Nu există religie care să nu folosească în cultul său muzica, sub diferite forme, vocală sau instrumentală, deoarece ea este una din mijloacele de realizare a virtuții, de purificare a patimilor și de înnobilare spirituală. Aristotel a argumentat acest lucru în câteva pagini antologice din scrierea sa Politica:
Pentru a-i dovedi puterea morală, scrie el referindu-se la muzică, ar fi de ajuns să spunem că ea poate modifica sentimentele noastre. Se poate vedea întipărirea lăsată asupra auditorilor de către operele atâtor muzicanți..Cine ar tăgădui că ele entuziasmează sufletele? Și ce este entuziasmul dacă nu o emoție cu totul morală ?1
În antichitate, muzica a primit prețuirea cuvenită, fiind așezată între studiile în care trebuia să fie instruit cel ce trebuia să dobândească o formație completă. De timpuriu muzica a fost folosită de către greci și în preamărirea zeilor. Platon referindu-se la muzică spune că ea înnalță sufletul și-l face mai bun..2.
Dacă aceasta este funcția atribuită muzicii, este firesc să fie folosită și de către credincioșii creștini în scopuri moral-duhovnicești. Aceștia știau însă să deosebească muzica ațâțătoare de patimi, de cea care aduce pace și liniște sufletească. De aceea Clement Alexandrinul condamnă muzica ce duce la plăcere, și invită la muzica cea nouă care aduce pace și liniște sufletului3.
Biserica va introduce muzica în cultul său, ridicându-i pe credincioși la legătura tainică cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii cântate. Prin influențarea auzului s-a constatat că sufletul poate fi predispus mai ușor să primească adevărul cuprins în textul imnurilor religioase.
Fenomenul religios creștin implică mai multe elemente structurale: dogmatice, morale și cultice. Ca element esențial al religiei creștine, cultul stă în legătură directă cu dogma și morala, exprimând, în același timp mijlocind, întâlnirea omului cu Dumnezeu. De acest lucru au fost convinși totdeauna Părinții Bisericii, de aceea grija lor a fost atât pentru apărarea dogmei dar și al cultului, în cadrul căruia prin intermediul imnurilor se păstrau nealterate învățăturile sfinte ale Bisericii. Astfel la sinodul din Laodicea (sec.IV), se stabilește în cultul divin „să nu se întrebuințeze nici un imn particular”4. Aceasta nu s-a făcut numai din respect pentru imnurile canonice, ci și pentru păstrarea nealterată a învățăturii dogmatice. Era perioada în care ereticii pentru a-și răspândi învățăturile lor, le înveșmântau în cântări frumoase și ispititoare ale unor imnuri5. De asemenea imnuri s-au folosit gnosticii Marcian și Valentin, apoi Bardesan și fiul său Armoniu. Imnurile lor erau atât de meșteșugit întocmite încât ele reprezentau o primejdie pentru învățătura ortodoxă chiar și în veacul al IV-lea6.
În sec. al IV-lea, Arie, depus și excomunicat din pricina ereziei lui, a părăsit Egiptul, mergând în Nicomidia. Aici, pentru a-și răspândi mai ușor învățăturile sale, a alcătuit o carte de imnuri intitulată Talia7, puse pe melodia molatecă a versurilor poetului ionian Sotades8.
Față ae asemenea procedee Biserica ortodoxă n-a rămas pasivă, ci a reacționat în consecință. Astfel în Biserica Siriei diaconul Efrem 9, a întocmit texte ortodoxe înlocuind astfel imnele ereticilor10.
