Nume arhicunoscut în mediul universitar clujean, probabil și pentru că deține funcția de conducere a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca, Doru Radosav atrage atenția publicului cititor prin fiecare carte ce-i poartă semnătura, deoarece tratează domeniul atât de vast al istoriei culturii românești, cu predilecție, secolele XVII-XVIII. Această ultimă apariție editorială aduce o contribuție considerabilă în cercetarea unui important segment de timp al culturii bănățene, echivalentul umanismului european.
Precedată de o introducere sintetică, lucrarea se constituie din trei capitole incitante din punct de vedere lectural: I Considerații istorice asupra Banatului în secolul XVII (pp. 23-36); II Particularități confesionale și culturale în Banat în secolele XVI-XVII (pp. 37-96); III Cultură și umanism în secolul XVII în Banat (pp. 97-234), urmate de Concluzii (pp. 235-236), Anexe (pp. 237-278) și Bibliografie (pp. 279-298).
Deși reprezintă o zonă geografică bine particularizată, Banatul secolului al XVII-lea, dar nu numai, a rămas pe dinafară atunci când se elaborau scrieri de anvergură, din motive nu întotdeauna cunoscute, dar care obligă la o cercetare aprofundată și un demers recuperativ. Autorul, fără a fi obsedat de mari ambiții și încheieri inebranlabile (5), luându-și ca borne Palia de Orăștie (1582) și anul presupus al morții umanismului bănățean – 1715, își propune reconstituirea acestui secol cultural ce transmite omogenitatea unei mișcări literare, dar și modelul unui program cultural, ce are în centrul atenției Cartea, decelabil în trei etape: a traducătorilor, a creatorilor de opere literare și cea a lucrărilor lexicografice (6). Însumarea acestor faze, conscrie anumite tipologii culturale și domenii de activitate intelectuală și culturală, obiectivate în Carte-Scris-Tipar.
Renașterea și umanismul – două curente culturale marcate, în general, de „fecunditate epistemologică” și de efervescentă dezvoltare a societății umane și definite ca „adevărate revoluții culturale” – își leagă, fără nici un fel de echivoc, destinul istoric de Galaxia Gutenberg. Cu toate că, dintr-o perspectivă strict creștină, Renașterea și, implicit, Umanismul au păcătuit prin postularea fermă a antropomorfismului, consolidându-și poziția hegemonică prin impunerea, ca teleologie culturală, a Cărții cuceritoare, Biserica le absolvă printr-un decret emis de Conciliul Lateran V (1512-1517), care saluta tiparul „ca un dar de la Dumnezeu” (7). Spre acest tip de comunitate culturală și intelectuală europeană a secolului al XVII-lea se proiectau realizările în domeniul Cărții din perimetrul Banatului, care intra impetuos într-un proces de temporalizare istorică și sincronizare cu Europa Apuseană.
După cum reiese din paginile întâiului capitol, istoria Banatului în secolul XVII este dominată de seria evenimentelor politice și militare, care au avut loc ca urmare a expansiunii otomane. La 30 iulie 1552, partea vestică de câmpie a Banatului cade sub stăpânirea turcească, acest teritoriu devenind sandjac – unitate teritorial-administrativă a sultanului, ce îngloba cetățile Timișoara, Ciacova, Vârșeț, Becicherec-Cuvin, Cenad, Palanca Nouă, Lipova (23). Cealaltă extremitate – partea estică, muntoasă a Banatului, cetățile Lugoj, Caransebeș și Mehadia – rămâne neturcizată, iar ținuturile ei, conform înțelegerii dintre Ferdinand de Habsburg și Izabela, se supun autorității principatului de Transilvania, deși nu pentru multă vreme, deoarece în anul 1658, principele Acațiu Barcsai cedează musulmanilor Banatul Severinului, împreună cu orașele Lugoj și Caransebeș. Trebuie consemnat faptul că, la sfârșitul secolului XVII, mai exact, între anii 1690-1700, pe întreg întinsul Banatului, existau 390 de așezări umane care s-au păstrat, în proporție de 90%, până în actualitate, 37 dintre acestea rămânând neidentificabile (24). În 1716, odată cu instaurarea regimului habsburgic în Banat, erau înregistrate sau conscripționate 663 de sate, cu 21.289 case și cu o populație de 80.000 de locuitori (25). Pe acest fundament demografic și de habitat, se amplasează locul districtelor autonome bănățene, cele care au livrat suportul social și cultural al programului umanismului în secolul XVII. Perceput ca un loc strategic, Caransebeșul era cotat ca un oraș emblematic al Banatului, deținând o poziție centrală în cadrul „uniunii districtelor privilegiate românești”(26). Stratul social nobiliar a întreținut, în perioada medievală și premodernă a Banatului, tonusul culturii umaniste.
