Întrebarea adresată de autor unui tânăr școlit, exigent, impetuos și răspunsul acestuia (vezi cuvântul introductiv) relevă două atitudini: prima definește starea autorului, generată de „trăirea” temei; a doua exprimă poziția cititorului-estet, „mișcat” de stilistica textului. De fapt, lectura cărții consacrate „îngerilor” pendulează între cele două atitudini: a cititorului selenar, reductiv, atent doar la fantezia autorului, respectiv a lectorului dornic să fuzioneze cu sentimentele și presentimentele scriitorului.
În lucrarea „Despre îngeri”, Andrei Pleșu se plasează în „interval”, acolo unde „imaginarul” este aurorat de „imaginal”. Autorul incită interesul pentru „realul conceptual”, sugerând faptul că orice om poate deveni din „inadaptat” un adaptat, din „necizelat” un cizelat, dat fiind faptul că în om dispozițiile contemplativă, meditativă. isihastă sunt prezente, chiar și atunci când par cotropite de somnolență și lene.
Moralistul vorbește despre comoditate, despre refugiul în „taină” al clericilor, despre refuzul luptei, despre salturile existențiale pentru a indica apoi metodele ce pot fi instrumentate de om în vederea realizării adevăratului său destin ontologic. Dacă pentru cei mai mulți dintre semenii săi, „«lumea spiritului» e o colecție de obiecte contingente, al căror preț rezultă din vaga lor asociere cu repertoriul valorii: cărți, muzică, tablouri și statui. . .e, cu alte cuvinte, ceva care se depozitează în biblioteci și muzee”, echivalând cu lumea culturii, o lume care se definește polemic, în contrast cu «trivialitățile lumii materiale», spiritul apărând ca o „instanță opusă ritos materiei”, pentru Pleșu această dihotomie, consolidată didactic și exaltată retoric, nu este decât obiectul unei false „filosofii”. După cărturar, dihotomiile de acest fel stau la baza „eticismelor” și „ipocriziei religiozității de pension”, la fundamentul atașamentului snob sau nătâng față de un obiect care nu are nimic de a face cu „lumea spiritului”.
Autorului îi repugnă emotivii care pendulează între diafan și umid: „Candizi, niciodată inteligenți, victime ale spiritului malefic, aceștia compromit orice încercare de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale”. Punctul lor de vedere este „tocmai punctul din care nu se vede nimic”. Și aceasta întrucât pentru atari subiecți „tot ce e inform, aproximativ, palid, lăcrămos și enigmatic e spirit”. Judecățile de acest fel îl determină să adopte o poziție tranșantă: „Dacă «lumea spiritului» ar semăna, cât de cât, cu fantasmele acestor inși, frecventarea ei ar trebui interzisă...”.
Nici teologii nu sunt exceptați de duhul critic al moralistului: ei locuiesc undeva în vecinătatea proximă a celor deja evocați. Teologii, observă Pleșu, întrețin cu lumea spiritului „relații profesionale”. Pentru a evita „visătoria inconsistentă, sau pentru a nu risca perorația smintitoare”, ei sfârșesc prin a se retrage îndărătul unui cuvânt în care promisiunea se întrepătrunde cu frustrarea: taina. Judecăți de genul: „Nu e dat omului, omului căzut mai cu seamă, să-i străvadă (Divinității – n. n.) alcătuirea. Și de altfel, admițând că lucrul ar fi posibil, la ce ne-ar folosi? ” sau: „În ce măsură mântuirea noastră ar fi mai sigură și mai ușoară dacă am dispune de o cartografie amănunțită a celor nevăzute?” sunt catalogate drept „utilitarism confesional”, opus ideii de mântuire.
Iritat, cărturarul nu ezită să rachineze împotriva „căldiceilor” (de toate felurile): „A te mulțumi, pios, cu puțin – subliniază scriitorul – e la antipodul adevăratei exigențe religioase, care te invită mai degrabă să îndrăznești, să speri imposibilul, să vizezi nici mai mult, nici mai puțin decât unirea cu Dumnezeu!” Faptul că accentul ontologic nu cade asupra contingentului, taina făcând parte din fiziologia însăși a divinului, schimbarea vieții poate face ca omul să devină „instrumentul” propriei transfigurări. Prin urmare, lumea spiritului nu trebuie să rămână, „pentru conștiința curentă, un loc unde nu se întâmplă nimic, sau în care se întâmplă câteva evenimente pe cât de misterioase, pe atât de fatale: viața postumă, judecata finală, ceremoniile îngerești din jurul Tronului suprem”.