Trebuie subliniat faptul că imnul dogmatic s-a afirmat ca gen exclusiv al poeziei creștine, așezat apoi în serviciile liturgice, abia din sec. al V-lea11
Disputele hristologice, precum și preocupările Bisericii pentru cinstirea Fecioarei Maria și a tuturor sfinților, s-au răsfrânt în chip firesc și asupra imnurilor bisericești, care prin conținutul lor devin o formă de mărturisire și de exercitare a credinței12. Cu atât mai mult ele dobândesc valoarea unor mărturisiri de credință cu cât însăși conducătorii Bisericii au fost alcătuitori de imnuri, cum de pildă au fost: Anatolie al Constantinopolului (sec.V), Sofronie al Ierusalimului (sec. VII), Andrei Criteanul (sec. VIII), Gherman al Constantinopolului (sec. VIII), Cosma Melodul (sec. VIII), Iosif Studitul (sec. IX), Teogan Graptul (sec. IX).13
Dacă în vremurile primare ale creștinismului episcopul era acela care rânduia pericopele evanghelice la slujbele divine, tot el era acela care avea în strictă supraveghere imnurile liturgice , până când au fost adunate în colecții sub autoritatea Bisericii14.Firește că episcopul nu exercita controlul său asupra imnurilor în chip arbitrar, ci după dreptarul dogmatic stabilit de sinoadele ecumenice. Trebuie să precizăm faptul că apariția imnurilor este posterioară sinoadelor ecumenice când deja se cunoșteau toate hotărârile acestora.
Sfinții Părinți au pregătit pe credincioși să folosească imnurile cultice muzica acestora și să le înțeleagă, luând din ele tot ceea ce ar fi putut să fie prielnic pentru sufletul lor însetat după Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur putea să spună că:
nimic nu ridică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământești, nu-l eliberează din legăturile trupești, nu-i inspiră înțelepciunea divină, nu-l fac să disprețuiască cele de jos, precum muzica și accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc.15
Sf. Vasile cel Mare, este autorul uneia din cele trei liturghii bizantine care se săvârșesc și astăzi în toată Biserica Ortodoxă. Pe lângă alcătuirea acestei liturghii s-a îngrijit deopotrivă și de cântarea bisericească, alcătuind imnuri și poate chiar melodii a căror paternitate nu o putem determina.16 Sfântul Vasile cel Mare deși n-a dezbătut probleme muzicale de strictă specialitate, totuși ne-a lăsat indicații foarte interesante despre modul cum trebuie să se cânte în sfântul locaș, ne dă știri despre cântarea responsorială și despre cea antifonică, sau alternativă și moduri de cântare în primele patru secole. În unele omilii la psalmi, adesea revine asupra cântării corecte în biserică si asupra importanței pe care o are cântarea în comun a tuturor credincioșilor, combătând cântările teatrale, nepotrivite, atât ca text cât și ca melodie.
Astfel comentând versetul din ps. 32: Lăudați pe Domnul în chitară, în psaltire cu zece strune cântați-i Lui. Mai întâi trebuie să ne mărtirisim Domnului în chitară, zice sfântul Vasile, adică lucrările pe care la săvârșim prin trup să la facem în chip armonic. Deoarece noi am păcătuit în trup, atunci când am făcut mădularele noastre sclave păcatului întru nedreptate, tot cu trupul ne vom mărturisi, servindu-ne de același instrument pentru desfacerea păcatului17. Sf.Vasile zice: ai ocărât? binecuvintează; ai luat averea altuia? dă-i-o înapoi; te-ai îmbătat ? postește; te-ai îngâmfat ? smerește-te; ai invidiat ? roagă-te; ai ucis ? suferă mucenicia chinuindu-ți trupul, iar atunci după mărturisire, ești vrednic să cânți lui Dumnezeu, că așa te urci la contemplarea celor spirituale. Cu alte cuvinte , psaltire se numește mintea aceea care caută cele înalte, precum faptul că instrumentul își primește puterea sunetului de sus18. Aceasta , în concepția sf. Vasile, înseamnă că: Cel ce își are ochii ațintiți la toate poruncile și care face din ele un fel de călăuză și de prietenie intimă, unul ca acesta cântă lui Dumnezeu în psaltire cu zece coarde, din cauză că zece sunt poruncile cele generale care au fost scrise după cea dintâi dare a legii19.
Una din lucrările în care Sfântul Vasile dezbate probleme de ordin muzical este „Scrisoarea către clericii din Neo-Cezarea”, din care aflăm că o bună parte a credincioșilor din eparhia sa nu a fost de acord cu introducerea cântării antifonice pe motiv că aceștia nu știau pe dinafară psalmii pentru a putea participa la cântare. Scrisoarea arată că Înaltul ierarh a reușit introducerea cântării antifonice așa cum de altfel a dorit: Poporul, spune sfântul Vasile în această scrisoare, se scoală noaptea, și merge la locașul de rugăciune, apoi se ridică după ce s-a rugat și trece la psalmodiere. Atunci, împărțiți în două grupe, credincioșii cântă psalmi răspunzând unii altora. Alteori lăsau unuia singur grija de a cânta și toți răspundeau. Apoi se încredințează unuia singur grija de a începe cântarea și ceilalți îi răspund”.20
Fiind vorba aici despre cântarea responsorială și cea antifonică, găsim potrivit să facem câteva precizări.