Consacrat particularităților confesionale și culturale din Banatul secolelor XVI-XVII, al doilea capitol al cărții pune în relief lumea românească ortodoxă tradițională, care întreține relații bisericești cu lumea drept-măritoare ardeleană și cu cea extra-carpatică, fără a lăsa în umbră competiția acerbă dintre catolicism și calvinism, pentru extorcarea comunităților românești. „Blocul ortodox” al lumii bănățene se fisurează din cauza unor clivaje sau rupturi pe fond interconfesional. Majoritară și conservatoare, „pătura ortodoxă” se repliază în funcție de contextul politic și de factorii de putere cu care se interferează la mijlocul secolului al XVI-lea, dar, în egală măsură, se și autodefinește în vâltoarea luptelor religioase dintre catolici și reformați (38). Atunci când ortodocșii bănățeni nu fac obiectul disputelor interconfesionale, viața bisericească urmează un drum rectiliniu, pavat cu intenții cărturărești de toată lauda – spațiul bănățean beneficia în secolul XVII de 36 de titluri de carte religioasă, tipărită între hotarele românești, estimate cantitativ la 90 de exemplare, dominante fiind cele editate în tipografiile din Buzău, Alba Iulia și București (50).
Fără a insista asupra politicii concertate de catolicizare și calvinizare a populației bănățene, reținem partea bună a acestor acțiuni prozelitiste, anume promovarea, în instituțiile școlare, dar mai cu seamă, în Biserică, a limbii române în grafie latină.
Cel din urmă capitol se desfășoară într-un număr impresionant de pagini, evidențiind minuțios textura culturologică și umanistă a Banatului din secolul XVII. Indubitabil, vehiculul culturii umaniste a fost Cartea. Apreciată ca valoare mobilă, aceasta întreținea un „raport vital”(97) în planul cultural și spiritual al societății. Emanciparea limbilor naționale conferă traducerilor valențele unui veritabil act de cultură, cu valorile proprii ale unei comunități etnice și, desigur, ale unei epoci istorice. Cartea indigenată sau naționalizată condiționează, în mod complex, raportul dintre prototip și variantele sau edițiile sale traduse, întrucât acest demers aculturativ mijlocește comunicarea modelelor culturale și intelectuale, dinspre centrele europene consacrate spre margini. Mai concret, cartea, promovând lectura, intercomunicarea și educația, racordează mediul cultural românesc la fluxurile culturale, care au facilitat „europenizarea unei conștiințe culturale”(98). Activarea limbilor vernaculare prin traduceri și tipar declanșează automat deliberări în planul conștiinței și meditației religioase, astfel încât substituirea, prin traducere, a ediției hieratice cu cea accesibilă detonează o gândire desacralizată. Tornada secularizantă a Reformei nu a avut puterea de a dezrădăcina elanul umaniștilor bănățeni, traducători ai Paliei de la Orăștie – Ștefan Fogarași, Francisc Fogarași, Gheorghe Buitul, Mihail Halici-tatăl – , ci dimpotrivă, i-a angajat ireversibil în opera de diseminare populară a cuvântului scris (100). Scrierile Sfinte, cu predilecție Biblia, sunt traduse și tipărite masiv. Pe parcursul secolelor XVI-XVII, ies de sub teascurile tipografiilor versiuni ale Scripturii și ediții de Psalmi în cele mai diverse limbi: franceză, catalană, italiană, cehă, rusă, poloneză, germană, olandeză, dalmatică, ruteană, suedeză și etiopiană (102).