Andrei Pleșu, asemene oricărui gânditor profund, este preocupat de factorul care dinamizează gândul și naște noutatea. El localizează această mișcarea devenitoare a spiritului la nivelul lexemului „vreau”. Dorința de a anticipa peisajul transcendent (cu regnurile sale și climatului său) și aceea de a intui „sociologia cerului” îl fac să se întrebe: „Cine este cel care vrea și care crede că poate să-și împlinească voia, ba măi mult, că i se cuvine să și-o împlinească?” Iar răspunsul e răspicat: „eu, cel asupra căruia Dumnezeu a suflat suflare de viață, cel coborât din protopărinți păcătoși”. În fața cu sinea sa, autorul nu se mai lasă copleșit de „real”. Chiar dacă „malul pe care stăm are prestigiul unei prezențe masive, iar malul celălalt e nebulos până într-atât încât tinde să se scufunde în absență”, „lumea spiritului” este o evidență indiscutabilă. Nu numai pentru credință, „pentru o cunoaștere slabă”, din care „dovada” este exclusă, ci în mod real, ca „partea tare a realului”, ca garanție a libertății gânditorului.
Lumea îngerilor – tema propriu-zisă a cărții – este tocmai „partea tare” a lumii reale. Este acea „mundus imaginalis”, o lumea intermediară dintre lumea corpuri și lumea intelectului pur”. E lumea sufletului, o lume în care spiritul și corpul se întrepătrund, o lume de imagini, imaginală, dar la fel de puțin imaginară ca și lumile care o flanchează. E lumea în care au loc „viziunile”, „revelațiile”, „teofaniile” și resurecția postumă a sufletelor. E o lume a-spațială și a-temporală, iar Absolutul coboară în ea atât cât este necesar.
„Mundus imaginalis” e lumea în care spiritul capătă densitate și densitățile devin diafane. Acest univers intermediar despre care vorbesc Böhme și Swedenborg este lumea „aparențelor reale”. E la hotarul care desparte exterioritatea de interioritate. Ea nu este nici obiectivă, „dacă obiectiv înseamnă localizabil”, nici subiectivă, dacă „subiectiv” înseamnă „închipuit”, „imaginar”, „psihologic” – ne avertizează autorul. „Mundus imaginalis” nu e o specie a inventivității interioare; ea este, mai curând, capacitatea de a transfera invizibilul în vizibil, de a propune spiritului imagini revelatoare.
„Mundus imaginalis” e destinată celor ce se străduiesc să străpungă vălul vizibilului. Pentru a fi convingător, cărturarul recurge la remarcile unui cunoscut teolog german: „Dacă îngerii n-ar fi decât expresia codificată a unor procese inerente vieții noastre sufletești – scrie Wilhelm Stählin –, atunci interesul nostru pentru ei n-ar fi decât un fel de a ne da în călușei în jurul eului propriu, un sport pe cât de iubit, pe atât de periculos. De fapt, ei nu sunt nici obiecte, nici concepte, nici fenomene psihice, ci, o realitate de un fel special, care nu se lasă exprimată decât în imagini și nu se poate desemna decât într-un limbaj mitic simbolic”.
Autorul ține să arate că lucrarea elaborată nu are nimic comun cu ficțiunea. În favoarea veridicității ideilor exprimate, A. Pleșu întreprinde un interesant studiu pornind de la autorii antici care s-au ocupat de „mundus imaginalis” și sfârșind cu cei moderni. Dorința lui e de a arăta că, mereu, s-a făcut o disjuncție între imaginația care inventează formațiuni arbitrare, „fantasmagorii”, „capricii” și imaginația producătoare de lumi consistente, cvasiautonome, încadrabile în zona de virtualitate a realului. În sprijinul tezei sale îi cooptează pe Platon, Avicenna, Palama, Jung ș. a., convins fiind că marile conștiințe opun, permanent, imaginației „omenești”, legată de conformitatea sufletului cu trupul, determinată fiziologic, o specie a imaginației, eliberată de amprenta corporalității și orientată nu spre eludarea artificială a realului, ci spre instaurarea unor noi „trepte” în sânul lui.
Cert e faptul că Andrei Pleșu este convins de existența intervalului, de faptul că oamenii comunică genuin, „consangvin” cu ființele îngerești, situate între Dumnezeu și umanitate. De asemenea, el e încrezător în posibilitatea dialogului om-înger, cu două condiții: activarea „imaginației vera,” și situarea omului la un nivel de îngrijorare deasupra „cotei” comune!
Dacă prin prezența îngerilor „lumea spiritului” capătă culoare, dinamism, viață, putem afirma faptul că prin cartea lui Andrei Pleșu dedicată îngerilor lumea culturii române, dobândește, ideatic și stilistic, un loc în modelul intelectualist european și nu numai.