Se numea cântare responsorială atunci când cântărețul începea psalmul, iar credincioșii continuau cântarea sau răspundeau cu un refren care era fie un verset din psalm (de ex. „că în veac este mila lui„ care se cântă și astăzi la polieleu, fie o exclamație rituală-aliluia ), sau o altă formulă ocazională.21 Acest stil de cântare se practica în primele trei veacuri ale creștinismului. Pe timpul Sf. Vasile, se practicau ambele forme și cea responsorială și cea antifonică. Cu timpul cea responsorială a dispărut, în schimb cea antifonică există și astăzi în Biserica Ortodoxă. O reminiscență a cântării responsoriale reprezintă astăzi ecteniile rostite de către preot sau diacon la care strana sau corul răspund „Doamne miluiește; dă Doamne; Ție Doamne” etc.
A doua formă de cântare era cea antifonică, adică toți cei prezenți la biserică se împărțeau în două grupe, astăzi cele două strane cea stângă și cea dreaptă, și cântau alternativ, uneori simultan.
Într-o altă lucrare a sa Cuvânt către tineri, sf. Vasile îndemna pe tineri să-și păstreze curat sufletul zicând: Să închidem urechile la cântecele care pervertesc sufletul , căci prin aceste cântece se nasc pasiunile servile și josnice. Să folosim mai ales celălalt fel de cântare ce conduce la bine, de care se folosea David, poetul cântărilor sfinte.22
Interesante sunt comentariile la unii psalmi, când sfântul părinte vorbește despre frumusețea psalmilor biblici, sau de anumite instrumente muzicale din vremea sa, utilizate în cultul divin. Astfel Sf. Vasile zice: Psalmul este liniștea sufletelor, răsplătitorul păcii, liniștind gândurile tumultuoase și turbulente. El dă odihnă sufletului agitat, el potolește pe omul pătimaș. Psalmul este susținătorul prieteniei, trăsura de unire pentru cei care sunt despărțiți, mijlocul de împăcare pentru dușmani. Căci cine ar putea să considere pe cineva dușman când trimite o dată cu el glasul său către Dumnezeu? Psalmul alungă demonii și atrage ajutorul îngerilor. Este o armă împotriva temerilor de noapte și o odihnă în oboselile zilnice; un ajutor pentru cei care sunt încă slabi de duh, o podoabă pentru cei bătrâni, podoaba cea mai de preț a femeilor. Psalmodia... dă celor ce merg un caracter serios. Pentru începători este un început, pentru cei care sunt mai avansați, un mijloc de a progresa, pentru cei care sunt deja întăriți, un susținător. Este glasul Bisericii. Psalmul face sărbătorile bucuroase, el dă tristeții caracterul care îi convine numai lui Dumnezeu. Psalmul poate chiar să stoarcă lacrimi dintr-o inimă de piatră. Este opera îngerilor, conversație cerească, tămâie duhovnicească. Cântatul psalmilor aduce cel mai mare bun: dragostea. Cântatul împreună este ca un lanț care duce la unire, unește poporul în simfonia unui singur cor”.23 Și mai departe zice: „Ce mai poate învăța cineva din psalmi ? Măreția bărbăției, exactitatea dreptății, însemnătatea înfrânării, desăvârșirea judecății, chipul în care să se pocăiască, măsura în care trebuie să rabde și tot ceea ce se poate spune despre lucrurile bune...Și dacă este adevărat că există mai multe instrumente muzicale, nu este mai puțin adevărat că profetul a armonizat cartea aceasta cu instrumentul numit psaltire, pentru că după câte mi se pare, el a voit să arate cu aceasta harul Duhului Sfânt care răsună în ea, întrucât dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea își are cauza sunetelor venite de sus. Într-adevăr la chitară și la liră arama răsună dedesuptul locului unde sunt atinse coardele și numai psaltirea dintre toate instrumentele muzicale prinește sunetele din partea de sus a ei, îndemnându-ne cu aceasta ca și noi să ne deprindem a căuta cele de sus și să nu ne dedăm patimilor trupului din cauza plăcerii care ni-l dă cântecul. De altfel, mai cred că cuvântul profetic, prin construcția instrumentului acestuia, a voit să ne arate un lucru măreț și înțelept, că adică toți cei plini de grijă și cu sufletele senine pot fi ușor conduși pa calea care duce către cele înalte.24