Traducerile proliferative, volens-nolens, determină escaladarea barierelor lingvistice și etnice, lăsându-se dublate de o depășire, în unele cazuri, a diferențelor confesionale, când dominantele paradigmatice suferă o pașnică convergență și osmoză, încât anevoie se mai poate departaja o pietate catolică de una protestantă. Cărțile tălmăcite devin, în felul acesta, un liant de antagonisme ireconciliabile. Sprijinirea activităților de traducere este dublată de încurajarea și înființarea de tipografii, ce au menirea să scoată la lumină cărți trebuincioase în Școală și în Biserică (107).
Programul culturalizator, esențializat în investițiile editoriale și de traducere din arealul românesc, include – în prima jumătate a secolului XVII – șase cărturari bănățeni: Gheorghe Buitul, Ștefan și Francisc Fogarași, Gabriel Ivul, Mihail Halici – tatăl și fiul. Socotit primul român care a studiat la Roma, Gh. Buitul deschide seria unor alți tineri români care au frecventat colegii catolice, punându-se, la întoarcerea acasă, în solda misionarismului papal. Născut în anul 1595, într-o familie nobilă din Caransebeș, Gh. Buitul a învățat mai întâi la Școala Catolică din Alba Iulia, după care face studii de teologie și filozofie la Viena, în jurul anului 1610, formându-se ca teolog și cleric, sub oblăduirea misionarului franciscan Ștefan Szent Andrassy și a episcopului catolic Ștefan Csiky, care a fost într-o misionadă în Banat. Impunându-se ca un cadru de nădejde al Bisericii Romano-Catolice din Banat, Gh. Buitul este admis, în anul 1623, în rândul ordinului iezuiților. Format într-un context multiconfesional, Gh. Buitul a știut să cultive, în înțeles misionar, relația cu credincioșii Bisericii Ortodoxe (125). Cu toate că reușește să deschidă, în anul 1626, Scuola de Lettere, destinată în special fiilor de nobili, dar în care au fost admiși și copii din alte categorii, încununarea activității sale didactice și misionare o reprezintă traducerea Catehismului lui P. Canisiis (126). Destinația acestui manual bisericesc era cea de utilitate publică. Travaliul acestui umanist bănățean deschide seria traducerilor de acest fel, desfășurate pe întreg secolul XVIII.
Alături de Gh. Buitul, eruditul Ștefan Fogarași consacră definitiv folosirea limbii române scrise în caractere latine. Catehismul său poate fi considerat „cea mai veche carte tipărită cu litere latine”, după înalta apreciere a lui B.P. Hașdeu. Provenind dintr-o familie nobiliară dimprejurul Lugojului, Ștefan Fogarași se raliază, prin docta sa instrucție umanistă, structurilor elitare și culturale din Banat. Spița sa este perceptibilă în istoria desfășurată a românilor din această binecuvântată provincie. Deși traducerea lui ne indică moralitatea calvină, ea incumbă și multe texte ale cărților religioase românești în grafie chirilică și, totodată, transmite un vocabular viu, cu inflexiunile specifice unui cod recitativ al limbii române, oficiate în spațiul eclezial și religios (143).
Un alt traducător de elită a fost pastorul de Caransebeș, Francisc Fogarași. Prin osteneala sa culturală, el stabilește, indirect, o legătură între masa reformaților din Ardeal și Biserica Reformată din Anglia (144).
Autor al unei mărețe opere de lexicografie, Dictionarium valachico-latinum, Mihail Halici-tatăl, prin biografia sa intelectuală, creionează o veridică tipologie umanistă. Ocupația turcească a Banatului silește această nobilă familie să se exileze la Aiud. Lăsând la o parte disconfortul ființial, creat de sentimentele de alienare, Mihail încearcă să traducă Psaltirea în versuri, în maniera traducerilor lui Coresi. El își verifică munca prin compararea cu alte traduceri similare, toate laolaltă stimulând zelul poetic al altor traducători, ce deschid calea poeziei culte românești. Repertoriul de manuscrise din biblioteca fiului său atestă că bătrânul Halici a fost autorul mai multor lucrări: Vocabularium paterna manuscripta, Phrases Ciceronis Paterna manuscriptae, Explicatio quoedam gramatica parentis, Praecepta quedam morum parentisi, Liber Carminarum Domini Parentis scriptores ș.a.(153)
A doua etapă a culturii umaniste bănățene din secolul XVII este inaugurată de Gabriel Ivul (1619-1678). Acesta „ilustrează o variantă a umanismului românesc poziționat de ideile și școlile Contrareformei, care au alimentat acel «l'humanisme dévot», nu mai puțin modern”(156). Tipul acesta de umanism a rezultat din succesivele remanieri ale sistemului religios și cultural-educativ, promovate de conciliul tridentin la provocările Reformei, dar și al unor adecvări ale ordinului iezuit la situația intelectuală, marcată de diversificarea câmpurilor cunoașterii și științei, sub influența umanismului clasic. Nova scientia pretindea un nou angajament educativ, epistemologic și cultural. Gabriel Ivul, format în ambianța catolică românească din Caransebeș, evoluează intelectual sub auspiciile unor prestigioase universități catolice din Europa Centrală și de Est, recrutat ca și alți tineri români aparținători familiilor nobiliare.
