemenea grilă interpretativă textului scripturistic, în efortul nostru de a cuantifica o pericopă sau alta, remarcăm că pasajul de text ales se va redefinește în funcție de o așa numită continuitate iconică, relevând existența unei istorii prealabile propriu-zis iconice, istorie relatată într-o „limbă” la rândul ei iconică.
Textul biblic este alcătuită dintr-un sistem de figuri metonimice care, inter-relaționate, contribuie la arhitectura ansamblului metonimic general13. Astfel, sensul textului se reconstruiește după regulile interpretării unui sistem diegetic, în care autorul ei este decodificator al sistemului de semne sau, cu alte cuvinte, în termenii unui Mario Vargas Llosa, este un „povestaș”. Prin urmare, avem de a face cu un demers ce ne conduce înspre un discurs condensat, repliat, căruia doar un anumit tip de lectură, anume una pricepută în a-i actualiza limbajul iconic, îi poate desfășura sensul.
ABSTRACT
The author attempts to emphasize several aspects of the Christian symbolic interpretation of the Old Testament, as imagined by Origen and improved lately by the Holy Fathers of the Church. The first part of the present paper is dedicated to introduce the Origen perspective on the Old Testament, whereas the second part of it is trying to apply its methods to the figure of Gedeon (Judges 6), paralleled with one of the rhetorical devices used by St. Paul (Ephesians 6) in a specific cultural context.