Vorbind despre relația dintre psalm și cântare, el face analogie cu relația dintre trup și minte: Ca să vorbim în chip figurat, construcția trupului omenesc este un fel de psaltire și un fel de instrument muzical adaptat după toate regulile muzicale pentru a aduce imne de laudă Dumnezeului nostru. Faptele care se săvârșesc prin trup și care țintesc la slăvirea lui Dumnezeu, atunci când mișcările noastre sunt în mod desăvârșit cu rațiunea, sunt în cazul acesta un fel de psalm, după cum de altfel tot ceea ce ține de contemplarea cea înaltă ca și de teologie este un fel de cântare. Încât psalmul este un gând plin de melodie care vine să se atingă de un instrument într-un ritm frumos și în conformitate cu ideile cele armonice, iar cântarea este un glas plin de melodie redat în chip armonic, fără de amestecul vreunui instrument muzical.25
Ca și alți părinți, Sfântul Vasile, este împotriva poliloghiei în rugăciune și în cântare. El cere modestie, cuvioșie, inimă curată și un suflet descărcat de păcate: Armonia cea dumnezeiască și muzicală nu este aceea care cuprinde anumite cuvinte care ar putea înveseli auzul, ci aceea care domolește și îmblânzește duhurile cele rele, care nu lasă în pace sufletele cele lesne de a fi ispitite.26
Referindu-se la versetul 5 al ps. 29, Cântați Domnului cuvioșii Lui..., sfântul părinte zice: Dacă cineva pronunță cu gura cuvintele psalmistului, unul ca acesta nu cântă Domnului, ci numai cei ce trimit către înălțime psalmodiile lor, dintr-o inimă curată și toți câți sunt cuvioși, păstrându-și dreptatea înaintea lui Dumnezeu , numai unii ca aceștia pot să cânte psalmi, urmând în chip armonios ritmurile celor duhovnicești.27
Pe de altă parte Sfântul Vasile era perfect conștient de importanța melodiei care însoțește un imn religios, căci într-adevăr ceva poate fi reținut mult mai ușor dacă este însoțit de melodie. Deci aceasta este cauza care a făcut ca să se ajungă și pentru noi la cântecele acestea pline de armonie ale psalmilor pentru cei care sunt copii încă în ceea ce privește vârsta, ca și cei care sunt prea tineri în ceea ce privește bunele moravuri să creadă că fac cântări, iar în realitate să-și cultive sufletele. Căci adevărul este că niciodată cineva nu a ieșit dintr-o biserică păstrând cu ușurință în minte cuvintele apostolice, fie ele oricât de simple, pe când în schimb, toți cântă cuvintele psalmilor acasă la ei și rareori s-a întâmplat ca cei care din cauza mâniei arătau întocmai ca dobitoacele, de îndată ce au început să cânte un psalm, la un loc cu alții, să pornească apoi de acolo cu sălbăticia din suflet îmblânzită, datorită cântecului28
Sfinții Părinți și scriitori bisericești intuind valoarea educativă a cântărilor religioase, îi vor dedica opere întregi, în care vor descrie pe larg elementele componente și funcția moralizatoare. În acest sens putem cita lucrarea Sf. Niceta de Remesiana De psalmodie bono (Despre folosul cântării de psalmi), unul dintre cele dintâi tratate de estetică a cântării bisericești29. În acest tratat autorul dorește să răspundă acelora care spuneau că imnurile și cântarea de psalmi, n-ar stimula evlavia. Aceștia susțineau că este suficient să se rostească rugăciunile din inimă, și astfel cântarea ar fi de prisos30.