Deși, în martie 1640, primește prima tonsură în ordinul iezuit, Ivul se dedică carierei didactice (163). Opera sa filosofică, deductibilă din tezele de doctorat pe care le-a condus și supervizat, ne îndreptățește să-l includem în categoria neoscolasticismului aristotelic. Autorul clujean îl clasează pe Gabriel Ivul ca pe un ilustru reprezentant al modelului devoțional, specific barocului, ce corespunde Hochbarockului cultural, fixat cronologic între anii 1640-1710 și exersat în centrul academic de la Graz (172), dar și în cele din Viena și Tirnavia. Practic, centrul de la Graz lansează mai multe ofensive misionare: missiones turcicae – în zona Kanisza și Belgrad; missiones illyricae – Karlovitz și zona sud-dunăreană; missiones dacicae – Transilvania și Moldova; missio Rackocziana – zona reformată maghiară (174). Gabriel Ivul era, desigur, și un practician al misionarismului iezuit, însă activitatea de bază a lui rămânea cea academică. Chiar dacă are doar o singură operă de autor – un manuscris care este un curs de teologie – Gabriel Ivul a adus „o contribuție românească la biblioteca teologică iezuită din secolul XVII”(177).
Curentul umanist bănățean din secolul XVII ar fi incomplet fără figura lui Mihail Halici-fiul. Autor al primei ode din literatura română, el este reținut de istoriografia literară drept „un clasic al literaturii române vechi”(178). Dintru început, acest vlăstar al familiei Halici s-a adiționat comunității intelectuale, societas eroditorum, aducându-și propria contribuție culturală. Un adevărat homo europaeus, Mihail Halici-fiul s-a remarcat ca un abil navigator în lumea ce se lăsa unită de Carte, Cultură și Lectură. Renașterea și Umanismul au facilitat agregări ale Spiritului pe criterii specifice amicițiilor personalizate. Textul odei adresate de Halici lui Páriz Pápai afirmă faptul că lumea culturală și cea a cărților este „sfântă împărăție de unde cunoștință așteptăm și știință: ferice de Amsterdam prin cărți stă-n omenie tipar”(195).
Pătimaș iubitor de carte, Mihail, tânărul de 31 de ani, a achiziționat pentru biblioteca sa un număr de 540 de volume (208). Doru Radosav compară cu voluptate intelectuală biblioteca particulară a lui Halici cu altele asemenea: biblioteca principelui Mihail Apafi avea un numai 187 de volume; biblioteca principesei Ana Bornemisza, soția lui Apafi, cuprindea 104 titluri de cărți; episcopul Gelejkatona István deținea 160 de cărți; biblioteca lui lui Páriz Pápai avea 141 de titluri de cărți; biblioteca lui Petros Melas, inventariată la 11676, însuma 33 de titluri (209).
Anexarea cărților din biblioteca lui Mihail Halici investește opul istoricului Doru Radosav cu și mai multă valoare documentară, deoarece ne oferă astfel o imagine concludentă asupra dimensiunii intelectuale din Banatul secolului XVII.
Bibliografia bogată și poliglotă sunt, în acest caz, garanția unui demers erudit, demn de o lectură specializată, dar și de un parcurs lejer, epistemologizant în chestiunea, încă echivocă până acum, a umanismului în Banat.