Printr-o analiză substanțială a cântării religioase în Biserică, Sfântul Niceta, scoate în evidență bogăția de conținut și frumusețea psalmilor, folosul lor în lucrarea mântuirii și rolul lor religios-moral în calea spre desăvârșire.31 Niceta nu face teoria muzicii, el insistă asupra disciplinei în cântare: Toți să cânte odată și în același fel, fără ca unii s-o ia înainte, iar alții să rămână în urmă.32
Dacă Niceta de Remesiana, ne oferă puține amănunte cu privire la interpretarea muzicii, în schimb Fericitul Augustin și Boețiu, au comentarii largi legate de tehnica ritmului, metrului și versului. Potrivit concepției Fer. Augustin, muzica „ este știința frumoaselor modulări ori a mișcărilor bine rânduite „ 33. În tratatul său: De muzica, Fericitul Augustin, deși nu intră în amănunte privind interpretarea muzicii propriu-zise, el derivă muzica din poezie. De asemenea înrudește muzica cu matematica: Muzicianul trebuie să descopere succesiunea mișcărilor și simetria lor, arată Augustin, trebuie să cunoască teoria numerelor, să examineze raporturile dintre ele și progresia lor34. Așa cum există o scară a sunetelor, zice el mai departe, există și una spirituală, sufletul trebuind să se urce pe ea, ca pe niște trepte, din frumusețe în frumusețe, până la Frumusețea desăvârșită.35
Tot din epoca patristică putem să amintim pe Boețiu (475-524), scriitor latin cu reale calități muzicale, atât în ce privește teoria cât și compunerea și execuția. Acesta a rămas important prin tratatul De muzica, din care putem constata în ce stadiu a ajuns muzica în vremea aceea. Lucrarea lui Boețiu a devenit Biblia muzicală a întreg evului mediu.36
Din cele prezentate mai sus putem concluziona că alături de multele aspecte tratate de către Sfinții Părinți, ei s-au ocupat și de alcătuirea imnurilor cultice cât și de cântarea acestora, acordându-le atât un rol educativ cât și unul intelectual. Creștinii le-au folosit în momentele de rugăciune, cântarea fiind aceea care dădea aripi cuvântului urcându-l către Dumnezeu, iar textul reprezenta învățătura Bisericii fixată pentru totdeauna de către sinoadele ecumenice.
Deși Părinții Bisericii nu au lăsat întotdeauna adevărate tratate de muzică, ei au studiat-o, făcând din ea o disciplină de sine stătătoare. Toate scrierile lor despre muzică, au stat la baza dezvoltării acestei arte, devenind o adevărată știință a sunetelor. Imnurile cultice sunt adunate și bine repartizate în cărțile noastre de cult pentru toate duminicile și sărbătorile din tot anul bisericesc și ele reprezintă un adevărat tezaur al cultului creștin ortodox.
ABSTRACT
Music has been appreciated from the oldest times in the history of mankind. One of the frist written testimonies of the consideration for music are those of Aristotel and Plato. Music had as one of the main functions that of prasing the gods and therefor christians also used it in achieving moral and spiritual goals. The Church would consequently introduce music in its cult rising the christians to a sacred connection with God through singing praiers.
Religious hymns had an important contribution in keeping uncorrupted the holy teachings of the Church, in fighting the heresies. We can consequently say that they were a form of confessing and expressing faith. It is important to emphasise the fact that the dogmatic hymn has appeared as an exclusive genre of the christian poetry only after the Vth century when all the decisions of the ecumenical meetings were already known. The importance of religious hymns consits not only in being a living form of faith but also in the fact that they were written by important personilities in the history of the Church (see page 3).
Saint Basil the Great was also concerned with the problems of religious music. In “Letter to the clerics of Neo-Cezarea” and in “Word to young people” he discusses the antifonical and responsorial singing and the effect that religious music may have on our spiritual life. His comments on psalms are also interesting for he shows the relationship between psalms and singing as being similar to the one between body and mind.
Many of the holy fathers like Saint Niceta of Remesiana, Saint Augustin and Boetius, realising both the intelectual and spiritual educational role of religious singing have dedicated it many writings building this way a real treasure of the christian orthodox cult.